OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Iulian BAICUS

Raspuns… coreean

Domnule profesor,

Nu stiu daca raspunsul meu va mai putea intra in ancheta, dar as trece in topul anului 2002 citeva dintre cartile pe care le-am citit sau mi-am promis ca o sa le citesc la intoarcerea in tara. Pe prima pozitie ar fi volumul doi al romanului Orbitor, pe care l-am citit pe nerasuflate inainte de Pasti si de care v-ati ocupat pe larg in revista. Apoi, ar fi volumul cu zmei al lui Mircea Cartarescu, pe care nu l-am citit inca, dar pe care as vrea sa-l rasfoiesc. Apoi, jurnalul lui Gabriel Liiceanu, Usa interzisa, pe care eu l-as privi in oglinda cu cel al lui Cartarescu. In al patrulea rind, Cititul si scrisul a criticului Nicolae Manolescu, o carte pe care am inceput-o, dar o voi termina la sosirea in tara, in vacanta, peste citeva zile. Desi pot fi suspectat de nesinceritate, ma intereseaza si cartea dvs. despre criticii din anii ’60-’90, mai ales ca ma astept la o reevaluare destul de… critica. Apoi, m-ar interesa, din zona politica, memoriile lui Radu Vasile, care stim cu totii, are talent… literar cu carul! Nu in ultimul rind si scuzindu-mi absenta modestiei, as trece pe lista si Ideile bursuce, cartea mea de debut in poezie, care a avut o soarta cruda si a trecut prin tot felul de peripetii, dar la care eu tin inca foarte mult. Sper sa pot contrazice prin ea butada cu criticul care e, de fapt, un autor ratat. Sint mult mai multe carti interesante aparute in 2002, care a fost, dupa parerea mea umila, un an bun pentru literatura romana, dar ele nu-mi vin in minte acum. Imi vor veni in minte, cu siguranta, cind voi citi raspunsurile prietenilor si colegilor mei.
_____

Nota redactiei: Colegul nostru Iulian Baicus se afla din septembrie 2002 in Coreea, ca lector de romana la Universitatea din Seul, de unde ne-a raspuns prin e-mail. Titlul apartine redactiei.


Paul CERNAT

Lista subiectiva

Avind in vedere datele satului nostru literar, un bilant „obiectiv“ al anului nostru editorial 2002 e dificil de realizat. De regula, asemenea operatiuni au o miza promotionala si, asa-zicind, comunitara. Nominalizind carti si autori, fiecare incearca, intr-un fel sau altul, sa-si sustina si sa-si promoveze prietenii, emulii, Weltanschauung-ul. In ceea ce ma priveste, nu voi propune o ierarhie, pentru ca mi-e greu sa compar mere cu pere. Ma voi opri asupra unei liste de aparitii din 2002 mai mult sau mai putin „literare“, fara pretentii ierarhizante, cu atit mai mult cu cit mi-au scapat destule carti importante, ba chiar vreo citeva din cele considerate a fi „eveniment“... Lista, subiectiva, va fi, pe cit posibil, nepartizana si va contine doar aparitii noi.

Asadar... cred ca din nici un bilant editorial nu poate lipsi Orbitor. Corpul de Mircea Cartarescu, o carte singulara, de nivel european, a unui alergator solitar, concurind cu sine pe orbita proprie.
Nu pot lipsi de pe lista doua carti-document despre ultimii ani ai ceausismului. E vorba de Acasa se vorbeste in soapta. Dosar si jurnal din anii dictaturii si de Femeia din fotografie. Jurnal 1987-1989. Prima – o insolita carte colectiva, avindu-i ca autori pe Stelian Tanase, pe editorii care au asamblat cu inspirata ingeniozitate „documentele“ intr-un dosar polifonic de existenta si pe diversii securisti care s-au ocupat de „calitatea“ dosarului de urmarire operativa. A doua – o carte de tandra cruzime si finete a unei femei – Tia Serbanescu – de o tinuta etica aparte. O marturie „crepusculara“ despre azilul si ospiciul reserist al ultimilor ani de ceausism.

In acest an cartile-document, memoriile si jurnalele fictionalizate, – o specie noua, se pare – au mers mult mai bine decit fictiunea beletristica autohtona (oricit s-ar stradui unii sa ne convinga de revirimentul acesteia). Un volum fermecator e Troica amintirilor. Sub patru regi a lui Gh. Jurgea-Negrilesti, un boier super, un personaj de roman rusesc al unor zbuciumate vremi apuse, si un amator care-i face mart pe multi profesionisti ai scrisului. Trec peste cartile de istorie recenta si/sau orala, de sociologie sau politica (am zis ca vorbesc de literatura), si ma opresc asupra a doua volume din istoria asa-zisului dezghet literar romanesc din anii ’60-’70. Ambele – restituiri inedite. Mai intii, Jurnalul (1964-1970) lui Radu Petrescu (Prizonier al provizoratului), o lectura care asaza, in fine, in adevarata lumina asceza est-etica sub dictatura a acestui scriitor rar. Perioada „dezghetului“ si debutului da pe fata anticomunismul autorului, paralel cu o critica foarte aspra a generatiei ’60 si cu notatii de o libertate sexuala a limbajului rarissima in proza noastra de pina in 1990. Apoi, Arta fugii – textele speculative de prima tinerete ale lui Ioan Petru Culianu, scrise inainte de expatriere.

