OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Romulus BUCUR:
1. Daca ar fi sa fiu malitios, as raspunde cu o intrebare: „Care activitate?“. Eventual: „Din ultimii citi ani?“
Daca ar fi sa iau in considerare relatiile cu anumiti scriitori, membri ai Uniunii, eventual anumite activitati punctuale – sa zicem, cenaclul repus in functiune de vreo doua luni la Arad, de catre Vasile Dan, sub egida filialei locale a Uniunii – atunci se pot spune si lucruri bune.
Boala (una din ele) de care pare a suferi Uniunea e inertia. Adica nu vad nici o schimbare fundamentala, dupa ’89, in afara, eventual, a dificultatilor materiale care ii diminueaza „actiunile“ (folosirea termenului nu e inocenta), organizate, oricum, dupa observatiile corecte ale lui Liviu Ioan Stoiciu, pentru doua categorii de scriitori, unii privilegiati si unii „de rind“. Putem vorbi, apoi, de o criza de identitate. Ce este – si ce ar trebui sa fie – un organism reprezentativ al scriitorilor romani? Si nu pot afirma ca am vazut altceva decit lupte pentru putere intre tot soiul de coterii, boema iresponsabila si, de dragul corectitudinii, un mic numar de scriitori care continua sa-si vada de treaba, adica sa scrie. Restul e literatura.
2. Atita vreme cit ea nu s-a hotarit ce sa fie, nu vad ce rost are sa-mi dau eu cu parerea asupra acestei probleme. Un manager, daca e vorba de o organizatie ce-si propune sa apere interesele economice ale scriitorilor si sa gestioneze cit a mai ramas din patrimoniu. O persoana a carei imagine sa aduca un anumit capital simbolic, daca avem in vedere o organizatie reprezentativa pentru cel mai inalt nivel al profesiunii de scriitor (idee parca, totusi, contrazisa de avalansa de primiri de autori de care n-a auzit nimeni in afara familiei, a vecinilor si a doi-trei prieteni cu suficienta influenta ca sa puna o vorba buna unde trebuie…). Cineva cu idei, initiative, spirit organizatoric (Cum? N-avem noi asa ceva? Dar X…? vor replica specialistii planurilor din cutite si pahare). Pe scurt, o intrebare al carei raspuns depinde de optiunea Uniunii asupra propriilor rosturi.
3. Legata de o serie de factori, intre care cei pe care-i poate controla sint cei ce tin de optiunea pentru o anumita identitate organizationala (cu tot ce decurge de aici), iar intre cei dincolo de posibilitatea ei de control/influenta directa, evolutia societatii, atit a celei umane in general, cit si a celei romanesti in particular. Nu am de gind sa intru in amanunte.

Ruxandra CESEREANU:
Nu am fost foarte implicata in ultimii ani in activitatea Uniunii Scriitorilor, dat fiind ca am beneficiat de citeva burse de cercetare si am stat oarecare vreme in strainatate. De acum inainte insa, va trebui sa ma implic decisiv, intrucit am fost aleasa in Comitetul Asociatiei Scriitorilor din Cluj. La o privire caleidoscopica as putea, totusi, sa aduc citeva obiectii la adresa activitatii Uniunii Scriitorilor. Cea dintii ar fi legata de primirile in Uniune – as prefera sa fie inaltata stacheta valorica si o mai mare severitate estetica in cintarirea candidatilor. In al doilea rind, ar fi indicat ca delegatiile scriitoricesti in strainatate si premiile Uniunii sa nu mai fie infeudate unor interese de grup si politicii lor literare (adevarat, ele au fost astfel orientate doar in jumatate din cazuri). De aceea, cel care va ajunge la cirma Uniunii Scriitorilor (cu echipa pe care o va propune si care nadajduiesc ca va fi vivace si cu spirit practic) ar trebui sa fie nu neaparat neutru, dar macar decent in ceea ce priveste politica literara pe care o va promova. Astept sa judec la rece ofertele si planul de masuri pe care le vor prezenta candidatii la conducerea Uniunii, in masura in care aceste oferte vor fi creditabile. Esentiala va fi, apoi, asa cum am spus, echipa pe care o va aduce cu sine viitorul presedinte al Uniunii Scriitorilor. Cred ca ar trebui sa existe o reprezentare la nivelul tuturor generatiilor, accentul punindu-se, fireste, pe cei valizi si intrepizi. Ce va fi mai departe, vom vedea.

Petru CIMPOESU:
1. In cartea Spovedanie pentru invinsi, Panait Istrati spune un lucru pe care il uitam prea des. Citez din memorie: orice organizatie este constituita si functioneaza in folosul organizatorilor. Fireste ca Uniunea Scriitorilor nu face exceptie. Activitatea din ultimii cincizeci de ani a acestei organizatii confirma intru totul asertiunea lui Panait Istrati.
2. Oricine, in afara de Nicolae Manolescu, despre care aud ca l-ar tenta… Ar fi pacat si pentru el, si pentru Uniune. Stiu bine de ce spun asta. Am fost membru al Partidului Aliantei Civice, pina cind m-am trezit sub comanda lui Quintus.
3. Evolutia Uniunii va depinde fara indoiala de cine o va conduce. Ar trebui sa fie un bun manager, nu neaparat un VIP. Desigur ca autoritatea de scriitor conteaza, dar nu-i esentiala. Asa injurat cum a fost Laurentiu Ulici, trebuie recunoscut ca a avut cel putin un merit: a reusit sa redreseze situatia financiara a organizatiei. Ca si-o fi tras si el partea, cum zic unii, asta e alta problema. In Romania, incoruptibili sint numai cei carora nu li s-a ivit ocazia de a fi corupti. Prin urmare, persoana care va conduce Uniunea Scriitorilor ar trebui ca, avind suficienta autoritate ca scriitor, sa fi dovedit si anumite abilitati in relatiile sociale. Si sa-l intereseze literatura mai mult decit politica.

