OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În anul 2001, Aurel Sasu publica la Editura Limes, condusă de poetul Mircea Petean, un volum omagial, dedicat memoriei profesorului Mircea Zaciu, plecat dintre noi pe neaşteptate la 21 martie a anului precedent. Sub un titlu patetic, marcat desigur de fireasca emoţie a orei, Întoarcerea învinsului, cartea reunea o sumă de evocări, comentarii critice, documente, chemate să deseneze un contur personalităţii regretatului nostru dascăl şi prieten. Erau acolo prezenţi, între alţii, amici mai vechi ai Profesorului, printre care Ion Brad, pictorul Spiru Vergulescu, redactori ai revistei Vatra, dintre cei mai apropiaţi, ca Al. Cistelecan şi Virgil Podoabă, semna cîteva pagini îndurerate şi soţia scriitorului, doamna Corina Zaciu. Fusesem invitat şi eu să colaborez, cu vreo evocare ori cu vreo scrisoare dintre cele cîteva zeci pe care le schimbasem de-a lungul multor ani cu preţuitul meu mentor şi prieten foarte apropiat. Am răspuns nu cu una, ci cu două evocări – un fel de portret critic şi un text referitor la raporturile dintre Mircea Zaciu şi gruparea „Echinox“. Nu puteam scrie, şi nici n-am scris, decît lucruri în stare să spună ceva frumos şi demn despre profesorul pe care îl simţisem, de mai bine de trei decenii, nu numai ca pe adevăratul meu maestru în anii de studiu, ci în mare, chiar decisivă măsură, şi după aceea, cînd am fost reţinut ca preparator la Catedra de literatură română a Facultăţii de Filologie clujene, într-o splendidă promoţie 1964, în care se numărau foştii şi viitorii mei admirabili colegi Ioana şi Liviu Petrescu. Învăţasem enorm de la el şi ca om, datorită francheţii absolute a relaţiilor noastre, unei sincerităţi cultivate şi întreţinute de-a lungul anilor, unei exigenţe „critice“ neconcesive: mă încuraja mereu, dar îmi amenda fără ocol stîngăciile, gafele, adesea tăios, de la mărunţişuri de vestimentaţie la chestiuni de stil al comportării, şi, la rîndul meu, prindeam din cînd în cînd curaj şi-i mai dădeam cîte-o replică, atunci cînd mi se părea, de pildă, că întîmpina cu prea multă maliţie lumea din jur, fiind uneori chiar nedrept ori exagerînd – să zicem că pentru expresivitate – anumite linii ale portretelor „comentate“.

 

Avea, cum bine se ştie din revelatorul Jurnal, un foarte acut simţ al observaţiei, îi plăcea micul teatru al lumii, îl căuta, era un spectator atent, exigent şi percutant în judecăţi, cu mereu acei acizi ai privirii ce nu iertau disonanţele, deplasările de linii, grotescul unor întîmplări sau personaje, riscînd chiar injustiţii flagrante. Căuta „noutăţile“ cu un ochi de prozator, în fond, care, dacă suferea de eşecurile în ficţiunea propriu-zisă, le compensa cumva în zona ambiguă dintre real şi proiecţia imaginară, căci era înzestrat şi cu un har particular de evocator: de medii, de oameni, de momente semnificative din viaţa de fiecare zi. Îi plăcea, ca multora dintre noi, să şi „bîrfească“, cu ironie, cu umor, dar şi cu foarte negre umori. Memoria prodigioasă îl servea de minune, încît aducea trecuturi în imediatul sensibil, sugera în cîteva fraze un decor, o ambianţă, un mod de a vorbi şi de a fi, iar foiletoanele sale, de la cronicile actualităţii literare la evocări precum cele din vibranta carte Ca o imensă scenă, Transilvania, unde documentul de arhivă se contopea cu emoţia vie a faptului trăit, certificau măsura unei armonioase fuziuni între cărturarul şi scriitorul reuniţi sub acelaşi nume. Tocmai de aceea am spus şi i-am spus în mai multe rînduri că marile sale reuşite au fost cele din speţa cărţilor lui G. Călinescu despre vieţile lui Eminescu şi Creangă, în care biografia comunica intim cu bibliografia. N-a mai apucat să le scrie... O dată sau de două ori am cutezat să observ că are şi o „memorie rea“, fiindcă reţinea prea mult sau definitiv trăsăturile dizarmonice ale oamenilor cu care i-a fost dat să fie alături, lăsînd să lucreze în el, măcinîndu-l, drojdia nu puţinelor deziluzii şi frustrări de care a avut parte. Nu i-a plăcut, calificîndu-mă drept naiv sau lipsit de curaj în aprecieri, ba chiar laş.