La eseu-critica, mai intii Deconstructiile populare ale lui Dan Petrescu, pentru libertatea acida, reconfortanta prin deschiderea de compas ideatic, pentru „critica totala“ si verva inteligentei „cinice“ a individualistului nealiniat.
Exceptionala carte de Studii literare a Ilinei Gregori, cu o armatura istorica si interpretativa de prima mina, revolutioneaza perceptia eminescologiei fata de perioada formarii si activitatii intelectuale a lui Mihai Eminescu la Berlin, propunind, totodata, ipoteze incitante de analiza asupra prozei si diaristicii lui Mircea Eliade.

Notabila, Proza romaneasca sub comunism de Eugen Negrici este controversabila la capitolul optiuni axiologice (nu cred ca proza lui Breban si Toiu e superioara celei optzeciste), lasind la o parte caracterul cam... succint si numeroasele absente, motivabile, probabil, didactic. Partea de analiza a propagandei comuniste si a prelungirilor sale in unele opere „canonice“ este insa remarcabila. Oricum – o carte incitanta, scindata intre radicalism si repliere generationista, o optiune intre altele si... care se poate discuta.
Principala tendinta literara a anului a fost cea a romanelor cu aspect de jurnal, dosar sau memorialistica. Volumul lui Nicolae Manolescu, Cititul si scrisul, e un roman memorialistic hibrid, de rafinament livresc si retro, deservit, din pacate, de o „tema“ cam aseptica.

Usa interzisa, considerata de multi cartea anului, isi merita insa aprecierile, chiar daca unele au fost de un cabotinism encomiastic deplasat. Autobiograficul diaristic este, invers decit in Jurnalul de la Paltinis, un pre-text pentru o automitografie „minimalista“, o terapie a „salvarii“. Pornind de la un pre-text ontologic privat (o depresie), e propusa o „cale“ pentru filozofia morala (si, in subsidiar, pentru intelighentia ramasa in criza de „iluzii“ maximale dupa 2000). Cum nu agreez mitologiile „rezistentei prin cultura“, volumul nu mi-a impus prin pledoariile umaniste grefate pe un organicism desuet, ci prin umanizarea confesiv-eseistica a celui ce prefera sa fie „disperat decit excrocat“, prin revansa pe care si-o ia Bildung-scriitorul in fata „filozofiei natiei“ si, mai ales, prin revelatia unui atasant portretist, de un secret umor „gascon“, in locul moralistului solemn si abstract. Altfel, dincolo de pedagogia umanista a transformarii culturii inalte in mitologii vandabile, Gabriel Liiceanu pare a fi ajuns la solutia ontologica (postmoderna?) a lui Mircea Cartarescu.

Apropo de „cai“ – sa nu uit misterioasa, regala Calea Searpelui, poemul initiatic inedit din 1948 al lui Gellu Naum.
Proza „tinara“? Inenarabila Dincolo de frontiere de Sorin Stoica, Pizdet, romanul junkie al basarabeanului Sandu Vakulovski, si Legaturile bolnavicioase ale Ceciliei Stefanescu. La „poezie“ – volumele tinerilor Mariana Marin, Ioana Nicolaie, Iulian Baicus si Iulian Tanase.
...si au ramas inca necitite destule – cartea lui Gheorghe Craciun despre poezia moderna, Jurnalul (1981-1984) al Monicai Lovinescu, Enciclopedia zmeilor a lui Mircea Cartarescu &Tudor Banus sau Cum se face – come back-ul lui Mircea Horia Simionescu... Dar voi recupera.


Marius CHIVU

Absenta diversitatii

De citit se gaseste intotdeauna, indiferent de cit de sarac e anul editorial respectiv. Problema e ca nu prea stim cu exactitate cam cum ar trebui sa arate o piata a cartilor sanatoasa. Stim doar ca in promovare si reclama majoritatea covirsitoare a editurilor de la noi nu investesc nimic, ne multumim cu doar citeva carti bune pe an si avem impresia ca totul e OK. Adevarata problema este absenta diversitatii. „Lecturomanul“ care vrea un roman „marfa“ s-a „drogat“ tot anul doar cu Orbitor 2. Dar restul? Restul au dat iama si anul acesta in Colectiile „Cartea de pe noptiera“ si cea de carte straina de la Editura Polirom, adica tot in traduceri. Cine a vrut sa citeasca poezie a recitit. Carti de critica „adevarata“ n-au fost mai multe de 4-5. Eu n-am retinut decit Strategiile subversiunii – Carmen Musat, neconventionala istorie a prozei in comunism a lui Eugen Negrici si, desi n-am citit-o inca, Aisbergul poeziei romane moderne – Gheorghe Craciun. Cu memorialistica stam in continuare cel mai bine: dosare, documente, jurnale, interviuri… Surprizele cred ca au venit insa tot din zona antropologiei, istoriei, etnologiei etc., vezi de pilda volumul coordonat de regretata Irina Nicolau, Arca lui Noe, de la neolitic la Coca-Cola. Poate la anul!
Cind scriitorii o sa cistige mai bine, iar editurile vor umple statiile de troleu cu postere cu carti si autori romani.