Gabriel COSOVEANU:
1. Structura de sindicat a Uniunii Scriitorilor pare sa fi functionat prea putin transparent. Suficiente lucruri au fost aflate dupa consumarea lor, oblic. Atmosfera activitatii tinea mai degraba de un club cu accesare preferentiala. Si asta in ciuda deschiderii si afabilitatii lui Laurentiu Ulici. Slaba performanta a U.S. in anii din urma are radacini, probabil, in retelele clientelare impuse dupa regula tip Realpolitik a cererii si ofertei. „Gurmanzii“ au consumat ce stiau ca e comestibil, restul a ramas cu gindirea nobila despre rosturile major-subversive ale scriitorului. Cel mai mult rau cred ca a facut laxitatea organizatorica, cu toleranta acelei presante, azi, devize: „Ce sa le facem? Sint de-ai nostri“. Totdeauna paguboasa, aceasta aminare a terapiei forte.
2. Probabil, ca dezirabilitate cel putin simbolica, Nicolae Manolescu. El este criticul. E de preferat unui tragator de spuza pe turta proprie, poet sau prozator. Nu-l cunosc prea bine ca om, insa prefer sa cred ce-am citit, de pilda, in Jurnalul lui Mircea Zaciu sau in romanul Fotoliul vacant al lui Nicolae Parvulescu. Din pacate, sint obisnuit, mortificat cu dezamagiri – as vrea sa am un soc de data asta.
3. Se stie ca acestui focar recalcitrant care este U.S. i se doreste, prin cercuri ce nu agreeaza alteritatea, o „oportuna“ disparitie. Crizele interne ale Uniunii, oricit de jenant racordate la privilegii si nedreptati flagrante, nu reprezinta un pericol mai mare (desi look-ul iese cocolosit din scandaluri) decit planurile harazite de puternici pentru disidentii prezumtivi. Chiar si un manelist cunoaste ca scriitorimea e pepiniera recalcitrantilor hard. Daca presedintele U.S. va sti sa faca lobby unde si cind trebuie – punind la bataie relatii, charisma, orice –, atunci cred ca barca va mai pluti, cu tot tangajul ei de-acum. Oricum, comertul cu politicul se arata a dobindi o importanta fara precedent. Personal, as dori ca Uniunea sa apere demnitatea celui ce umple coli ca un parazit, alertind mai persuasiv autoritatile ca proiectele culturale pot asigura cel mai eficace act diplomatic romanesc, deocamdata.

Ion Istrate:
1. Uniunea Scriitorilor a continuat sa reprezinte, si dupa evenimentele din decembrie 1989, o structura de putere. Motivata, in noile conditii, prin argumente sindicale, singurele care indeparteaza constatarea ratiunilor anacronice pentru care a fost infiintata, la aurora erei comuniste, U.S. nu are nimic de-a face cu Societatea Scriitorilor Romani, pe care a condus-o Rebreanu, dupa cum nu a avut si nici nu cred ca va avea vreodata un conducator de aceeasi factura. Ma refer la faptul ca, daca ar fi vorba sa-l avem din nou pe Rebreanu in fruntea breslei, n-ar fi suficient ca acesta sa se mai nasca o data, ci si ca el sa ne devina contemporan, fara a se lasa contaminat de experientele care ne-au facut sa fim ceea ce sintem. Lasind pentru un moment ulterior analiza a ceea ce am ajuns cu totii, dupa mai bine de patru decenii de comunism, sa deslusim, intr-o scurta ochire, la ce se refera constatarea structurii de putere pe care si-o pastreaza, si azi, U.S. Respectiva organizatie a devenit anacronica, in conditiile statului democratic, pentru ca nu emana din nevoia de a exercita vreuna din functiile sale, neputind fi deci legitimata, sub aspect piramidal si la nivel national, ca unul din organismele sale vii.
Dar daca statului democratic, bazat pe valorile individualismului burghez, nu-i sint de folos institutiile colectiviste, ca structura de putere, aceasta nu inseamna ca respectivele institutii se si sinucid, printr-un final act de bravura. Cum o arata cazul de fata, ele incearca, pe orice cale, sa supravietuiasca. Adica asa cum a facut si U.S. de-a lungul a mai bine de un deceniu, justificindu-si, atunci cind era necesar, existenta prin apelul la exigentele sindicalismului modern. Ca in orice structura de putere totalitara, natura sa autentica se evidentiaza la virf. Invitatiilor la receptii, conferinte si sinoade li se adauga, ca-n vremurile bune, participarea la sedinte cu putere de decizie, la simpozioane cu caracter international, toate onorate nu din dragoste fata de cine stie ce guvern, ci, pasa-mi-te, pentru a mai smulge ingratelor „foruri competente“ ceva util pentru cei de jos. „Sacrificatii“ de la conducere, incepind cu Mircea Dinescu si terminind cu Laurentiu Ulici, au procedat cu totii astfel. Adica si-au „desfasurat activitatea“ in calitatea, recunoscuta, de primum inter pares, beneficiind din plin de prerogativa – emotionala si eminamente liturgica – a liderului charismatic, care-si pune la bataie propriul prestigiu pentru a obtine ceva pentru cei multi. De unde si incheierea ca, prin natura lucrurilor, acest prestigiu nici nu este unul oarecare, ca al unor Miron Mitrea ori Miron Cosma, ci expresia acelei personalitati continute care se justifica prin Opera, fara de care nimic nu s-ar fi putut planui si face. Aceasta in timp ce, la nivel de filiale, adica in obscura provincie, presedintele si secretara bateau sedintele consiliilor locale pentru a obtine bani pentru premii ori pentru scutirea de taxe a sediilor ramase fara incalzire.

2. Nascuta pentru a inregimenta scriitorii, sub aspect ideologic si pentru a-i pune sub ascultarea unui lider de opinie agreat de Partid, in ideea de a-i putea controla mai usor, U.S. a fost, de-a lungul mai multor decenii, viesparul in care se infruntau toate vrajbele, urile si birfele, anticamera mortalelor cabale urzite pentru a distruge, a discredita, locul in care provincialul, ajuns la Bucuresti, putea usor cadea victima unor comploturi de care nu avea stiinta. Este imaginea pe care n-o transmite Jurnalul lui Mircea Zaciu. Cum n-am auzit pe nimeni s-o conteste iar, in epoca, n-am avut onoarea de a fi membru al U.S., e posibil ca acesta sa fi fost si adevarul. Date fiind cele de mai sus, nu cred ca exista vreo sansa ca U.S. sa-si poata supravietui, cel putin in actuala formula. Adica ea va continua sa existe, dar pentru grupul restrins aflat la cirma, care se va stradui sa scoata maximum de profit din pozitia astfel dobindita, aureolindu-se – daca se poate – inclusiv cu nimbul autoritatii, al valorii. Pentru ca – nu-i asa? – i-am ales, conform unei vechi devize comuniste, „pe cei mai buni dintre cei mai buni“... Singura solutie pe care o intrevad ar fi transformarea U.S. intr-un sindicat de breasla, bazat pe un nou statut, vointa de schimbare marcata, in chip neechivoc, prin revenirea la vechiul sau nume, Societatea Scriitorilor Romani. Veniturile acesteia, adunate, in principal, din cotizatii si din timbrul de autor varsat de edituri, ar trebui folosite pentru ajutorarea scriitorilor in virsta si a tinerilor, pentru comemorari si premii, care ar trebui acordate de editurile platitoare de timbru, nu de comisii numite de Societate. (S-ar putea institui regula formarii acestor comisii doar din reprezentanti ai editurilor, fara ingerinta S.S.R., in conditii de maxima transparenta.) In situatia data, societatea ar putea apela la toate mijloacele de lupta sindicala, interzicindu-i-se presedintelui, ca si membrilor unui extrem de restrins comitet de conducere executiva, participarea la viata politica. E vorba de greve, demonstratii, marsuri. Sustinerea revistelor S.S.R. ar trebui realizata selectiv, in baza unui punctaj, in realizarea caruia ar trebui sa prevaleze criteriul importantei culturale si cel al asumarii idealurilor luptei sindicale. Dat fiind ca, in trecut, scriitorii romani au fost si ei platitori de cotizatii, s-ar putea cere participarea S.S.R. la impartirea patrimoniului fostei U.G.S.R.

