OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

1. Cum poate fi definit spiritul intilnirilor Café Europa? Este acest gen particular de eveniment cultural si asociatie literara specific pentru un anume Zeitgeist al timpurilor noastre sau el prefigureaza cu totul altceva?

2. Care este acum „gustul postmodernismului“ pentru tine, dupa discutiile de la Bucuresti?


Krzysztof CZYZEWSKI:

2. Pot sa spun, la modul cel mai onest, ca dupa aceste zile de intilniri si discutii la Bucuresti, postmodernismul nu se poate constitui in altceva decit intr-o aroma. Dupa o perioada in care am aproximat acest termen, tratindu-l ca pe ceva desuet, ceva apartinind trecutului, am resimtit aroma sa proaspata, care de acum inainte va fi legata de Bucuresti, de atmosfera acestui oras si de spiritul oamenilor pe care i-am intilnit aici. Aceasta aroma proaspata inseamna, azi, pentru mine, angajarea creatorului de cultura impotriva fugii de orice responsabilitate, care este o adevarata otrava pentru arta contemporana.
Un alt lucru legat de postmodernism care pe mine ma frapeaza, este descentralizarea, in sensul ca centrul s-ar putea afla oriunde. Dar daca acesta se pretinde un centru adevarat, el trebuie sa contina trimiteri nu doar la eu si ego, ci si la tu si celalalt. Asadar, in ceea ce ma priveste, descentralizarea se refera, in egala masura, la lupta atit cu egocentrismul cit si cu eurocentrismul. Insa, pentru mine, descentralizarea nu inseamna pierderea centrului, si, in consecinta, manifestarea unui nou relativism – ceva cit se poate de comun in ce priveste starea de spirit de la frontiera secolului, pentru multe persoane conectate la modul de gindire postmodern. Aceasta interpretare nu poate fi, in opinia mea, decit ciudata, insa sint constient de cit de provocatoare poate fi ea pentru cineva care a parasit pentru totdeauna templul vietii traditionale si trebuie, acum, sa faca fata unei situatii noi, unui spatiu absolut deschis – cel al epocii postmoderne.

In cultura, aroma postmodernismului ramine, in ce ma priveste, o contestare nesfirsita a unor forme devitalizate ale artei si culturii. Dupa perioada istorica a luptei pentru o noua prezenta a practicilor spirituale in viata noastra – aceea din anii ’50-’70, diversi artisti si scriitori obositi au revenit, tentati de piata, in cladirile teatrelor traditionale, in galerii, in filarmonici, la festivaluri si tirguri de carte din ce in ce mai grandioase.
Pentru mine personal, daca exista vreo aroma proaspata in postmodernism sau in cultura, atunci aceasta nu este altceva decit un dezacord tardiv fata de situatia deja prezentata si o continua fuga spre nonconformism, o cale alternativa, care urmeaza traditia tradata a contestarii. Mi-am inceput aventura legata de arta cind Jerzy Grotowski a parasit cladirea teatrului traditional si a decis sa nu mai prezinte nimic publicului cumparator de bilete si „consumator“ de productii artistice. A fost ceva provocator si ramine la fel.


Antonije ZALICA:

1. Café Europa
Este simplu sa simti sensul acestor lucruri, spiritul deschis si de la sine inteles al acestei Café Europa e cit se poate de vizibil. Insa orice incercare de a-l defini cade imediat in dificultate. Este foarte greu sa faci consideratii despre acest spirit, indiferent de unghiul de abordare, fie ca acesta e mentionat sau nu. Dar dorinta de a fi numit european (asa cum reverbereaza ea din semnificativul text Europa de Slavenka Drakulic) trebuie sa fie ceva mai mult decit o atitudine pseudoprovinciala si ea nu intotdeauna necesara. Chiar si folosirea aceluiasi titlu poate fi considerata usor ironica, dublind aceasta descoperire – dar atunci cuvintul Europa suna mai degraba ca o atentionare decit ca un element al unei naive iluzii si al unei sperante copilaresti. In ce priveste acest café este clar ca stiutul calut de lemn de pe vremea copilariei nu poate fi confundat cu un cal adevarat. Dar pe de alta parte, exista constiinta ca, intr-un altfel de joc, el poate fi de asemenea imaginat ca un fel de sageata, teapa, bita de baseball sau orice alta arma letala.*
Dar as dori sa-mi fixez atentia pe cuvintul Café, pe semnificatia sa cea mai importanta: aceea de loc de intilnire. In aceasta incercare pot sa ma vad chiar pe mine insumi, destul de confortabil, pe fundalul unui oras care avea deja un Café cu 100 de ani inaintea Parisului. (Existenta primei kavana in Sarajevo este mentionata pe la 1592, fiind insa posibil ca anul sau de nastere sa fi fost chiar pe undeva pe la 1570. La Paris prima cafenea este deschisa in 1672.) O mica mentiune: in trecutul sau cel mai indepartat obiceiul de a bea cafea nu este deloc unul european. Aceasta veche traditie este reflectata de-a lungul secolelor in viata sociala din Sarajevo, chiar si in anii ’70 si mai cu seama in anii ’80, orasul avea sute de cafenele, de o rara varietate – din care nu lipsea niciodata o masina italieneasca de facut gaggia espresso. Chiar si in timpul asediului, unele cafenele nu au fost inchise, cafeaua servita fiind inlocuita cu un fel de apa maronie, dar nevoia esentiala, aceea de avea pur si simplu unde sa-ti intilnesti prietenii, era satisfacuta.