Cristina Ionica

Doua carti

Propun „un alt fel de bilant“, unul personal, avind ca baza interesul si placerea lecturii; voi vorbi, deci, despre cele doua carti romanesti ale anului 2002 pe care le-as recomanda oricind, oricui – roman sau nu, de virsta mea sau nu, intr-un cuvint, oricarui consumator de literatura buna. Cele doua volume alese sint Femeia din fotografie, jurnalul Tiei Serbanescu (1987-1989) publicat in 2002 de Editura Compania si volumul de poezie Nordul al Ioanei Nicolaie, aparut la Editura Paralela 45. Un jurnal si un volum de versuri, deci. Extrem de personale si de diferite ca expresie (si nu ma refer aici doar la distinctia dintre scrisul in versuri si acela in proza), cele doua volume au in comun o anumita cruzime a notatiei, o „dezvrajire“ atit de evidenta a perspectivei asupra a orice incit obliga cititorul la o lucidizare deloc comoda.
Femeia din fotografie este romanul-jurnal al finalului de regim comunist, asa cum l-a trait Tia Serbanescu, redactor la Romania libera timp de 21 de ani (1968-1988) inainte de a fi „retrogradata“ la sectia de documentare si apoi mutata (tot disciplinar) intr-o tipografie, pe post de corector.

Ambele „accidente“ s-au produs din cauza neatentiei (a ei sau a altora) in protejarea si ascunderea opiniilor proprii, nu vreunui gest radical, pe fata, de opozitie fata de sistem. Femeia din fotografie nu este un volum plin de acuzatii si proteste la adresa regimului abuziv. Tia Serbanescu incearca sa traiasca normal, sa judece normal oamenii cu care vine in contact. Ia realitatea asa cum este si incearca sa-si pastreze protestele pentru sfera intima: caietele proprii, un cerc restrins de prieteni de incredere. Dar daca refuzi sa fii unul dintre ei, nici o precautie nu este de ajuns si lucrurile stau sa se prabuseasca in fiecare clipa. Cartea se incheie la jumatatea lui decembrie ’89, fara vreo umbra de speranta, cu o scriitoare-jurnalista paralizata de iarna care i se pare dusmanoasa, gindindu-se la carti si la morti, ea insasi anesteziata, dezgustata de tot ce face, de tot ce i se intimpla, obosita in fond sa mai fie in viata. Oboseala aceasta de a mai trai in asemenea conditii traverseaza scrisul Tiei Serbanescu de la prima pina la ultima pagina.

O mascheaza foarte bine sclipitoarele portrete de rude si prieteni, scenele savuroase, dar adesea de un umor mai degraba amar, crudele si lucidele analize ale relatiilor interumane (adesea aberante), acidele atacuri la adresa metodelor „traditionale“ (a se citi: violente) de educare a copiilor, comentariile seci cu referire la diferente dintre femei si barbati evocate obsesiv uneori de cei din jur. Scrisul Tiei Serbanescu este lucid, neiertator, de o sinceritate autoacuzatoare uneori, foarte sigur si, nu in ultimul rind, cuceritor. Lumea despre care vorbeste este una bolnava pina in maduva, care ii face deopotriva pe cei citiva inca relativ „sanatosi“ si pe toti ceilalti foarte nefericiti. Constatarea „complexitatii“ umane (e.g. unui militian care urla salbatic la oamenii care asteapta sa intre in cladirea aeroportului Otopeni i se lumineaza fata cind vede la un televizor din sala de asteptare desene animate, iar dupa aceea isi reia urletele imbecile cu acelasi aplomb si cu aceeasi ura) nu mai e in stare sa socheze, se adauga numai la oboseala si asa de nesuportat. Atmosfera acestui volum este vie, cartea are ritm, desi ceea ce autoarea pare a cauta (si nu gaseste) in realitatea pe care o traieste este exact viata, viata autentica, neizvorita din automatism. Iar femeia care scrie este una cu care, cum se spune, ti-ar face mare placere sa stai de vorba in fata unei cani cu ceai – sau mai degraba cu cafea, pentru ca ceaiul, scrie in carte, nu-i place.

Mostra: „E atit de straniu totul, incit literatura insasi a amutit. Aproape ca nu ai ce citi in reviste si nici in carti. Ca si oamenii pe care-i vezi pe strada, cartile au in ele ceva prost hranit, obosit si silnic, o proasta circulatie a cuvintelor; pina si ideile interesante tradeaza o nevralgie, pina si frazele «talentate» sufera de un soi de reumatism care le deformeaza incheieturile. Imbracate in hirtie groasa si urita – ca noi toti, care ne invelim trupurile in nu stiu cite pulovere si haine, incercind disperati sa ne aparam de frigul care inca n-a venit dar pe care il stim prea bine, incit nici n-ar mai fi nevoie propriu-zis de el, intr-atit am invatat sa tremuram dintr-un cuvint: iarna –, cartile sufera. Le vad pe coperti culorile modificate si recunosc in ele obrajii vineti, rosii, palizi, cenusii sau verzui ai celor pe care bolile acestei vremi si i-au ales ca intermediari intre ele insele si neant. Ma uit la cei din jurul meu si observ ceea ce, daca as fi fost in locul lor, as observa si pe fata mea. O resemnare insingurata, o curiozitate adumbrita: care din noi va mai fi vara viitoare?“ (Iarna nemultumirii – noiembrie 1987).