Toate acestea doar daca in fruntea S.S.R. ar veni un fel de nou Liviu Rebreanu, preocupat, asa cum spunea marele inaintas, de intarirea ideii ca exista o profesie de scriitor, pe care societatea trebuie sa o accepte ca atare, conferindu-i acestuia dreptul de a trai decent in cadrul sau. Lucru extrem de dificil, daca ne gindim, asa cum spuneam la inceput, la enorma pervertire la care am fost supusi in ultimii cincizeci de ani si care a atenuat atit de puternic spiritul de breasla. Pentru ca numai o abordare directa, fatisa, a problemei scriitorului in societate o va obliga pe aceasta din urma sa-i inteleaga necazurile si sa-i respecte drepturile.
3. Transformata in sindicat, adica legitimata, in cadrul statului de drept, ca una dintre institutiile din care acesta isi exercita si isi consolideaza democratia, S.S.R. ar putea intra in raporturi de colaborare cu celelalte sindicate, indiferent daca e vorba de asociatii scriitoricesti sau nu. Ar putea, de asemenea, fapt deosebit de important, solicita ajutorul marilor centrale de ramura, care acum ne ignora. Renuntind la structura sa ambigua, de strutocamila comunista, intarcata de nevoie prin disparitia statului totalitar, care-si punea scriitorii din edituri si din redactiile hebdomadarelor pe care le edita sa-i cinte in struna pentru o biata bucata de piine, noua „asociatie a scriitorilor“ s-ar obisnui si cu gindul ca-si poate agonisi singura traiul. Un trai relativ modest, e drept, dar parca mai pe masura individului satul sa vietuiasca statistic si sa se indestuleze prin reprezentanti.

Gheorghe IZBASESCU:
1. N-as putea zice ca vad o prea mare diferenta intre activitatea U.S.R. de dinainte si de dupa 1990. O apa lenesa care a curs cu indiferenta pentru cei mai multi dintre membrii sai, de parca ar fi fost stiutul partid unic. Neimplicata in actiuni concrete care s-o legitimeze, care sa dea macar senzatia ca vechile structuri i s-au modificat. Sigur, exceptind un singur moment, plin de speranta, dispus sa declanseze noi energii, pentru marcarea unei evolutii benefice: alegerile din aprilie 1990, cind in Sala Palatului din Bucuresti se coagulase un previzibil entuziasm. Care cu timpul s-a degradat.
Am fost primit in U.S. in martie al acelui an plin de idealuri, impreuna cu mai multi colegi optzecisti, frustrati pina atunci de acest drept, crezind ca fariseismul va ramine de domeniul trecutului. Ca Uniunea chiar va fi a membrilor sai, ca presedintele nou ales si Consiliul de conducere vor tine seama de ei. Eroare. Desi locuitori din Moldova, eu si prietenii mei Ion Tudor Iovian si Viorel Savin am ales Asociatia din Bucuresti (Iovian si cu mine, sectia de poezie). Ce s-a mai intimplat de atunci? Aproape nimic. Am platit cotizatia, nu mai stiu in ce scop, am mai fost chemati la o adunare generala tinuta la Facultatea de Drept, cind a fost ales presedinte regretatul Laurentiu Ulici. Si am mai primit, gratuit, anul trecut, un calendar cu scriitorii. In rest, ca si cum eu as fi locuit in Australia, iar sediul Asociatiei ar fi fost in Alaska. S-a mai tinut o adunare generala cind a fost reales Ulici, dar filiala din Bucuresti, sectia de poezie, n-a mai considerat necesar sa ne cheme, pe mine si pe Iovian. Si, probabil, nici pe altii. Asa ca jocurile s-au facut cu membrii „convenabili“. Din presa am mai aflat ca s-au organizat plimbari cu vaporul pe Dunare, intilniri la Neptun sau alte localitati. Criteriul pe care s-au facut invitatiile? Consilul de conducere si Dumnezeu stie care vor fi fost. Si, sa nu uit, pare-se ca acum doi ani s-au cerut niste date pentru alcatuirea unui Dictionar al membrilor Uniunii, pe care eu le-am trimis, si care, bineinteles, n-a aparut nici acum. Probabil manuscrisul sau poate chiar datele, cum au fost primite, zac prin dosarele Uniunii.
Viata vie a scriitorilor din tara, pentru ca a fost una, s-a desfasurat nu la initiativa conducerii Uniunii, ci din initiativele particulare ale unor scriitori entuziasti, dornici de a inviora cultural propria zona geografica, dar benefica pentru noile forte de pretutindeni, luind manifestarile pe cont propriu. Voi cita doar citeva dintre ele, la care am participat: festivalurile, unele si cu concursuri, nu numai cu colocvii, de la Piatra-Neamt, Satu Mare, Botosani, Iasi, Tirgoviste, Beius, Galati, Bacau. Pulsatii culturale vii. Adaug activitatea Fundatiei ASPRO (n-am inteles de ce atit de hulita de conducerea Uniunii, pentru ca nu-i paralela cu ea, nu ia in nici un caz fondurile Uniunii, e saraca, membrii ei isi platesc cu bani proprii intilnirile) – dar care organizeaza dezbateri fructuoase, moderne si instructive in diferite orase (Bucuresti, Brasov, Sighisoara etc.), anima forte tinere (in decembrie anul trecut au venit la Sighisoara grupuri masive de studenti din Bucuresti, Brasov, Cluj, Iasi si Timisoara), decerneaza premii pe baza unui vot democratic (nu ca la Uniune), alcatuieste antologii si dictionare in care, normal, sint si membrii sai.

2-3. Destinele Uniunii, de acum incolo? In primul rind, ar trebui sa se inceapa de la innoirea structurilor ei. Cei care aspira la inalta functie de presedinte ar trebui, inainte de a candida, sa-si expuna (precum candidatii la Presedintia Romaniei) programul viitoarelor initiative, programul de desfasurare a manifestarilor filialelor din tara, pentru a se depasi faza sindicalista in care se complace in prezent. Sa se inteleaga ca functia de presedinte nu-i o afacere personala, ci o responsabilitate colectiva. Sa aflam si noi din presa, emisiuni radio si tv, cam ce vor sa faca in aceasta noua si dificila postura. Viitorul presedinte trebuie sa fie, cu siguranta, o personalitate recunoscuta de toti membrii, dar si un iscusit manager, nu in sens administrativ (pentru ca aici va pune Consiliul de conducere la treaba), ci disponibil de idei, alcatuire a unor proiecte in care sa implice scriitori din toate zonele tarii, in desfasurarea unor actiuni publice. Actiuni mediatizate prin toate organele de informare (presa, radio, tv). Proiecte care pot fi validate, in cazuri exceptionale, si prin volume editate. Chiar spectacole. Pentru cistigarea cititorilor.
Increderea noastra se indreapta catre acele nume care in ultimul deceniu au probat, prin propria activitate, independenta de a conducerii Uniunii, propriile aptitudini. In presa scrisa s-au vehiculat mai multe nume de candidati. Dar care dintre ele merita cu adevarat si vor avea noi initiative? Desigur, Nicolae Manolescu este un nume de prestigiu. L-a avut si-l pastreaza si acum. Dar as fi interesat sa vad ce-si propune in viitor, in aceasta functie. Modul sau clar de gindire si nepartinitor ne-ar putea da unele sperante. Dar, iata, eu am fost impresionat de modul responsabil in care si-au conceput viata literara la nivel national doi scriitori care au dovedit initiative proprii, relevindu-si valente proaspete atit in editarea unor volume (antologii, dictionare, analize competente), cit si in articole de dezbatere cu noi propuneri, dovedindu-se capabili sa inteleaga mersul spiritual al literaturii romane, doi scriitori care nu stiu cit de mult sint agreati de actuala conducere: Marin Mincu si George Craciun. Pe care eu i-as vota cu ambele miini. Edituri, reviste, dictionare, antologii care propulseaza viata scriitoriceasca a intregii tari. Capabili de alcatuirea unor proiecte inedite. Si, cum am mai spus, responsabili simtindu-se si de destinele literaturii romane. Proiecte care ar propulsa adevaratele valori la ora actuala si ar mai decanta, in confuzia de acum, nuantele. Adica ar mai inlatura veleitarismul.