 

Mi-am dat seama, însă, destul de devreme şi că, în adîncime, era de fapt un sentimental. Cine citeşte cărţi precum cea amintită ori atîtea pagini din scrierea lui cea mai dragă, Teritorii, ştie ce spun. Şi, ca orice sentimental, era, desigur, şi vulnerabil, suferea din mai nimic, îşi aţîţa propriile nemulţumiri, nelinişti, anxietăţi, se descoperea adesea foarte singur, cu un soi de narcisism al pătimirii, avînd nevoie, mereu nesatisfăcut, de prietenie şi solidaritate. Nu-i vorbă, viaţa în provinciala „Atenă de pe Someş“ i-a dat destule prilejuri de decepţie şi revoltă, dar şi le-a provocat adesea şi singur, lăsîndu-se, el, orgoliosul, atras de reliefuri ale peisajului uman în care trăia, cam prea joase pentru o privire ce se voia învingător-suverană. Cu familia în stare de semiexil, împărţită din anii ultimi ai „deceniului satanic“ între România şi Germania, cu prozaicele, dar stresantele probleme legate de casa clujeană mereu nesigură, trăia o dramă reală, agravată, pe plan intelectual, şi de istoria nefericită a Dicţionarului scriitorilor români, deopotrivă sub dictatură şi după Decembrie 1989, cînd s-au deteriorat drastic şi relaţiile sale cu Universitatea din Cluj.

 

Despre multe dintre aceste lucruri „dosarul“ evocator din 2001 dă seama expresiv şi emoţionant. Toţi participanţii la această suită de evocări par a-şi fi armonizat vocile, cum se şi cuvenea într-o asemenea ocazie oarecum solemnă. Pînă şi scrisorile către prietenul de tinereţe, Ion Brad, scoase de acesta din sertarul anilor din urmă, par a fi uitat drama Dicţionarului, topit de cenzură şi datorită neaşteptatului referat negativ făcut atunci de poetul mare demnitar de partid, cum se poate citi foarte clar în pe drept mînioasa prefaţă a primului volum apărut abia după Revoluţie. Un soi de „pupat în Piaţa Endependenţi“ ia, însă, acum locul tensiunilor brutale de altădată, într-o atmosferă de calmare a apelor, ca după o obosită furtună. Cosmetica s-a dovedit, dintr-o parte, eficientă, iar de cealaltă, pare a fi învins un fel de final scepticism, de relativism reconciliant peste fermităţile tranşante nu foarte de mult consumate. Îmbătrînim, lumea se răreşte în jurul nostru, avem nevoie s-o repopulăm...

 

 

Există, totuşi, o singură excepţie stridentă în acest context de seninătăţi regăsite: cele şase scrisori trimise lui Aurel Sasu de Profesor în ultimele luni de viaţă şi pe care coordonatorul volumului a simţit imperios nevoia să le facă publice. Sînt cele în care numitul Ion Pop are parte de cele mai teribile acuzaţii din partea celui comemorat: lipsă de loialitate, ingratitudine scandaloasă, trădare a unei mari prietenii, jignire gravă a memoriei unui confrate de curînd dispărut etc. etc. Frumoasă, în sfîrşit, revelaţie demascatoare a răutăţilor unui ins detestabil! Iată că zisul ipochimen cutează să se prefacă în mare prieten, şi nu de azi, de ieri, în vreme ce altele erau şi sînt, în realitate, matrapazlîcurile şi murdarele sale fapte! Ţinta coordonatorului cărţii a fost, în orice caz, atinsă: se dovedeşte negru pe alb că pretinsa prietenie fraternă, intimă, generoasă, despre care tot vorbeşte ipocritul Ion Pop (chiar în paginile acestei cărţi!) nu e decît paradă neruşinată şi ticăloasă. Nici măcar un asterisc în subsolul acestor mesaje tăioase nu încearcă să explice şi să contextualizeze nimic. Forţa „documentului“ vorbeşte – nu-i aşa? – de la sine, nu mai sînt necesare alte comentarii... Amicus Plato, magis amica Veritas...