Ioana Nicolaie este o foarte tinara autoare de poezie despre care cred ca se va vorbi tot mai mult in anii care urmeaza. Este la al doilea volum, dupa Poza retusata din 2000 si dupa prezenta in doua volume colective. Nordul, cartea din 2002 a Ioanei Nicolaie, este, probabil, cel mai bun volum de poezie al anului trecut. Un fel de istorie personala, in care fratii si surorile (unsprezece), parintii, scoala, hainele, diverse imagini retinute din locurile de joaca sau pur si simplu de pe strada, se incheaga din versuri izbitoare de la prima lectura prin contrastul dintre taietura precisa si cruda a observatiei si delicatetea intensa, aproape sufocanta a unor imagini sau trairi. O constanta a poemelor Ioanei Nicolaie de la debutul intr-un volum colectiv in 1998, acest contrast capata, in Nordul, un plus de materialitate, de greutate. Structura, constructia se complica, se „umple“, aproape ca nu mai exista momente de respiro in aceste poeme in care „rememorarea“ este mai degraba o fierbere, o violenta si intensa retraire. Claritatea imaginilor si taria contururilor se mentine chiar si cind realul este invadat de forme parazitare, aberante („in alifii si penicilina ma-ntorc/ dispensarul dintre blocuri e un strat cu salata/ viata mea-i un goblen/ din limonada si febra“ – guturai, guturai), toate par surprinse in lumina brutala a unor reflectoare uriase, nu la lumina zilei – adica asa cum le retine memoria si, in cazul Ioanei Nicolaie, si poezia, aceasta „dezlinare cu abis“. Un volum greu, tulburator si, nu in ultimul rind, traductibil. Poemele Ioanei Nicolaie ar suna excelent, de exemplu, in limba engleza.
Mostra: „si urletul poros a spart sticla ferestrelor/ si dopul de parafina a umplut testele/ si labele jupuite ale tipatului/ au zdrobit tunelul de catran/ in timp ce / vocea de 26 de ani a mamei/ bubuia ca un picamer/ sfredelind nefericirea de-a ma sti intr-un pintec/ de care atita s-a rugat/ sa nu fie/ sa nu mai fie...“ (Alter).

O „deschidere spre lume“ a editurilor romanesti este ceea ce cred ca astept de la anul 2003 – i.e. sper ca editurile de aici sa inceapa sa promoveze scriitorii romani valorosi nu doar pe teritoriul tarii. E adevarat ca exista scriitori romani contemporani deja tradusi in citeva limbi de circulatie, numai ca demersul ar fi mult mai eficient daca ar porni „din interior“ – fie si numai pentru ca, se pare, e nevoie de un roman pentru a se traduce si corect, si literar o carte romaneasca intr-o limba straina. Cazul maltratarii in limba franceza, cu ceva vreme in urma, a Visului lui Mircea Cartarescu este, presupun, de notorietate.
Nu avem o literatura spectaculoasa si „vandabila“ in intregul ei, dar avem scriitori, cazuri individuale, care ar merita sa fie cunoscuti si de altii. In timp, o asemenea intreprindere s-ar putea dovedi, pentru editurile romanesti, profitabila, nu numai din perspectiva capitalului simbolic.


Luminita MARCU

2002 – Cu bune si cu rele… literare

O trecere in revista a premiilor literare care s-au dat in 2002 ne arata ca sistemul cultural din Romania, mai ales in zonele sale institutionalizate, nu mai este capabil sa recepteze noul in mod obiectiv. Debuturile sint premiate din cu totul alte motive decit cele de valoare, rudenia este omniprezenta in lumea literara (ar fi cu totul jenant sa dau exemple, dar cititorii pot observa ei insisi coincidenta numelor), nu se fac cu adevarat descoperiri, ci doar se recunosc niste nume si niste filiatii. La fel stau lucrurile si la nedebutanti, sistemul de recunoastere si de premiere merge ca o moara stricata, in gol, macinind aceleasi nume, invirtindu-se in acelasi cerc al asa-zisei lumi bune a culturii contemporane.

Un exemplu recent: Romania literara considera cartea anului Usa interzisa de Gabriel Liiceanu. O carte pe care trebuie sa spun ca am citit-o cu placere, ca pe un divertisment agreabil. Dar in nici un caz nu mi s-a parut zguduitoare, in nici un caz nu am intilnit „un alt Gabriel Liiceanu“. Este acelasi patetism citeodata exagerat care apare si in Declaratie de iubire (un titlu care aminteste un film cu adolescenti din perioada comunista), aceleasi scenarii de performanta intelectuala (autorul traduce Heidegger la Heidelberg), aceeasi sinceritate si acelasi detaliu biografic care apar si in Jurnalul de la Paltinis. Pentru ca pur si simplu acesta este Gabriel Liiceanu, un scriitor care foloseste un material de inalta intelectualitate si personaje savante si erudite intr-o atmosfera medeleniana.