Radu MARES:
1. Chestiunea care a fost supusa dezbaterii in primii ani ’90 era daca U.S. trebuie reformata si cum anume. Raspunsul, ca in toate domeniile, a constat in schimbarea conducerii, cu efectele ei perverse: contestatii, sciziuni, nesfirsita gilceava sterila. Scriitorimea n-a reusit sa ofere un bun model de iesire din fatalitatea statu quo-ului care, imi pare rau ca trebuie s-o zic, tot o incremenire in proiect e, pina la urma. Asa se face ca scriitorul, azi, ca persoana publica, are o imagine totalmente avariata si, in anii ce vin, are toate sansele sa nu-l mai ia nimeni in serios. Vreau sa spun ca important cu adevarat e cum ne vad altii si nu cum ne iluzionam noi ca sintem, in micile noastre deliruri de egolatrie.
Ca sa fiu mai clar: nu poti exista in Mileniul 3 fara solutii de adaptare supla, rapida, inteligenta la conditii de afirmare de o maxima duritate, dar si intr-o continua reformulare. Pentru artist, ca persoana, trairea in iluzie poate fi si fecunda. Pentru grupuri de interese e insa si va fi categoric nefasta.
2. Avind destule pe cap ca sa-mi cistig existenta, nu m-au interesat alegerile din asociatie decit pentru a lua pulsul la ce se intimpla si, nu mai putin, ca spectacol. Am constatat totusi, melancolic, ca zece ani de cheltuire sterila nu ne-au invatat nimic. E aproape fascinanta indirjirea implicarii intr-un joc fara miza, un fel de poker pe chibrituri.
Parerea mea e ca alegerea conducerii U.S. are de facut fata optiunii intre: A. o personalitate de prestigiu (scriitor important) care sa sustina emblematic imaginea breslei si B. un excelent si de incredere manager, chiar si fara sa aiba la activ capodopere literare.
Nu cred in varianta A si nici n-o discut, desi pare sa aiba cele mai multe sanse de a fi votata.

In ce priveste varianta B, o imaginez intrunind urmatoarele conditii: 1. barbat tinar si bogat, deasupra suspiciunilor ca ar urmari beneficii de tip vila, voiaje, aranjamente pentru membrii familiei, dar si ca, pur si simplu, ar fi capabil de frauda; 2. certificat de sanatate in buna regula, pentru ca orice functie de conducere cu anume responsabilitati banesti cere azi, la noi, o cheltuire colosala de energie; 3. proiect personal (conducerea unei asociatii profesionale) pus pe masa si supus, macar doua luni, dezbaterii publice; 4. experienta validata si verificabila in administrarea de fonduri si patrimoniu – conditie: sa fi semnat anterior ordine de plata de minimum 10 miliarde lei; 5. experienta si vocatie de negociator recunoscute – cu proiecte asumate public de tip: aducerea in tara a lui Paul Goma, fuziunea cu ASPRO etc.; 6. demisie in alb pusa pe masa in conditii prevazute de statut. (In schimb, daca ar fi dupa mine, i-as da – tot prin statut – drept de veto in alegerea executivului U.S.);
3. U.S. este o asociatie profesionala de un tip special, adica e construita pe o sectiune a elitelor spiritului. Ce a facut si va face ea ar trebui sa ofere bune modele si exemple pentru masa „de jos“ (in care se afla inclusi si toti cititorii de literatura), altfel isi compromite rostul.
Risc aici sa recapitulez citeva banalitati. Cu tot statutul sau elitist, U.S. e si un fel (mai special) de minister (al scriitorilor). Principiile dupa care functioneaza sint, in ambele cazuri, riguros aceleasi, cu toate implicatiile imaginabile, in bine sau rau, chiar daca banii – nu putini – nu-i vin (Uniunii) de la bugetul de stat, cel putin deocamdata. U.S. are buget propriu, salariati, patrimoniu (imobiliar), mijloace fixe si circulante, produce (are editura proprie aducatoare de ipotetic profit), vinde, cumpara, intermediaza, concesioneaza; are statut, autonomie, un nucleu de decizie (in frunte cu un presedinte), infrastructura pe orizontala (cu patrimoniul respectiv) si, ca si o ferma, ca si o uzina, consuma si produce bani, sume destul de mari, trebuie sa depuna trimestrial un bilant, iar lunar sa-si faca balanta. Pe mina cui dai toate astea? Nu e o hotarire usoara, de luat la iuteala. Alegerile au demarat insa in tromba si se desfasoara cu ceasul pe masa, intr-o sensibila accelerare de viteza, parca pleaca trenul din gara.

Marile esecuri, unele clamoroase, dezastrele si falimentele noastre au reamintit de neglijatul criteriu al competentei, invocat cu ardoare in primii ani ’90. Mai e si faptul ca, intre timp, tehnicile fraudei au atins perfectionari de-a dreptul ucigatoare, incomprehensibile pentru mintea scriitorului, hranita cu metafore si concepte. E aici un punct fierbinte, nu poti pune degetul pe el. Daca-l ignori insa, indiferent cu ce argumente sau scuze, nu vei avea nici dreptul moral sa ceri socoteala. Iar daca te mai si grabesti... Pe scurt, nu oricine se pricepe la orice, iar bunele intentii, in sine, nu inseamna nimic, daca nu sint blindate de profesionalism. Cind e vorba de bani, mai ales, sint foarte putini cei realmente in stare sa-i chiverniseasca; daca e sa-i inmulteasca, si mai putini. E un talent special, ca si cel literar: se afla in gena sau nu se afla. Or, scriitorul, membrul U.S., n-are nici timp (scrie!), nici pricepere detectivistica pentru a veghea zi si noapte la folosirea banilor Uniunii, care sint si ai sai, de fapt: el acorda un mandat de incredere si de autoritate presedintelui, sa faca si sa dreaga cum e mai bine. Exista – repet – un ins pe care, dupa ce ti-ai facut cruce cu limba, sa-l sprijini pentru a se instala la timona U.S.?
In ce ma priveste, aici sint un reactionar: progresul imi induce mefienta. Nu cred nici in democratia devalmasa a valorilor de toata mina insa cu drept de vot. Mi-ar placea structura de casta, cu reguli foarte stricte de functionare si criterii de aderare la fel. Totul prezidat de onoare, solidaritate si o citime nepericuloasa de respect pentru aceleasi valori ca in breslele medievale. Vreau sa spun ca mi-ar placea foarte tare si m-ar scoate din nepasare evolutia U.S. pe o asemenea directie. M-as reapuca si de scris romane, ca sa intru in competitie alaturi de tinerii romancieri geniali de azi carora inca le sint contemporan.