Chiar si in ziua de azi daca bei ceva intr-un Café din Sarajevo este cu mult mai scump decit in Amsterdam. Oamenii nu au bani si cu toate acestea, prin cine stie ce ratiune nebuneasca, cafenelele din Sarajevo sint pline. Si aceasta nu datorita nevoii de a bea cafea, ci aceleia de a conversa. Chiar si atunci cind o cafenea locala se numeste Café Dayton. Numele pare un fel de metafora si sint doua cafenele cu acest nume. Una dintre ele a fost deschisa in timpul semnarii tratatului de pace in cladirea care adaposteste Centrul Cultural Bosniac (care a fost cindva Templul Evreiesc), iar cealalta se gaseste pe drumul care duce catre Pale, linga linia de demarcatie, cu citiva pasi in interiorul zonei sirbesti.
(Despre unele experiente ale mele de la Amsterdam in acest sens si despre semnificatia asa-numitelor Amsterdamse koffieshops, probabil cu o alta ocazie.)

Nevoia intilnirilor este una absoluta, si asta nu doar pentru ca „zidul“ a cazut, e aici constiinta profunda (chiar un fel de sentiment) a unor puncte de inceput foarte asemanatoare. A unei rupturi in interiorul aceluiasi spatiu cultural si a unei actuale impartiri artificiale in Vest si Est, sau chiar in Centru si Sud. Cresterea economica a Vestului este platita cu pretul scump al inflatiei spirituale si al apatiei, iar literatura de calitate si puternicul potential cultural al Estului reprezinta in general o reflectie cauzata de saracie, frica si violenta sociala. O parte a Europei cauta ceva de spus, cealalta are intotdeauna prea mult de spus. Dezorientarea generala este clara. Café Europa poate fi una dintre caile acestei generatii aflate in cautarea disperata a unei directii. Slava Domnului insa, dezorientarea nu inseamna acelasi lucru cu a fi pierdut.

2. Aroma postmodernismului dupa discutiile de a Bucuresti
Am spus deja in introducere, inainte de a-mi citi textul intitulat Intre post- si ex-, lasindu-ma indus in eroare de pozitia confortabila pe care mi-o dadea ultima zi a discutiilor noastre, ca in acea zi chiar textul va avea o cu totul alta forma si probabil si o alta directie si un alt gust. Am invatat o multime de lucruri. Am sa mentionez doar citeva puncte de baza. Am vazut cum acest „flavour“ poate avea nuante diferite, cum arata el prin lentilele diferite ale unor situatii de multe ori radical diferite, expuse pe o scala larga, care cuprinde complexul Vietnam si rebeliunea culturala impotriva oricarei alte forme de brutalitate a Statelor Unite, momentele de dinainte si din timpul revolutiei din Romania, situtia ex- si post-Iugoslavia la Belgrad, confruntarea dureroasa dintre trecut si viitor in Polonia, la fel ca si la Amsterdam sau Sarajevo. Am inteles ca unii termeni pot aparea in forma unei fantome incerte, invizibile si fara nume, dar totusi prezente. Poate fi inteles acelasi cuvint, pe de o parte, ca un fel de simbol al sperantei lucide si ca idee a posibilitatilor deschise si, pe de alta, ca un semn supraevaluat al arogantei si al masturbarii intelectuale? Toata scamatoria e in felul in care intelegi. Trebuie sa ai vointa si sa fii in stare sa intelegi. Din fericire aceasta conduita este profund impregnata in spiritul si modul de desfasurare a intilnirilor de la Café Europa. Astfel, totul devine mai familiar, exista ceva profund uman care face posibila impartasirea acestor experiente. De la David Antin am invatat ca pentru artist critica este acelasi lucru ca si ornitologia pentru pasari. In ce ma priveste, as vrea sa fiu mai degraba o „pasare“ decit un obiect de studiu pentru ornitologie. La urma urmelor nu voi respinge pe nimeni care vorbeste in termenii postmodernismului despre munca sau angajamentul meu de o anume orientare. Nu voi face asa ceva, mai ales dupa o conversatie destul de relaxata pe care am avut-o la Bucuresti cu Chris Keulemans , in care am cazut de acord ca putem vorbi despre un postmodernism cu fata umana.