 

N-am reacţionat atunci public, mărginindu-mă să le scriu lui Aurel Sasu şi poetului căzut, poate că numai din neatenţie, în capcana imundă pusă de clientul său editorial cîte-o lungă epistolă, nu lipsită de patetism şi de o sfîşiere reală, a cărei rană mai sîngerează, recunosc cinstit, pînă în ziua de azi, cînd acelaşi Aurel Sasu recidivează. Proba e noua culegere de corespondenţă cu Mircea Zaciu, abia apărută la Editura Paralela 45, sub încă un titlu emfatic, Amiaza cea mare. Sînt reluate aici şi scrisorile cu pricina, ca pentru a stigmatiza definitiv reprobabilul personaj care am fost şi trebuie să rămînă aşa. Cum repetarea gestului publicistic nu e deloc inocentă, cum n-a fost nici în 2002 (voi arăta în continuare de ce), mă văd silit să răspund în fine, în ciuda multor reticenţe dictate de un anume bun-simţ, acestor scrisori netrimise mie decît printr-un fel de calculat ricoşeu. Căci nici atunci, nici acum, ele nu sînt dezgropate din simpla şi nobila dorinţă de a respecta, cum mi s-a răspuns rapid acum cîţiva ani, „adevărul documentului“. Ba chiar „atunci“ – Întoarcerea învinsului ieşise de sub tipar chiar în ziua în care împlinise vîrsta rotundă de 50 de ani poetul şi prietenul echinoxist Mircea Petean, căruia îi prefaţasem cartea de debut şi despre care am scris mai apoi în cîteva rînduri cu preţuirea pe care o şi merită –, fusesem invitat la o mică reuniune amical-festivă la Biblioteca Judeţeană din Cluj. Am vorbit cu afectuoasă înţelegere despre scrisul poetului sărbătorit, avîndu-l alături, printre alţi amici, şi pe Aurel Sasu. Asupra a ceea ce se scria, în schimb, despre mine, în acea proaspăt tipărită carte de evocări ale Profesorului, mi-a tras atenţia în pauză, stupefiată, o prietenă poetă, care a remarcat şi contrastul radical distonant al acelor scrisori alese de Aurel Sasu faţă de toate celelalte publicate în volum.

 

Trebuie să recunosc că gestul m-a şocat nu numai din cauza conţinutului surprinzător al acelor epistole (în miezul verii 1999 avusesem o foarte sinceră discuţie cu Profesorul şi se părea că împăcarea era definitivă), ci şi fiindcă, iată, fusesem invitat eu, omul de nimic şi ingratul, să stau alături de oamenii de treabă ce editaseră, fără să scoată o vorbă de avertizare, textele acuzatoare. Soiul acesta de joc dublu mi s-a părut profund dizgraţios şi foarte jignitor, drept care am şi comis amarele scrisori către cei doi editori ai cărţii, reproşîndu-le, dincolo de grotescul şi absurdul situaţiei „festive“ în care mă puseseră, nerăbdarea cu care au publicat nişte texte scrise, de către un om „iute la mînie“, în absenţa, cum spuneam, a oricărei note explicative şi situări într-un context mai larg. Aparent grăitoare în sine, scrisorile în cauză puteau să mai aştepte pînă la publicarea unei mase mai însemnate de corespondenţă a profesorului, din care s-ar fi văzut că asemenea „ieşiri“ intempestive nu erau deloc excepţii. Este şi motivul pentru care, deşi mi s-au cerut pentru volum scrisori din multele pe care le-am trimis ori primit de la marele meu prieten, nu am oferit spre publicare nici una: erau prea multe trimiterile la persoane încă în viaţă, şi nu dintre cele mai complezente. Iar numele lui Aurel Sasu aşteaptă şi el, cu calificative deloc luminoase, în nu puţine dintre ele. O singură epistolă îmi păruse atunci cumva potrivită să fie făcută publică. Ea avea un caracter oarecum testamentar – eram rugat să mă ocup de arhiva sa, în caz că i s-ar întîmpla ceva. Am considerat, însă, că e corect să cer totuşi aprobarea familiei, fiindcă apăreau în ea cîteva propoziţii care ar fi putut s-o jeneze, şi am crezut că nu se cuvine să le scot la lumină fără acordul celor vizaţi. Pînă la urmă, am căzut de acord că e mai bine să nu apară în carte. Nu acestea au fost, însă, scrupulele lui Aurel Sasu.