Marin MINCU:
1. Dezastruoasa. Institutia a devenit o sinecura pentru citeva persoane, fara sa mai reprezinte in nici un fel interesele obstii scriitoricesti. Ar fi necesara o ancheta penala care sa clarifice situatia.
2. Un triumvirat format dintr-un critic, un poet si un prozator. Nici unul dintre acestia sa nu aiba drept de semnatura in banca, ci doar sa se ocupe de solutiile optime pentru redresarea profesionala si financiara a Uniunii. Semnatura in banca sa aiba doar directorul economic numit de Consiliu, care sa justifice periodic necesitatea operatiilor financiare intreprinse.
3. Sint multe solutii posibile, dar nu vreau sa le exprim acum, intrucit intentionez sa candidez la functia de presedinte si voi avea ocazia sa le fac publice in cadrul conferintei din aprilie.

Iosif Naghiu:
1. Dupa numirea in functia de presedinte a regretatului critic Laurentiu Ulici, la prima sedinta de consiliu s-a stabilit in unanimitate ca bugetul anual al U.S. sa fie impartit in trei compartimente egale: cultura, probleme sociale si investitii. Mi se pare normal sa discut despre activitatea din ultimii ani prin prisma acestui buget, macar pentru faptul ca toate reusitele sau nereusitele Uniunii se trag de aici. Si oricit ar parea de ciudat, dar chiar si prin prisma acestui buget (aproximativ zece miliarde lei), ceea ce s-a intimplat in cultura scrisa a acestor ani mi se pare benefic. Au aparut carti de proza si poezie viabile, incitante, chiar daca limbajele intr-o evidenta schimbare au contrariat, a aparut un numar spectaculos de antologii poetice care au consfintit valori mai vechi sau mai noi, traduceri importante din literatura universala, iar revistele literare au dus o activitate continua. In privinta dramaturgiei, o spun cu destula indreptatire, stam iarasi mai mult decit bine. Se scrie un teatru poetic pe filiera Ciprian, Sebastian, Ionesco, Mazilu, Sorescu, de o reala valoare, chiar daca, dintr-un complex mostenit de la vechea cenzura, critica literara evita sa comenteze clovnesca malitie a lui Matei Visniec, eleganta filozofica a dialogului aflat la confluenta culturilor a lui Vlad Zografi sau livrescul scaparator si bovaric al lui Horia Garbea. Nu mai amintesc si de autori dramatici ca D.R. Popescu, Dumitru Solomon etc., care au avut nerusinarea sa scrie piese viabile si inainte de ’89. Ramine in sarcina criticii literare nu doar sa citeasca cu mai multa atentie aceste piese, ci sa si comenteze spectacolul sugerat de lectura. Poate ca in domeniul literaturii pentru copii si tineret s-a facut mai putin. Domeniul nu mai are aceiasi combatanti iscusiti ca pe vremuri (Gellu Naum, Nina Cassian, Radu Tudoran, Gabriela Melinescu, Constanta Buzea etc.), iar vitregiile comertului de carte nu au facilitat aparitia unor nume noi. Dupa cum, in ultimii ani, nu prea am avut nici o critica de directie. Poate gresesc, dar si critica multidirectionala, potrivita acestor vremi, inca n-a aparut.
Mi s-ar putea replica la aceste impresii rapide, de navetist printre carti si reviste, ca reusita activitatilor literare tine de noua mecanica a economiei de piata si nu de programul U.S. Cred ca adevarul e undeva la mijloc. Vechile obisnuinte au facut ca de multe ori scriitorul sa caute promovarea si competitia in cadrul regulilor si inlesnirilor unui organism ca U.S., iar alteori, vrind-nevrind, sa se descurce in conditii de libertate si concurenta. Au existat carti si autori sustinuti de catre U.S. si Editura Cartea Romaneasca (diaspora in special), dupa cum au existat carti si autori care intimpinind rezistenta, ori au fost obligati sa se intrebe asupra calitatii scrisului lor, ori sa-si ofere productiile in alta parte. Fara a-si face un titlu de glorie, pentru acestia A.S.B. a initiat Colectia „Biblioteca Bucuresti“ care a fost o supapa, un sprijin real, chiar daca formula inedita a acestei colectii a suparat uneori editurile concurente.

Revenind la activitatea U.S., ea a fost completata si sustinuta continuu cu nenumarate colocvii, simpozioane, intilniri literare, cenacluri, deplasari in tara si in strainatate (mai ales cele in strainatate copios comentate si contestate) si de multe alte activitati pe care nu le mai amintesc, ca sa nu fac o plicticoasa dare de seama. Dar din acest punct de vedere U.S. a existat, si-a facut simtita prezenta. Dincolo de aceste strategii culturale se pune, desigur, si problema transparentei investitiei financiare. Din pacate, noi, scriitorii, in privinta asta avem prea putina experienta si cred ca atit acuzele aduse gestionarilor, cit si laudele sint imposibil de luat in seama fara certe dovezi. Oricum, ignorind atit laudele, cit si zvonurile rauvoitoare, lipsite de un bun temei, cred ca U.S. a facut dovada unei prezente care a tinut-o in prim-planul culturii noastre nationale.
A doua treime a bugetului anual al U.S. a fost repartizata pentru problemele sociale. Desi nu mai are un Fond Literar (Cum? De cind? De ce?), Uniunea a ramas cu o Comisie Sociala care a acordat ajutoare nerambursabile mai ales in cazuri de operatii, boala, deces si, uneori, de sarbatori. Ele au fost acordate cu o trista parcimonie, pentru sumele insuficiente scriitorii trebuind sa aduca dovezi ale starii lor de pauperitate ori de boala. Sa mai vorbim de virsta majoritatii membrilor Uniunii? De pensiile lor? (Circa 150-200 de scriitori au pensii care abia ating milionul si, in afara unor discutii lejere in sedintele de Consiliu, nu s-a facut nimic pentru ei!) Incercind sa faca fata solicitarilor, Comisia Sociala a U.S. si-a dovedit utilitatea, chiar daca uneori bugetul de care dispunea (aproape egal cu cel al deplasarilor in strainatate) s-a dovedit insuficient.