Nu este in nici un caz un filozof abstras si pierdut in sferele abstractiunilor, care a coborit acum pe pamint si ne-a uimit cu sinceritatea biografica, ci este ce a fost mereu, un intelectual foarte sentimental care scrie de o viata despre oamenii pe care i-a intilnit si despre sine. In acest context real, ultima sa carte e o lectura agreabila, in linia celor cu care ne-a obisnuit si, nicidecum, o revelatie, „cartea anului“. Bineinteles ca orice redactie are dreptul la propriile optiuni asa cum si cei din afara redactiei au dreptul sa-si pastreze obiectiile.
Am dat acest exemplu pentru ca mi se pare semnificativ pentru iluzia in care se traieste in general in sistemul nostru cultural. Cartile cu adevarat noi, cu adevarat valoroase si serioase in substanta lor se afla in cu totul alta parte decit pe masa premiilor anului 2002. E adevarat ca se mai gasesc printre nominalizari. Dar asta spune iar un lucru nu tocmai placut despre cei care aleg premiile. Si anume, ca nu spiritul critic lipseste, ci altceva.

Doua sint pentru mine cele mai tulburatoare carti pe care le-am citit in anul care tocmai a trecut: Femeia din fotografie de Tia Serbanescu si Ramasitele mic-burgheze de Radu Cosasu. Am scris la aparitie despre ele, le-am recitit, impresia a ramas aceeasi. Tia Serbanescu apare dintr-o data ca o extraordinara scriitoare, cu un document de mare importanta morala. Este o carte in care se imbina spectaculos eticul si esteticul. Lumea comunista apare mai semnificativa si mai vie in toata hidosenia ei decit in orice roman „curajos“, bucatile de realitate sint atit de taioase incit fac de rusine orice pretinse sopirle ale romancierilor neamului. In acelasi timp, Tia Serbanescu noteaza alb, fara patetisme, fara razbunare, fara orgoliu. Scrie nu ca o vedeta, ci ca o femeie obisnuita, in pauzele muncii casnice. Nu vrea sa faca pe placul nici unui grup literar si ii lauda deopotriva pe Marin Preda si pe Radu Petrescu. In toata grozavia acelor vremuri, Tia Serbanescu ramine incredibil de echilibrata si scrie ca o scriitoare profesionista pagini de jurnal intim. Care se vor dovedi mult mai mult decit atit, in ciuda modestiei autoarei.

Radu Cosasu este un scriitor a carui pozitie in ierarhii va trebui curind reconsiderata. Pentru ca a ales si a ramas consecvent unui stil personal, nonfictional, fara constructii megalomanice si fara orgolii de vedeta, Radu Cosasu trece inca drept un scriitor marginal, savurat de citiva, „un sucit“. Cind ne vom trezi la realitate si vom vedea clar toata topenia si caraghioslicul ierarhiilor noastre care se mai cramponeaza inca de „clasici ai cantitatii“ ca Breban sau de „stilisti“ ca Fanus Neagu, atunci Radu Cosasu va fi recunoscut ca un mare scriitor. Reeditarea ludica a nuvelelor sale biografice din ciclul Supravietuiri si rearanjarea lor ingenioasa dupa criterii „moraliste“ (in Autodenunturi si precizari) sau cronologice (in Ramasitele mic-burgheze) nu e nicidecum o gratuitate enervanta, asa cum ne-au obisnuit o serie de vipuri culturale cu „noile“ lor carti, ci un exercitiu de reala valoare.

Tot in 2002 am avut placerea sa citesc cartile a doua autoare din Romania care ar face fata oriunde in lumea larga: Irina Nicolau si Marta Petreu. Regretata Irina Nicolau se afla alaturi de intelectualii occidentali in incercarea lor de a face un fel de filozofie a lumii contemporane prin intermediul terminologiei si al metodologiei unui domeniu strict delimitat. In cazul Irinei Nicolau este vorba despre antropologie, in cazul altor intelectuali de aiurea poate fi vorba de feminism, mentalitati, imagologie. Asa cum spunea in prefata la Talmes, balmes de etnologie si multe altele, Irina Nicolau nu face o introducere in etnologie, nu o popularizare pentru medici si ingineri a domeniului, ci o privire a lumii in care traieste prin lentilele domeniului in care este specialista. Un exercitiu de rafinament si ingeniozitate din care avem mult de invatat si pe care Irina Nicolau ni l-a lasat in urma alaturi de multe alte exemple de nonconformism valoros, adica ceva ce are inca in Romania prea putini admiratori.

Marta Petreu a scris citeva carti fundamentale despre celebrii interbelici si a fost victima unui plagiat francez. Ionescu in tara tatalui nu isi propune sa fie nici o monografie neutra si plicticoasa, si nicidecum un tratat academic, desi autoarea e profesoara de filozofie la Universitatea din Cluj. Este o carte personala, cu multe concluzii surprinzatoare, cu care nu trebuie sa fii de acord intru totul, dar este o carte originala, documentata, asa cum a fost si cea despre Cioran. Marta Petreu este un model de dezinhibare care, iarasi, nu prea are cautare printre fanaticii nostri mioritici.
Dintre tineri, doua nume mi-au atras atentia, iar cartile lor mi-au placut mai mult decit altele: Ioana Nicolaie si Sorin Stoica. Ultimul volum de poezie al Ioanei Nicolaie, Nordul, are o autenticitate pe care doar un scriitor profesionist si serios o poate atinge. Poeziile ei depre o familie cu foarte multi frati si despre o fetita pierduta in propria copilarie nu au nimic lacrimogen sau desuet si sint convinsa ca, daca in Romania ar exista lecturi publice, aceste poezii ar face sali pline.