–––––––––––––
* Daca il intrebi pe un copil care calareste un bat ce face, el iti va raspunde fara sa ezite: „calaresc un cal“. Pentru acest copil batul e un cal. E ca si cum numai daca denumesti ceva printr-un alt cuvint devii in stare sa transformi acel ceva in ceea ce vrei ca el sa fie. Uzurpind puterea lui Dumnezeu, creezi iluzia unui Paradis de moment: si nimeni pina acum nu i-a spus inca acestei infantile Europe de Est ca un cal de lemn nu este un cal adevarat.


Chris KEULEMANS:

1. Este un amestec de curiozitate fata de ceea ce este necunoscut si de incredere in lucrurile familiare. Impartasim citeva caracteristici comune (virsta, profesia, calatoriile, statutul unei anumite importante lipsite de faima internationala) dar multe dintre experientele noastre personale sint diferite. Esentiala este capacitatea de a asculta. Café Europa exista si pentru ca vizitatorii ei nu se pierd in monologuri. Ei sint interesati de celalalt. Conversatiile sint generoase: cineva pune o intrebare sau face o declaratie, ceilalti o preiau, o analizeaza din toate unghiurile si o transmit mai departe.
Nu este tipic pentru un Zeitgeist. In majoritatea cazurilor, comunicarea dintre Est si Vest este complicata si deprimanta, din cauza lipsei de entuziasm intelectual in a afla paradigmele celuilalt. Café Europa este o exceptie, probabil pentru ca ambitia fiecaruia pare usor excentrica. E vorba despre scriitori a caror ultima ambitie e – in cuvintele lui Krzysztof – „sa nu esueze undeva in Frankfurt“; care pot vorbi non-stop trei zile despre un subiect in care ei spun ca nu cred (postmodernismul); care discuta toti deodata despre politica si arta inalta, minastiri si Madonna, ruinele revolutiei si despre viitorul artei de a spune povesti.
Mentalitatea specifica acestei Café Europa, generoasa si ciudata in acelasi timp, poate oferi un model pentru alte mici cercuri profesionale din Est si din Vest. Intilnirile pot rezista in timp deoarece acest Café nu-si revendica proprietatea asupra membrilor participanti: discutiile sint ambitioase din punct de vedere intelectual, dar nimanui nu i se cere munca in colectiv. Textele, ideile pentru reviste si site-uri pe Web – toate apar natural, nu in mod premeditat E preocupant sa-ti aduci o contributie seriosa, nu pentru bani sau prestigiu, ci din respect pentru ceilalti. Ii iei pe ceilalti in serios facind acel „the best you can“ – asa cum David Antin il definea pe artist.

2. De-a lungul anilor ’80, cu totii am avut experiente intelectuale si personale decisive cu privire la postmodernism. Intr-un anume moment fiecare dintre noi a fost considerat ca apartinind „noi generatii“, „noilor expresionisti“, „noii arte“ etc. De atunci incoace toti am mers inainte. Sub comunism acest nou mod de a gindi era considerat subversiv, si aceasta pentru singurul motiv ca el crea un spatiu pentru viziuni diferite, alternative, in locul mitului monolitic al omului nou comunist. O buna parte din aceasta energie subversiva nu a supravietuit dupa 1989: in Polonia si in Romania ea s-a pierdut in confuziile si deziluziile noii societati, in Europa de Vest ea a produs o generatie incapabila sa ia realitatea politica suficient de in serios, pentru a actiona, in loc doar de a privi, iar in Statele Unite ea s-a impotmolit in „political correctness“. Cu toate acestea, elementele de baza ale gindirii postmoderne (problemele identitatii, constructia realitatii prin limbaj, cautarea unei societati postumaniste) sint recognoscibile si astazi in discutiile de la Café Europa. Ele dovedesc ca mostenirea postmodernismului nu este pierduta si ca pornind de aici inca mai pot fi cistigate noi perspective. Pentru mine, lucrul cel mai surprinzator a fost sa descopar cit de strins este legata si a fost intotdeauna gindirea postmoderna de realitatea politica inconjuratoare; de cele mai multe ori ele urmeaza cursuri diferite, dar ramin mereu interconectate, nu pot fi separate complet, asa eram tentat sa vad eu postmodernismul inaintea celor trei zile petrecute la Bucuresti.