A treia parte a bugetului Uniunii a fost acordat investitiilor, post-revolutia aducind si in domeniul culturii scrise ideea economiei de piata – poate mult prea devreme. Oricum, dupa decembrie ’89, eliberati de orice fel de complexe, am renuntat aproape in intregime la sprijinul statului socotind ca atit cartile, cit si revistele noastre ne vor asigura existenta. Si, intr-adevar, citiva scriitori importanti au reusit si, cel putin temporar, si-au privatizat reputatia. Fara sa bage de seama ca o data cu trecerea timpului reputatia asta se baza tot mai putin pe opera literara si tot mai mult pe alte activitati: diplomatia, politichia, jurnalistica de ocazie si de telescandal. In ce priveste Consiliul, care oricit s-ar deroga este chiar mai raspunzator de hotaririle Uniunii decit fostul ei presedinte, a cochetat in sedintele sale cind cu ideea cumpararii de locuinte (pe care sa le inchirieze), cind cu achizitia de terenuri (pe care sa construiasca), cind cu un lant de 20 de librarii (care intr-un an sa dubleze bugetul), cind cu construirea unui hotel (terenul a fost cumparat si de doi ani se asteapta punerea pietrei de temelie), cind cu un proces impotriva lui C.V. Tudor (pentru care am platit o taxa de timbru de 60 milioane, recistigind 20!). Daca mai amintim si sumele alocate pentru mentinerea in bune conditii a caselor de odihna (cea de la Neptun fiind intr-o continua reparatie), microbuzul cumparat cu mari sacrificii din strainatate (care sta pe butuci pentru ca nu s-au luat si piese de schimb) si o masina „Leganza“ achizitionata fara aprobarea Consiliului, putem sa conchidem ca la acest capitol ar mai fi multe nu de spus, ci de indreptat.
Am incercat sa fac un tablou sumar al activitatii financiare a U.S., reconstituit mai mult din memorie, deoarece in sedintele de consiliu nu s-au facut niciodata procese-verbale. Dar inainte de-a incheia raspunsul la aceasta intrebare, pentru ca acest tip de raspuns, aidoma unui imponderabil joc de bile albe si negre, este imposibil de judecat, permiteti-mi sa il privesc si dintr-un alt unghi, mult mai grav si mai serios. Circula tot mai des printre noi, scriitorii, ideea (electorala?) a pierderii patrimoniului, si asa subtiat, din care am ramas cu doua cladiri, sediul si Casa Vernescu, din a carei inchiriere ne tragem aproape intregul venit. Desigur, ideea unei asemenea pierderi este imposibil de acceptat. Dar la fel de inacceptabila mi se pare, cel putin mie, organizarea, sustinerea intregii noastre activitati literare, care in fond este si a tarii, doar pe baza venitului obtinut dintr-o biata chirie! Si totusi, in jurul acestor venituri de citeva miliarde de lei se consuma toate energiile, pasiunile si compasiunile noastre, uitind ca de fapt patrimoniul nostru real este literatura romana. Si cind avem o asemenea mostenire primita nu de la Petre Roman (in schimbul cladirii din Kiseleff) si nici de la un alt trecator prin guvernele tarii, ci de la clasicii si contemporanii marii noastre literaturi, mi se pare stupid sa ne agatam de Casa Vernescu la fel ca inecatul de pai. Trebuie sa vrem nu mai mult, ci exact atit cit trebuie literaturii romane ca sa existe. Politica acestui „ne descurcam cu imobilul pe care-l avem“ cel putin mie mi se pare sinucigasa cita vreme chiar si acest „mizilic locativ“ poate fi oricind instrainat printr-o sentinta judecatoreasca nedreapta. De ce traim pe principiul minimei rezistente, de ce nu indraznim sa cerem mai mult? Iata doua intrebari ale caror raspunsuri ne-ar putea sugera si pe cine ar trebui sa votam.

2. Mai mult decit intr-un presedinte providential care sa reuseasca revirimentul mult asteptat, cred intr-un viitor consiliu format din 50-60 de membri, care sa dea acestui for nu numai dreptul mecanic de a vota, ci si pe acela, mult mai hotaritor, de a analiza, controla. Iata de ce indraznesc sa cred ca viitorul presedinte al U.S. (poate spun un lucru comun) va fi dupa chipul si asemanarea membrilor din Consiliu. Mai cred ca atit presedintele, cit si vicepresedintii si secretarii U.S. ar trebui obligati ca in afara acestor functii sa nu mai aiba si alte preocupari politice sau particulare. Nu putem cere unui partid de guvernamint sa pastreze o eleganta distanta fata de Uniunea Scriitorilor cita vreme chiar presedintele ei are o optiune si o culoare politica. Si inca ceva: se spune ca viitorul presedinte al U.S. ar trebui sa fie in acelasi timp si un bun manager. Formula e discutabila. A fi presedintele Uniunii si managerul ei in acelasi timp il absolva pe primul de raspunderile celui de-al doilea. Nu intrevad posibilitatea ca un presedinte al U.S. sa demisioneze doar pentru ca nu si-a putut indeplini obligatiile pe care si le-a asumat ca manager.
3. Ca in tarile civilizate, prin contributia statului la cultura scrisa cu cel putin 50-60%.
- Aducerea drepturilor de autor atit pentru carti, cit si pentru colaborarile din teatre, reviste, din radio si televiziune etc. la niste cote umane.
- Corelarea pensiilor.
- Editura Cartea Romaneasca sa redevina o editura a membrilor Uniunii. Desi primeste ajutor financiar de la Uniune si subventii de la Ministerul Culturii, ea cere bani (lei si valuta) de la unii scriitori si da drepturi de autor altora printr-un foarte ciudat algoritm.
- Largirea atributiilor A.S.B., ea fiind reinfiintata doar pentru sarcini administrative, reusitele culturale ale Asociatiei (premii, Colectia „Biblioteca Bucuresti“) datorindu-se exclusiv membrilor ei.
Vad viitorul apropiat al U.S. cu un optimism temperat. Conferinta Nationala a Scriitorilor care se va tine in curind nu lasa mult loc de ales. Cred, de aceea, ca principalul criteriu dupa care ar trebui sa ne alegem presedintele viitor trebuie sa fie acela moral. Inlauntrul scrisului nostru, principiul acesta traieste din plin. Trebuie sa-l facem sa functioneze si in afara lui.