 

Despre ce este vorba, voi nota în continuare. Două-trei – însă foarte grave – sînt, de fapt, incriminările pe care, în amintitele scrisori, mi le face, cu o aţîţată şi progresivă mînie, profesorul Mircea Zaciu. Prima, doar reactivată, cum se va vedea imediat, de Aurel Sasu însuşi, porneşte de la sentimentul unei grave frustrări provocate de Universitatea din Cluj, după ce Profesorul, deja pensionat, revenise în ţară în 1990, în calitate de conducător de doctorate şi propunător al unui curs special. Mai exact, Universitatea a refuzat să-i remunereze, cum s-ar fi cuvenit de fapt, amintitele prestaţii: invocîndu-se mereu legea, valabilă de altminteri şi azi, conform căreia completarea salariului de profesor consultant pînă la cifra remunerării brute a unuia activ nu se putea face decît cu condiţia prezentării dovezii de pensie, pentru a se calcula, în funcţie de ea, diferenţele compensatoare. Or, profesorul Zaciu, beneficiar al unei pensii în Germania, a refuzat să prezinte o asemenea dovadă, părîndu-i-se, probabil, ofensatoare. (La urma urmei, avea dreptate, fiindcă nu românii îi plăteau acea sumă, iar munca lui de la Cluj se cuvenea remunerată.) Regula era însă rigidă şi, ca atare, nici Marian Papahagi, cu funcţia sa de secretar de stat la Ministerul Educaţiei, nici Vasile Popovici, atunci deputat, nici eu, mai tîrziu, ca decan al Facultăţii de Litere, n-am putut rezolva acest caz delicat. Solicitărilor noastre li se opunea mereu rigiditatea legii, cu prevederile menţionate. Ea se aplica peste tot în ţară, cum am verificat apoi ca decan, informîndu-mă la universităţile din Bucureşti şi din Iaşi. Oricît mi s-a părut de nedrept, obstacolul nu putea fi, aşadar, trecut. Profesorul a rămas, însă, mereu cu sentimentul că a fost abandonat de prieteni, că n-am făcut destul pentru a ieşi din această fundătură. De unde şi reproşul mereu reluat şi la adresa mea, ce poate fi citit şi într-una dintre scrisorile din acel volum, republicate acum. Adevărul, oricît de prozaic şi neplăcut, e acesta – şi îl pot confirma destui.

 

Este fondul pe care au crescut toate celelalte încordări în relaţiile cu Universitatea, cu rectorul Andrei Marga, cu Catedra de la Litere, despre care Profesorul, pe fondul de resentimente amintit, a rostit vorbe grele într-un dialog de la Televiziune cu Iosif Sava – şi aşa mai departe. Pînă şi momentul aniversar, a 70 de ani de la naştere, apare astfel distorsionat, cînd îi scrie lui Aurel Sasu că, la fel ca Fundaţia Culturală Română şi Uniunea Scriitorilor, Universitatea nu l-ar fi „serbat“ ca pe alţii. Or, tocmai eu, ca decan, am semnat şi trimis o felicitare specială din partea Consiliului Facultăţii de Litere cu acea ocazie festivă şi am publicat un articol omagial în România literară, cu titlul Exemplul lui Mircea Zaciu...

 

 

Însă reproşul cel mai grav, pe care Aurel Sasu ţine să-l aducă la cunoştinţa generală, este cel legat de aşa-zisa „evacuare“ de către mine a arhivei Dicţionarului scriitorilor români, din mica încăpere în care fusese adăpostită, pe scările dintre două etaje ale Facultăţii. De fapt, „evacuarea“ a fost doar o mutare, într-un cabinet al Catedrei noastre, situat în faţa celui ce fusese ocupat de profesorul Zaciu, în condiţii deloc precare sau improprii consultării dosarelor. Nu mă felicit, desigur, pentru decizia pe care a trebuit s-o accept, cu strîngere de inimă, ca decan, la presiunile repetate ale Catedrei de Limbi moderne aplicate, aflată în mare criză de spaţiu, reluate în fiecare şedinţă de Consiliu, însă soluţia găsită nu mi se pare nici astăzi a fi fost, în condiţiile date, cea mai rea. Documentele respective au fost depozitate într-un frumos dulap, cu rafturi protejate de sticlă, putînd fi oricînd cercetate. Cheia cabinetului se afla la poartă şi putea fi folosită fără probleme de Aurel Sasu, pe care l-am îndemnat chiar să-şi facă o copie, ca să poată avea acces direct la arhivă. Ar fi fost şi absurd să-i blochez „intrarea“ tocmai eu, care participasem ani de-a rîndul, în deplină solidaritate cu coordonatorii, la „epopeea“ Dicţionarului.