Sorin Stoica scrie in romanul Dincolo de frontiere despre un liceu postdecembrist, cu limbajul original, cu personaje verosimile, cu un comic nebun si cu mare acuratete literara. Se vede bine ca stie ce face, ca detine fine instrumente lingvistice, iar cartea e de recomandat tuturor celor care vor sa citeasca adevarata literatura tinara.
Bineinteles ca ar mai fi multe alte titluri de amintit. Multe de uitat. Tot ce se poate spera e ca in anul care tocmai a inceput sa se renunte cit mai mult la complezenta, la lipsa de curaj, la opiniile care bat apa in piua, la aflarea in treaba. Se stie ca lipsa de curaj in critica duce la volume groase si premii sigure, la nume bun si cariera lina, dar toate acestea sint nu stiu daca imorale, dar cu siguranta plicticoase. Si, pentru alungarea plictisului, sa nu uitam ca s-a reeditat o carte care poate ne va mai scoate din amorteala: Nu de Eugen Ionescu. El a scris la 23 de ani impotriva lui Arghezi, Barbu si Camil Petrescu. Toti trei au ajuns clasici ai literaturii romane. Dar Eugen Ionescu a ajuns clasic al literaturii universale.


Catrinel POPA

Pareri de lector optimist

In general, tonul elegiac pe care il prefera o anumita parte a criticii ori de cite ori vine vorba de bilanturi… editoriale ar putea sa ii descurajeze chiar si pe cei mai optimisti dintre noi. In realitate, cititorii – chiar si cei neprofesionisti – pot singuri sa constate ca o oarecare normalizare a situatiei a inceput, de mai multa vreme, sa isi faca simtita prezenta in domeniul vietii editoriale romanesti.

In ceea ce ma priveste, cred ca prestatia celor mai importante edituri de la noi (cel putin in anul care tocmai s-a incheiat), cu greu ar putea constitui pretext pentru lamentatii si tirade elegiac-apocaliptice. Desi, trebuie sa marturisesc, optimismul excesiv nu m-a caracterizat niciodata, nu pot sa nu constat cu satisfactie ca oferta pe piata de carte este, pe cit de diversificata, pe atit de consistenta. Nu numai ca editurile deja consacrate au reusit sa isi mentina standardele (ma gindesc, de pilda, la Humanitas, All, Paralela 45, Polirom, Editura Fundatiei Culturale Romane s.a.m.d.), dar au aparut surprize placute si din partea unor edituri mai tinere, ca recent infiintata Compania. Mai mult decit atit, o parte dintre editurile venerabile, care au intimpinat multa vreme dificultati, au inceput sa dea si ele semne de reviriment.
Insa cea mai buna modalitate de a ne vindeca de pesimismul cronic este sa aruncam o privire, oricit de succinta, asupra citorva titluri aparute prin librarii anul acesta. Editura Paralela 45, in afara de cele doua carti-eveniment (Calea Searpelui de Gellu Naum si Prizonier al provizoratului, jurnalul inedit al lui Radu Petrescu), a propus anul acesta si numeroase reeditari, multe dintre ele din zona literaturii contemporane, sau foarte binevenite instrumente de lucru, de tipul Dictionarului de personaje literare, aparut in seria „Lyceum“.

Editura Humanitas, pe linga mult asteptatul volum II din Orbitorul lui Mircea Cartarescu, a reusit sa atraga o gama mai larga de cititori prin titlurile propuse in colectia „Cartea de pe noptiera“. La capitolul traduceri din literatura universala contemporana, Editura Polirom ne-a procurat, de asemenea, o multime de surprize placute, la acestea adaugindu-se, aparitiile din Seria „Egografii“ (Cititul si scrisul de Nicolae Manolescu sau Jurnalul suedez al Gabrielei Melinescu).
Lista ar putea, fireste, continua, dar nu se poate nici intr-un caz incheia fara mentionarea initiativei Societatii Culturale Noesis, care nu de mult a lansat pe piata Enciclopedia virtuala I.L. Caragiale…
Concluzie: in calitate de cititor (real si virtual), nu pot decit sa imi doresc un an (editorial) 2003 cel putin la fel de bun…


Iulia POPOVICI

Ocolul a 365 de zile in mai putin de 48 de carti

La sfirsitul si inceputul de an, mai toti dam intr-o manie a bilanturilor, mai mult sau mai putin contabile, iar anul asta, trebuie sa recunosc, m-am lasat si eu cuprinsa de febra numaratorilor. Si-asa am descoperit c-am scris in 2002 despre 48 de carti, si-am mai citit si altele, despre care n-am scris (Jurnalul lui Mircea Cartarescu are si el ceva de-a face cu numaratul de titluri). Dar zic de cele 48 pentru ca ele sint, aproape toate, volume aparute in anul care a trecut; totusi, dac-ar fi sa-nchid ochii si sa ma gindesc, putine sint cartile despre care-as spune ca m-au prins cu adevarat. Prima dintre ele a aparut de fapt in 2001, insa, ca si Omul recent al lui Patapievici, a intrat in 2002 in circuitul cultural – e vorba despre Cocosul decapitat, de Eginald Schlattner, un roman nostalgic despre multele fete ale unei Romanii disparute, o bucata de tara pastrata in memorie, caci „amintirea e paradisul din care nu te poate alunga nimeni“. Cum nu sint chiar o cititoare pasionata de fictiune contemporana romaneasca, sint doar doua carti ale unor autori romani de azi pe care le-as alege printre titlurile anului – Circul nostru va prezinta:, al tinarului iesean Lucian Dan Teodorovici (despre care am vorbit atit de mult, incit sarmanului autor probabil ii tiuie urechile) si Misterul camerei inchise, de Florin Manolescu (dar as mai adauga si povestirile lui Tudor Octavian).