Ilie RAD:
1. Fiind primit in Uniunea Scriitorilor din Romania relativ recent, nu as putea face o apreciere completa si obiectiva asupra activitatii din ultimii ani a acestei importante uniuni de creatie. Ce pot sa va spun este ca am aflat de primirea mea in rindul membrilor Uniunii din revista Luceafarul, iar de atunci nimeni nu m-a chemat sa platesc vreo cotizatie sau sa-mi inmineze legitimatia de membru al Uniunii Scriitorilor. Daca aceasta situatie nu reprezinta un caz izolat, ci o regula, atunci trebuie sa spun ca metoda ca atare nu este dintre cele mai academice si ea arunca o lumina negativa asupra activitatii Uniunii Scriitorilor.
2. Uniunea Scriitorilor a fost, in anii „deceniului satanic“ (1980-1989), un bastion al democratiei si al libertatii de exprimare, atit cit omeneste a fost posibil in conditiile totalitarismului comunist (cele patru volume ale Jurnalului publicat de Mircea Zaciu constituie o marturie elocventa). Acest lucru s-a petrecut, fara indoiala, gratie unor scriitori de exceptie care au facut parte din conducerea Uniunii. Consider ca Uniunea Scriitorilor trebuie sa fie condusa, ca si pina acum, de un presedinte si de un Colegiu Director (sau cum se va numi forul operativ), organul suprem de conducere raminind Congresul Scriitorilor. Organele de conducere vor fi alese in mod democratic, prin reprezentarea corespunzatoare a tuturor asociatiilor din tara. Atit presedintele, cit si membrii Colegiului Director trebuie sa indeplineasca obligatoriu trei conditii: a) sa fie scriitori de mare prestigiu, recunoscuti de breasla scriitorilor (cum au fost Liviu Rebreanu, Zaharia Stancu, D.R. Popescu – ca sa ma refer numai la presedinti); b) sa fie oameni de mare caracter, fiindca si in spatiul Uniunii Scriitorilor este valabila o afirmatie facuta cindva de Mihai Eminescu: „Nu de inteligente duce lipsa Romania, ci de caractere!“; c) sa fie buni manageri, dispusi sa colaboreze cu puterea politica, indiferent de culoarea acesteia, pentru a contribui la rezolvarea problemelor financiare cu care se confrunta breasla scriitoriceasca: pensii, premii literare, case de creatie etc. Ei trebuie sa se gindeasca, pentru a-l parafraza pe Marin Sorescu, nu numai la „propriile nelinisti creatoare, ci la nelinistile creatoare ale altora“. Daca celor alesi le lipseste una din aceste calitati, rezultatele vor fi dezastruoase pentru breasla scriitoriceasca. Pentru a intelege mai bine la ce ma refer, voi da trei exemple de presedinti ai Uniunii Scriitorilor carora le-a lipsit una sau chiar doua din calitatile enumerate mai sus: Mihai Beniuc, George Macovescu, Mircea Dinescu.
3. In mare, evolutia Uniunii Scriitorilor in anii urmatori va coincide cu a societatii romanesti in ansamblu. Se vor adauga orgoliile si sensibilitatile exacerbate, atit de specifice breslei noastre, care vor da o pata de culoare vietii agitate a Uniunii. Cred ca va mai trece mult timp pina cind se va ajunge la starea de normalitate.
In final, as vrea sa fac o propunere: aceea de a se tipari o Istorie a Uniunii Scriitorilor din Romania. Ar fi un excelent subiect pentru o teza de doctorat. Cine se incumeta sa o elaboreze?

Florin Slapac:
1. Din pacate, rindurile U.S. s-au ingrosat in mod spectaculos in ultimii ani, primirile facindu-se en gros, asa ca astazi exista citeva mii de „scriitori“ cu legitimatie, majoritatea fiind de fapt versificatori duiosi, autori de monografii obscure, ori epigramisti saltareti. Uniunea a incetat sa mai reprezinte o elita, iar sefii revistelor care apar cu sprijinul ei, ca si sefii filialelor, se perpetueaza in functii, nealungati nici de anii pensiei, la fel cum fac si directorii intreprinderilor finantate de la buget.
Vazuta de la o oarecare distanta, printr-un ochean intors, activitatea U.S. pare ca lipseste cu desavirsire, desi citiva privilegiati spun ca ar fi sublima. Marea majoritate a scriitorilor participa la treburile acestui sindicat largit fara masura doar prin faptul ca-si platesc cotizatia. Despre deciziile Consiliului Uniunii se afla cu intirziere, din presa. Tot din presa poti afla cum sefii de la Bucuresti, mereu aceiasi, au mai facut o vizita in strainatate, vizita la care ai contribuit si tu fara sa vrei, pentru ca valoarea timbrului literar de pe cartile tale intra automat intr-o vistierie nevazuta. „Schimburile culturale“ nu se fac decit la virf, iar premiile Uniunii au abonatii lor. Editura U.S., daca mai exista, pare dusa cu sorcova.
Cu ocazia bilanturilor, o data la patru ani, functionarii U.S. – care par membrii unei organizatii mistice secrete – nu se lauda decit cu ajutorul oferit celor cu un picior in groapa. Scriitorii activi n-au decit sa plateasca in continuare cotizatia, sa-si dea obolul prin intermediul timbrului literar si sa se descurce cum pot.
2. Uniunea ar trebui sa fie condusa de un organ colectiv, ales pe nu mai mult de doi ani, unde sa nu aiba acces decit niste oameni cu competente manageriale probate, iar presedintelui U.S. i-ar prinde bine un rol onorific, ba chiar decorativ. Dreptul de a fi reales, un obicei de trista amintire, ar trebui exclus.
3. Desi zidul viitorului pare impenetrabil, as indrazni sa sugerez aruncarea ochiului in ograda altora. British Council ar putea fi un model demn de contemplat. Pina la urma U.S. ar trebui sa caute si modalitati prin care scriitorul roman sa cistige cite ceva de pe urma cartilor sale, sa se preocupe si de promovarea literaturii romane in strainatate, sa sprijine aparitia unor noi reviste literare sau macar scuturarea de praf a celor vechi, sa initieze acordarea unor burse etc. In primul rind este insa nevoie de o totala schimbare de atitudine fata de primirea de noi membri, si n-ar fi rau sa se faca o reevaluare a celor deja oficializati. „Prosti, dar multi“ este, de fapt, deviza care atirna la intrarea sediului din Calea Victoriei. Cind se va renunta la ea, poate ca lucrurile se vor schimba pe ici, pe colo.

Constantin M. POPA:
1. Cu toate imperfectiunile ei organizatorice si functionale, in pofida numeroaselor atacuri si reprosuri la care a fost supusa, Uniunea Scriitorilor a reprezentat un factor de coerenta, un reper in atit de agitata viata literara actuala, cind, categoric voit, se amesteca planurile, se intretine confuzia de valori, se profita nemeritat prin mecanismul perfectionat al coteriilor de tot felul.
2. Nu ne trebuie simboluri. Functia de presedinte al Uniunii Scriitorilor nu are rolul de a consacra o intiietate, de a-l proclama pe „cel mai mare prozator“, pe „cel mai important critic“ ori pe „cel mai reprezentativ poet“ etc. etc. Nu este o functie onorifica. Este nevoie de un spirit dinamic, echilibrat, constructiv, rezistent, inventiv, receptiv, imun la presiuni, linguseli, amenintari, capabil sa articuleze un program, dar acest portret-robot tinde sa iasa din sfera fenomenului literar, asa ca ma opresc.
3. Cel mai important lucru este ca Uniunea Scriitorilor sa-si pastreze independenta. Apoi, sa-si redobindeasca autoritatea, prestigiul si credibilitatea aparind statutul privilegiat al creatorului, in configurarile lui policentrice.