David ANTIN:

1. Fiind un nou venit la Café Europa, mi-e greu sa incerc sa o definesc. Pot doar sa descriu experienta mea legata de aceasta adevarata „intilnire a anului“, care a fost uimitoare. Nu am participat niciodata la o dezbatere interactiva caracterizata printr-o asemenea intensitate si caldura intelectuala si emotionala. Poate datorita subiectului, poate datorita oamenilor, poate din ambele cauze. Mai intii, termenul de „postmodernism“ poate reprezenta o puternica provocare la reflectie, si aceasta datorita marilor sale ambitii si la fel de marii sale inadecvari. Si apoi, sirul de motivatii de fundal – artistice si geografice – ale tuturor participantilor si minunata lor dorinta de a pune aceste fundaluri sub lupa pentru a vedea daca aparentele noastre diferente pot fi analizate pentru a scoate la lumina unele elemente comune ale experientei umane. Posibilitatea ca versiunea cea mai curenta a „postmodernismului“ sa poata fi refuzata. Insa, in opinia mea, in mijlocul conditiei la care ne obliga lumea contemporana, noi am gasit un fond comun adinc pe care mi-ar placea sa-l numesc postmodern.

2. Prin urmare, ce anume din opiniile mele s-a schimbat in confruntare cu „gustul postmodernismului“? Am venit la intilnire inarmat cu minunata si mult citata mea butada: „De la Modernismul pe care il doresti vei primi Postmodernismul pe care il meriti“ si, de asemenea, cu experienta diferitelor moduri in care critici, artisti si scriitori din America si din Europa de Vest au incercat sa reprezinte postmodernismul. Destul de ciudat, la inceput, dupa ce am ascultat pasionatul atac al lui Peter la adresa versiunii deconstructiviste, de origine franceza, a postmodernismului, cu stiuta sa cariera academica in Anglia si America, mi-a fost frica de faptul ca ne-am putea lasa inghititi de mlastinile franceze. Iar teoriile franceze, de la Lyotard la Baudrillard, depind de numarul limitat de povesti la care se referea butada mea. Dar din fericire, nici unul dintre noi, inclusiv Peter, nu si-a batut capul cu aceasta metanaratiune frantuzeasca ce ne conduce de la Iluminism la „Diferenta“ si Indeterminare. Fiecare s-a aratat mai degraba convins de faptul ca acest tip de filozofare pare sa favorizeze rationalizarea pasivitatii si a inactiunii. Pentru ca aceasta „filozofie“ a indeterminarii, pe care deconstructivistii ar vrea sa o vada ca pe un element central al limbajului, se intoarce pe dos, asa cum e ea privita, manifestindu-se in falsificarile produse de elementul narativ. Destul de ciudat, aceasta anxietate cu privire la insuficienta limbajului, ca si ostilitatea fata de narativitate si reprezentare au fost trasaturi definitorii ale artei moderne din Europa si America la inceputul secolului XX. Astfel incit, din punctul meu de vedere, deconstructivismul cu greu poate fi considerat o trasatura postmoderna.