Au aparut in 2002 citeva volume care ar trebui sa ne stea mult timp de acum inainte in minte ca pilde despre pina unde poate ajunge spiritul uman sub dictatura – cit de jos, dar si la ce inaltime –, mai intii Acasa se vorbeste in soapta, jurnalul-dosar al lui Stelian Tanase (una din cele mai pasionante carti ale anului), apoi cele trei culegeri de documente, alcatuite sau coordonate de Marius Oprea (Banalitatea raului. O istorie a Securitatii in documente. 1949-1989, Ziua care nu se uita. 15 noiembrie 1987 si Securistii Partidului. Serviciul de cadre al P.C.R. ca politie politica), si atit de asteptata (si socanta) carte a lui Jan Gross, Vecini. Suprimarea comunitatii evreiesti din Jedwabne, Polonia, editata de Polirom in Colectia „A Treia Europa“ (care n-a fost, din pacate, atit de activa pe cit ma asteptam).

In ce priveste traducerile din literatura straina, autorul anului pare a fi Mario Vargas Llosa – in asteptarea Nobelului care se spera ca-i va fi acordat, Humanitas si All si-au disputat drepturile de traducere: cea dintii a publicat Matusa Julia si condeierul si Orasul si ciinii, cea de-a doua, Sarbatoarea tapului (o carte scumpa care face totusi fiecare leu). Si-n 2002, „Biblioteca Polirom“ coordonata de Denisa Comanescu s-a dovedit a fi cea mai buna colectie de carte straina; mi-ar fi foarte greu sa aleg dintre zecile de titluri publicate anul trecut, o sa dau totusi trei – Aglaja Veteranyi, De ce fierbe copilul in mamaliga, Daniil Harms, Mi se spune capucin, Günter Grass, In mers de rac. Cel mai frumos cadou de carte straina mi l-a facut insa anul acesta noua colectie de la Humanitas, „Raftul intii“ – si anume jurnalul lui Anaïs Nin, Incest (in materie de jurnale si amintiri, am mai primit cadouri – Cititul si scrisul lui Nicolae Manolescu, Jurnalul suedez II al Gabrielei Melinescu, Amintirile din pribegie ale lui Neagu Djuvara, memoriile lui Ioan Holender, De la Timisoara la Viena).

Editurile care, din punctul meu de vedere, au dominat piata de carte au fost si de data asta Polirom si Humanitas, in primul rind datorita retelei de distributie. Colectia de „Studii“ de la Univers a fost reluata insa de Mircea Martin la Editura Paralela 45 si e in plina ascensiune (au fost reeditati Eco – Opera deschisa – si Starobinski – Melancolie, nostalgie, ironie, a aparut Figuri ale alteritatii de Guillaume si Baudrillard), Editura Curtea Veche a inceput sa scoata carti semnate de Jorge Luis Borges si Gabriel García Márquez (convorbirile cu Plinio Apuleyo Mendoza), Editura Compania continua sa publice autori romani (jurnalul Tiei Serbanescu, de pilda), iar Dacia are o foarte interesanta colectie de literatura contemporana, aproape de negasit in Bucuresti.

In pustietatea cartilor de teatru, surprizele frumoase ale lui 2002 s-au numit Maniutiu. Imagini de spectacol (Cipriana Petre-Mateescu), Uitarea (George Banu), Cartea Junglei X (Gigi Caciuleanu) (si gol se facu dup-aceea).
Iar dac-ar fi dau un premiu de abnegatie editoriala, l-as da LiterNet-ului, un site cultural care de-un an editeaza literatura romaneasca in format electronic; Antologia de proza scurta scoasa de ei a fost de departe cea mai interesanta propunere de acest fel a anului.
Despre cele mai elogiate trei carti ale anului – Omul recent al lui Patapievici, volumul doi (Corpul) al Orbitorului lui Mircea Cartarescu si Usa interzisa de Gabriel Liiceanu, despre care s-a scris destul, in diverse tonuri, nuantate sau mai putin, nu vreau sa spun nimic. Ca importanta culturala, le-as prefera totusi (fara ca aceasta preferinta sa presupuna o judecata valorica defavorabila lor) recent aparutul volum al lui Eugen Negrici, Literatura romana sub comunism, un eveniment care-a trecut discret, dar al carui impact se va resimti anul acesta. E si singura carte de critica despre care as scrie aici, ca sa fiu sigura ca nu supar geniul din lampa chiar la inceput de an...