 

Or, într-o scrisoare către Profesor, Aurel Sasu nu doar că se arată scandalizat de mutarea arhivei – reacţia avînd îndreptăţirea ei –, ci pretinde că, vreme de două luni, nu i-aş fi dat cheia ca să poată intra în cabinet!... Cu jenă şi părere de rău trebuie să calific această „informaţie“ drept o minciună pur şi simplu, însă una pe al cărei efect exploziv s-a mizat: căci răspunsul profesorului Zaciu, trimis din Germania, e vehement şi atrage în avalanşa provocată de furie toate vechile resentimente la adresa Universităţii, a mea şi a altor colegi: „În altă ordine – se scria din Bonn la 31 decembrie 1999 –, evacuarea cămăruţei destinate de Marian ca arhivă a DSR mi se pare o treabă nu urîtă, dar mîrşavă, venind din partea unui alt mare «prieten» – Jean! (Chiar era în criză secţia de limbi moderne fără să nu mai poată trăi fără o chichineaţă de cca 4 m??! Chiar aşa? Chiar aici am ajuns?) Şi ce «presiuni» s-ar fi făcut asupra scumpului decan? Îi ştiu «vitejia» din lungul episod al diferendului meu cu Universitatea, după 1992. A fost şi atunci de o laşitate care m-a îndepărtat definitiv sufleteşte de el. I-am spus-o, o ştie, dar se face că nu ia act. Crede că un om poate fi rănit, lovit etc., fără să poarte măcar cicatricea rănilor? În fine, chestia cu «arhiva» evacuată pune capac. [...] Şi aceşti oameni varsă lacrimi de crocodil la amintirea lui Marian! Mai mare greaţa!“. Şi ca „tacîmul“ să fie complet, se poate citi, într-o scrisoare următoare, că nu i-am spus nimic despre colocviul organizat la Roma, la un an de la moartea lui Marian Papahagi, la care fusese totuşi invitat de directorul instituţiei Accademia di Romania, Gheorghe Mîndrescu, ca şi cum organizatorul aş fi fost eu. Urmează imediat alte reproşuri dure, precum: „el, împreună cu Muthu, Popescu et alii, s-a dus pe banii MEN şi ai Universităţii «multiculti» clujene, vezi bine!“, la Roma. Şi adaugă, în virtutea inflamării retorice, că „aveam senzaţia că erau uşuraţi ca eu să nu fiu prezent. După ce a făcut Jean cu arhiva, nici n-aş dori să dau ochii cu el. Ţi-am spus că risc să rup orice relaţie, într-atît mi s-a părut de incalificabilă acţiunea lui, venind în primul rînd ca o jignire a memoriei lui Marian, pe care – la Roma – îl plîngeau cu lacrimi de crocodil“. Şi încă, pentru ca paharul să se reverse: „Faptul, aflat din rîndurile tale, că nici acum nu ţi-a dat cheia arhivei (de cine păzită? cu ce drept? cine răspunde de ea? etc.) m-a revoltat încă mai mult...“.

 

Ce acoperire reală au „mîrşăvia“ şi „laşitatea“ se poate deduce uşor. Afirm încă o dată, pe cuvînt de onoare (deşi formula pare a fi dispărut, semnificativ, din limbajul vremurilor noastre postrevoluţionare), că aşa-zisul refuz de a-i „da cheia“ lui Aurel Sasu e doar o foarte urîtă născocire. Cît despre deplasarea la Roma, pe banii Universităţii şi ai Ministerului, ea devine pur şi simplu absurdă: faptul că Mircea Muthu, atunci, prorector, a obţinut în acest scop, în ultimul moment, microbuzul Universităţii a însemnat mai degrabă o înlesnire a acestei triste călătorii, şi era firesc ca vreo trei membri ai catedrei de Limbi romanice (aceştia erau „et alii“) să participe la comemorarea fostului lor şef. Iar în acel moment profesorul Zaciu declarase în mai multe rînduri că nu mai vrea să aibă nimic de-a face cu Universitatea, se afla la cuţite cu Rectoratul... Despre „lacrimile de crocodil“, ce se mai poate spune? Minciuna privind refuzul de a da cheia arhivei coordonatorului de Dicţionar a fost însă foarte bine găsită pentru a aţîţa de fapt toată „revolta“ profesorului.