Liviu Ioan Stoiciu:
1. Am facut parte din Consiliul de conducere (neretribuit) al Uniunii Scriitorilor din Romania (U.S.R.), reunit o data pe trimestru. Asta inseamna ca as putea sa vorbesc din interiorul structurii de conducere neoperativa a U.S.R., dar lucrurile stau doar aparent asa. Practic, pentru a fi pe intelesul tuturor, trebuie stiut ca „destinele“ U.S.R., in ultimii ani, au fost hotarite in exclusivitate de conducerea operativa a U.S.R. (salarizata – presedinte Laurentiu Ulici, vicepresedinte Eugen Uricaru, secretar Balogh Joszef si cei doi directori nescriitori, unul in administratie, Gh. Istrate, si altul in contabilitate, Mihai Chicus) si de Comitetul Director „executiv“, format din 11 membri ai Consiliului U.S.R., in care intra si conducerea operativa, Comitet Director reunit de cite ori a fost nevoie, chiar saptaminal (membrii lui: N. Prelipceanu, Eugen Negrici, Gabriel Dimisianu, Lucian Vasiliu, Dan Cristea, Galfalvi Zsolt, de pilda, sau Alex Stefanescu, daca nu gresesc, plus Iosif Naghiu ca invitat al celei mai mari filiale a U.S.R.), care au avut mereu „aranjamentele“, secretele si dedesubturile lor, necunoscute mie.
Sigur, important in ultimii ani e ca U.S.R. a supravietuit, s-a autogestionat onorabil, si-a asumat rolul de sindicat (multi scriitori „ajunsi in nevoi“ au avut parte de ajutoare sociale sau de inmormintare; au fost subventionate, partial, reviste literare, Editura Cartea Romaneasca si librariile U.S.R.). Din pacate, U.S.R. si-a perpetuat o nomenclatura oportunista: care profita de plimbarile in strainatate, care se autopremiaza, care trage sforile la filialele U.S.R. si la revistele ce apar sub egida U.S.R. Altfel, U.S.R. nu are nici un rol in viata scriitorilor de rind in activitate, ei n-au nici un drept, au doar obligatii (sa nu miste in front, sa nu critice niciodata, ca strica imaginea U.S.R., sa se resemneze in fata preturilor nesindicalizate de la Casa Scriitorilor din Neptun si in fata „subiectivismului“ juriilor premiilor impartite de U.S.R. in intreaga tara, sa nu cumva sa scoata vreo carte prin care editorul sa-si verse timbru literar la ASPRO).
2. Oricum am lua-o, U.S.R. are nevoie de manageri de frunte. Economia de piata nu mai iarta pe nimeni – chiar daca U.S.R. ar avea capitol separat, precum Academia Romana, in bugetul de stat al Romaniei. Manageri „executivi“ cinstiti, fie si nescriitori, care sa faca parte din echipa presedintelui U.S.R. Care presedinte nu poate fi decit o autoritate scriitoriceasca morala. Personal, o tot repet, il prefer pe Nicolae Manolescu, cred in onestitatea sa.
In conditiile in care viitorul Consiliu de conducere al U.S.R. e ales de filialele U.S.R. si nu de Conferinta nationala a U.S.R., impotriva statutului postcomunist la U.S.R., reprezentativitatea lui ramine discutabila si pentru viitorul presedinte al U.S.R. (membru al acestui Consiliu), care se va trezi inconjurat de nomenclatura oportunista perpetuata dupa Revolutie in fruntea U.S.R…
3. O data ce dupa Revolutie scriitorimea a tinut sa revigoreze o U.S.R. unitara (pe cind Occidentul nu recunoaste acest gen centralizat de uniuni) si, dupa 11 ani, se gaseste conducerea U.S.R., in frunte cu Eugen Uricaru (presedintele interimar al U.S.R.), care a dat de gustul puterii, sa vrea sa sparga U.S.R., excluzind membrii ASPRO, la ce sa ma astept? Conferinta nationala a U.S.R. ar putea sa reabiliteze U.S.R. sau sa o ingroape, desi vad ca mai degraba statu-quo-ul actual (pe fondul pasivitatii scriitorilor, deveniti „masa de manevra“), convine tuturor. Ca uniune de creatie, U.S.R. ar trebui sa dea certificat de profesionist scriitorului si sa-l sprijine cu burse de documentare, macar, daca nu in editare. Iar ca sindicat, U.S.R. ar trebui sa faca din „conditia scriitorului roman“ un capat de tara – sa-i faca accesibile biletele la casa de odihna de la Neptun, sa inventeze o casa de pensii privata, care sa dubleze pensiile amarite „de la stat“, sa puna la cale o „casa de ajutor reciproc“ (sa reinvie Fondul Literar, azi ingropat de Eugen Uricaru „si ai lui“, care au pus la cale un Fond Literar paralel, „particular“, condus de… Eugen Uricaru), sa imprumute scriitorul in conditii avantajoase, apoi sa patroneze o agentie literara credibila, sa-si rentabilizeze propria editura si librariile, sa se bata pentru o lege a sponsorizarii care sa serveasca si interesele scriitorilor (lasati fara drepturi de autor de la Revolutie incoace), nu numai pe cele ale editorilor si difuzorilor, sa puna la dispozitia membrilor U.S.R. fonduri de documentare si arhiva la biblioteca U.S.R. (cu fise biobibliografice ale tuturor scriitorilor si cu aparitiile editoriale si publicistice la zi), sa informatizeze U.S.R… Povesti?

Stelian TANASE:
Nu am monitorizat activitatea U.S., asa incit, in locul raspunsurilor la ancheta, am un punct de vedere.
Daca U.S. vrea sa supravietuiasca, trebuie sa isi schimbe statutul, sa preia alt rol decit a jucat pina in ’89. Pina atunci a fost un instrument al Puterii, iar prin anii ’80, in plus de asta, U.S. a fost si un fel de refugiu al citorva scriitori care se impusesera prin anii ’50-’60 si-si vedeau amenintate pozitiile. Desigur, sint si exceptii, dar, in mare, peisajul cam acesta era.
Dupa ’89, U.S. a devenit tot mai anemica. Si din vina ei, dar mai ales din cauza noilor imprejurari. Preocuparea individului pentru literatura a scazut radical. Scriitorul si-a pierdut astfel statutul de privilegiat pe care il avusese 45 de ani.
Ce cred ca ar trebui sa faca acum U.S.? Ar trebui sa devina mai mult un sindicat, o asociatie profesionala pentru apararea scriitorului. Sa apere dreptul de autor, sa protejeze scriitorii, sa se bata pentru legi si reglementari in favoarea scriitorului, sa acorde consultanta, sa apere scriitorul in raporturile cu editurile si alte institutii care folosesc munca lui (radio, publicitate, televiziuni), sa asigure pensii, sa stringa fonduri pentru ajutorarea scriitorilor batrini si bolnavi etc. Un presedinte al U.S. trebuie sa fie, inainte de toate, un bun manager. As cere tuturor candidatilor sa prezinte un buget, un proiect de activitate pe 2 ani, cu termene, surse de finantare etc.
Cam atit.