C. ROGOZANU

Tot cu ochii la Franta, monser

E trist sa te apuci sa faci un bilant al evenimentelor literare romanesti din 2002. Trist, pentru ca orice tentativa se va solda cu o insiruire a noilor regrese facute in peisajul nostru cultural. Observam iarasi aceeasi miscare buimaca a amatorilor romani de carte in jurul unor VIP-uri uzate, care totusi beneficiaza, in virtutea inertiei, de o reclama incredibila. Dupa alte bilanturi aparute la sfirsitul lui 2002, s-a vazut ca diversi critici consacrati prefera inertia profunda: promoveaza aceleasi valori, au aceleasi citeva sarace repere cu o singura mentiune: se manifesta ceva mai isteroid, agonic chiar. Iarasi trist pentru ca, vrind-nevrind, esuezi in tonul polemic. Criticii tineri sint pusi in dificila situatie de a insista intr-o rhetorica agresiva care sa mai tempereze rinocerismul consacratilor. De aceea, epoca „pozitiva“ (de propunere, de promovare) in critica tinara intirzie sa apara. Pe de alta parte, nu mai e momentul „reglarilor de conturi“ – ne ramine sa notam cu constiinciozitate gafele si penibilul diverselor personalitati de carton. Distributia de carte defectuoasa, perceptiile retardate ale fenomenului artistic, toate contribuie la plasarea valorilor certe (carti bune, scriitori tineri promitatori, dezbateri adevarate) undeva la demisol (pentru ca underground nu mai e – citeva lucruri s-au schimbat, totusi, in bine).

Anul acesta au intervenit foarte putine schimbari: ramine dominanta memorialistica, in schimb se impune foarte greu cartea de fictiune. Problema e ce tip de memorialistica preferi. Exista o memorialistica de tip „document“ care inca ramine la moda si dupa 13 ani de inflatie. Anul acesta a aparut o subclasa: memorialistica „documentara“ recenta (diversi oameni politici, personalitati culturale care isi pun pe masa jurnale care acopera anii din urma). Avem apoi de a face cu un tip extrem de special de nonfictiune: dosarele de securitate publicate. Acolo notele zilnice sint scrise de altii. Din acest punct de vedere, noul „gen literar“ este foarte bine ilustrat de cartea lui Stelian Tanase, Acasa se vorbeste in soapta, Editura Compania. Si mai trebuie amintit un ultim avatar al memorialisticii, care a fost bine reprezentat anul acesta: o varianta soft, un amestec de eveniment cu o relatare non-documentara, foarte bine marcata stilistic. La aceasta categorie, as pomeni doua carti foarte frumoase: Maruca Cantacuzino, Umbre si lumini, Editura Aristarc si Gh. Jurgea-Negrilesti, Troica amintirilor. Sub patru regi, Editura Cartea Romaneasca.

Mi-a mai placut o carte scrisa de un scriitor tinar. Pizdet de Alexandru Vaculovski (Editura Aula) este o carte interesanta pentru ca incearca sa descopere incet-incet o alta posibila tematica pentru literatura contemporana. Romanul respectiv este plin de „greseli“ evidente, e scris amatoristic, importanta e impresia ca lucrurile incep, greu si timid, sa se indrepte cel putin pentru unii prozatori tineri. Cartea poate fi citita si pe site-ul lui Andrei Gheorghe – haios, nu-i asa? Daca nu va fi Vaculovski, vor fi altii care vor incepe sa vorbeasca in cunostinta de cauza despre cultura populara asa cum trebuie. Vom scapa macar de una dintre cele mai stupide alergii din cultura romana: alergia la cultura de masa.

Mai sint putine carti romanesti aparute in 2002 care m-au mai scos cit de cit din amorteala: Ilina Gregori, Studii literare si Tia Serbanescu, Femeia din fotografie. Suna aproape dezamagitor acest bilant al meu pentru ca am pomenit aici carti care nu au declansat isterii. Cind intri totusi intr-o librarie nu trebuie intotdeauna sa te arunci la cartile propuse cu tam-tam la intrare. Cu ceva rabdare poti face achizitii mult mai profitabile. De aceea, cred, propunerile mele sint pina la urma vesele, optimiste. Nici n-as dori sa se vorbeasca despre cartile care-mi plac mie asa cum se vorbeste despre diverse starlete cu zeci de premii adunate anul acesta. Principalul sentiment nutrit si anul acesta a fost ca degustatorul cinstit de literatura este inca o minoritate absoluta pe meleagurile noastre. Dar inca mai cred, incluzindu-ma orgolios in clasa „degustatorilor cinstiti“ (subclasa: tinar), ca literatura romana va incepe curind sa sune bine.

Am lasat la sfirsit o preferinta a mea ceva mai speciala. Eu cred ca poate fi calificat drept evenimentul anului (nu in sensul bun al cuvintului, neaparat) in Romania o aparitie din perimetrul francez: Alexandra Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco. L’oubli du fascisme. Este, probabil, cartea care a declansat cel mai puternic scandal cultural anul acesta desi a fost citita, probabil, de foarte foarte putini romani. Situatie comica, asadar – inca un prilej de relaxare si de analiza fructuoasa pentru tineri in mijlocul unui val de incordari si luari de pozitie. Situatie complicata, in acelasi timp – autoarea si-a cam insusit multe idei expuse cu truda de Marta Petreu. Dar se poate spune ca aparitia editoriala a anului in Romania s-a produs in... Franta. Cam atit. In rest, am citit multa carte straina. Traducerile sint inca principala hrana pentru cititorul roman contemporan. Cam ca la pasopt.