 

Dacă aşa a lucrat şi lucrează Aurel Sasu, mă simt şi eu obligat, cu toată neplăcerea, să adaug că, în mod ciudat, tocmai în perioada cînd el trimitea scrisori atît de incitante spre Bonn solicitase un transfer ca profesor la Facultatea de Litere (într-o scrisoare din 30 mai 1999, Profesorul îi şi scrie că a aflat de „promovarea“ ţinută secretă de mine şi de destinatar). Am acceptat ideea, explicîndu-i totuşi, după discuţii cu şeful Catedrei, Ion Şeuleanu, că regulamentul universitar nu permitea transferul direct pe un asemenea post, al unui cercetător, fie şi de gradul I, cum era el, fără să fi predat vreo oră de curs. I-am propus însă un post de conferenţiar, cu perspectiva avansării foarte rapide, însă, orgolios, am fost refuzat... În schimb, tot Aurel Sasu a fost cel care mi-a cerut o recomandare pentru postul de profesor oferit la Universitatea privată „Avram Iancu“, pe care i-am dat-o imediat... Între timp, în mica subterană epistolară, se săpa cu alte unelte...

 

N-aş fi scris aceste dezagreabile rînduri dacă fostul meu prieten Aurel Sasu n-ar fi reluat, cu un nou avînt, scrisorile infamante la adresa mea. Am citit, desigur, Amiaza cea mare şi cu interesul celui care cunoaşte destul de bine tribulaţiile Dicţionarului coordonat de cei trei colegi. Am retrăit, citind, o mare parte dintre frămîntările împărtăşite între noi în anii de tracasări, amînări, aş zice chiar de umilinţe suportate deopotrivă de coordonatori şi de colaboratorii plătiţi tîrziu şi la modul ridicol. Tenacitatea cercetătorului obişnuit cu disciplina muncii de arhivă la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară din Cluj se vede aproape din fiecare rînd. Am fost martor şi eu, ani în şir, la stările adesea de disperare şi ale lui, şi ale celorlalţi doi coordonatori şi sînt în stare să apreciez valoarea unei consecvenţe şi a unui angajament serios într-o operă de anvergura Dicţionarului scriitorilor români. Nu mi-a scăpat însă, din selecţia atent operată de corespondentul Aurel Sasu, o anumită marginalizare a prezenţei lui Marian Papahagi şi, mai ales, sugestia că ar fi rămas singur să se lupte cu ducerea la bun sfîrşit a proiectului. Or, eu ştiu foarte bine cît suflet a pus regretatul nostru prieten în marea întreprindere mereu periclitată, în ciuda multiplelor angajamente în care personalitatea lui dinamică era intens şi fructuos solicitată. Profesorul se afla departe, tulburat de agonia unei fiinţe apropiate, dureros decepţionat de indiferenţa editorilor faţă de Dicţionar, confirmată de acasă şi de Marian Papahagi, îngrijorat şi deziluzionat de situaţia generală din ţară. Eu mă aflam tot departe, la Centrul Cultural din Paris, unde îl invitasem pentru Salonul Cărţii din 1992. Este starea de spirit în care îi scria lui Aurel Sasu, în epistola de atunci, din ianuarie 1992, această frază frumos consolatoare, în situaţia în care postul de cercetător îi permitea acestuia mult mai multe libertăţi de program decît lui Marian Papahagi: „Nu trebuie să-ţi repet că te-ai dovedit încă o dată cel mai curat sufleteşte şi cel mai devotat dintre prieteni, poate pentru că ţie ţi-am dat cel mai puţin, ai fost cel mai modest totdeauna“. „Ştii că pot lucra optim numai cu tine“, adăuga, încurajator, în scrisoarea următoare. Era un fel de compensaţie morală făcută tîrziu unui om care nu fusese, ce-i drept, niciodată adoptat în cercul cel mai intim, foarte restrîns, de prieteni care se reuneau frecvent în casa de pe strada Bisericii Ortodoxe 12 ca să pună, în toate sensurile, ţara la cale.

 

 

Acum, asemenea propoziţii vor fi contînd, în gîndul lui Aurel Sasu, ca argument definitiv convingător pentru ceea ce tot pregăteşte de la o vreme, ca să motiveze şi să scuze un nemaipomenit abuz: refuzul de a restitui familiei lui Mircea Zaciu dosarele ce cuprind Jurnalul Profesorului din anii 1995-1998, despre care pretinde că i s-ar fi încredinţat de către autor. Mai mult, culmea cutezanţei, cere familiei să i se completeze suita de dosare cu însemnări şi pentru ceilalţi ani de după 1989, în vederea publicării! Nu are, după cîte mi s-a spus, nici o autorizare scrisă a Profesorului în această privinţă – şi nici nu putea s-o aibă. Întîi, fiindcă Mircea Zaciu n-ar fi încredinţat nimănui notele sale cele mai intime. L-am cunoscut îndeajuns de bine pentru a fi absolut sigur că aşa ceva nu se putea întîmpla. Presupunînd, totuşi, că dosarele cu pricina i-ar fi fost într-adevăr oferite lui Aurel Sasu, e ciudat, totuşi, că suita nu e deloc completă. Dacă oferta ar fi fost reală, de ce n-ar fi ajuns la Aurel Sasu şi dosarele din anii imediat precedenţi? Răspunsul la „enigmă“ se conturează dacă voi spune că trei dosare din Jurnal s-au nimerit printre alte materiale pe care familia mi le-a dat spre triere după decesul Profesorului, iar altele se află încă acolo, încît ar fi absurd să se creadă că autorul ar fi dat doar o parte din texte „celui mai devotat dintre prieteni“. A făcut o singură dată un asemenea gest, într-un moment de mare nelinişte, cînd m-a rugat să-i ascund la loc sigur, în ultimii ani ai dictaturii, notele de jurnal, fapt ce s-a şi întîmplat, ele fiindu-i apoi restituite. La fel s-a întîmplat şi cu amintitele dosare mai noi din Jurnal, care ajunseseră la mine după moartea sa.

 

În schimb, este sigur că, imediat după dispariţia lui Mircea Zaciu, în casa rămasă în grija unei persoane de încredere, Aurel Sasu a venit într-o zi să recupereze materialele din arhiva Dicţionarului scriitorilor români. A căutat peste tot, şi cea mai nevinovată dintre supoziţii ar fi că dosarele aflate acum sub sechestru la fostul său colaborator s-ar fi rătăcit, din eroare, printre documentele luate atunci, ce ţineau, într-adevăr, de Dicţionar. Au trebuit să treacă însă şapte ani pînă ce Aurel Sasu să anunţe familia că acele dosare erau la el, cerînd, nici mai mult, nici mai puţin, ca suita să fie completată... „Recuperarea“ trebuia, nu-i aşa?, să fie totală... Dar poate că ea are şi alte sinonime, nu tocmai onorabile. Iar acum, cînd i se solicită, pe drept, restituirea, refuză, fără jenă şi fără dovezi de „moştenire“, să facă gestul demn şi firesc. Pasiunea documentului e, cum se vede, foarte mare, poate trece şi peste cadavre.

 

 

Cît despre trăinicia unor relaţii umane, ea este, cum îmi dau tot mai bine seama, din ce în ce mai fragilă şi mai vulnerabilă. Se dovedeşte încă o dată că nu e cazul să ne facem prea multe iluzii despre fidelitate şi bună-credinţă – ele pot deveni noţiuni uşor de deformat şi de manipulat, în funcţie de tot felul de umori sau de interese circumstanţiale. Eu, unul, aşa laş, ipocrit şi mîrşav cum sînt, i-am evocat şi îi voi evoca mereu cu o emoţie profundă şi cu o seninătate recucerită pe doi dintre cei mai buni prieteni ai mei. Le am sub ochi, pe un perete al bibliotecii, fotografia care-i surprinde, cred, într-un moment de la festivitatea de premiere a Dicţionarului. Se află acolo, în margine, şi profilul lui Aurel Sasu. A rămas singur acum, să gestioneze prietenii şi arhive, moşteniri adevărate sau false, aşa cum îi dictează un rest posomorît şi resentimentar de conştiinţă.