Desigur, pentru Antonije Zalica, narativitatea a fost singura cale prin care el a incercat sa gaseasca un sens uman pentru sine, dupa parasirea locului de origine in timpul asediului orasului Sarajevo. Pentru Krzysztof Czyzewski, frumosul, vizionarul nostru Pole, problema legata de situatia contemporana, oricum i-am spune noi, a fost ca arta noastra cea mai avansata a promis atit de mult si a ajuns atit de departe, dar nu a putut sa mearga atit de departe incit sa ne schimbe si viata. Pentru mine, intrebarea privitoare la ceea ce poate sa faca arta intr-o situatie postmoderna a fost una reala, dar am privit acest fapt ca o confruntare cu globalizarea unui limbaj public profund mincinos care s-a infiltrat in orice parte a lumii, incluzind Europa de Est, Africa si Asia. Dar acesta a fost doar inceputul. Si dupa cum s-au desfasurat discutiile noastre, si dupa felul in care ne-am impartasit experientele, am fost din ce in ce mai convins ca problema de a gasi realul, umanul, intr-un perimetru caraghios de ruine moderne, premoderne si futuriste – fragmente din stalinismul putred, fantezii ale capitalismului de piata, nationalisme ale romanticului secol XIX, religii medievale, imaginerii tribale atavice, vise cyber SF – constituie conditia postmoderna si ca noi toti sintem concretizati in intregime in ea, ca si cum, daca am fi constienti si de natura provizorie a oricarei descoperiri, am putea ajunge la aceasta ca la un rezultat al inteligentei, energiei si norocului. Lumea poate fi tot ceea ce este nevoie sa fie, dar ea este in egala masura si tot ceea ce nu este nevoie sa fie, si tot ce a fost nevoie sa fie, si tot ce trebuie sa fie sau nu mai trebuie, sau a putut sa fie sau ar fi trebuit sa fie in orice clipa.


Mileta PRODANOVI´C:

1. Este adevarat ca noi, cei din generatia care a inceput sa publice sau sa expuna de-a lungul anilor ’80, sau la inceputul anilor ’90, am fost martorii unui colaps istoric al „marilor povestiri“. Poate ca „fragmentarea postmoderna“ a contribuit la acest colaps, vizibil materializat in darimarea Zidului Berlinului, sau poate, dimpotriva, a fost produsul oboselii marilor sisteme. Sau al utopiilor, daca preferi. Nu este o intimplare ca una dintre intilnirile acestui grup, la Amsterdam, a avut ca tema aniversarea a zece ani de la caderea Zidului Berlinului si, bineinteles, a schimbarilor care au urmat in orasele respective. Acesta este motivul pentru care eu vad Café Europa ca pe o incercare lipsita de pretiozitate de a conecta puncte in spatiu, asa cum cafeneaua este un loc de intilnire pentru oameni cu experiente diferite, cu povesti diferite, din diverse parti ale lumii. Sper ca acest schimb sa devina, in timp, opera noastra; ceea ce nu este prea mult, dar este totusi ceva...

2. Am participat la discutiile de la Bucuresti cu o analiza a postmodernismului la Belgrad si in restul Iugoslaviei, in contextul anilor ’80 si ’90. In acea prezentare am pus in evidenta diferentele de context din Iugoslavia, in comparatie cu alte tari est-europene, precum si cu cele din Occident. La Belgrad, deceniul opt a fost unul foarte liber si creativ, dar anii ’90 ne-au confruntat cu o situatie complet diferita, precum razboiul, interventia statului in domeniul artistic (bineinteles, sprijinind arta nationalista si retrograda) si, in fine, „aroma“ acelui razboi cibernetic. Dar, in ciuda acestei „inversiuni“, am descoperit si similaritati intre situatia din Serbia si cea din Romania. Chiar mai mult decit ma asteptam inainte. Concluzia generala, construita cumva in urma tuturor discutiilor pe care le-am avut, este ca termenul de „postmodernism“ a cam disparut (cel putin in artele plastice si in literatura), dar trasaturile postmoderniste au ramas si supravietuiesc in situatia actuala, lipsita inca de un nume. O concluzie care se apropie foarte mult de propria mea impresie.


Christopher MERRILL:

1. – 2. Cind dragul nostru prieten K. mi-a vorbit despre ideea unei Café Europa, in septembrie 1997, in timp ce ma aflam intr-o calatorie prin nordul Bosniei, mi-am imaginat aceasta intilnire drept o cale de a aduna impreuna spirite inrudite in cadrul unor discutii intense, de care ai rar ocazia in viata de zi cu zi. Dupa sederea noastra la Bucuresti sint convins ca aceasta Café Europa este intr-adevar un nou fenomen, bazat pe faptul ca scriitori apatinind unei anumite generatii s-au pus de acord asupra necesitatii fundamentale de a reinventa viata in asa-numita noua ordine mondiala. Ce este postmodernismul decit o inchisoare in care artistul inventeaza neobosit zborul sau catre libertate – iata ce am luat cu mine dupa discutiile noastre de la Bucuresti. Ceea ce inseamna ca „gustul“ postmodernismului, cel putin la Café Europa, se confunda cu bulele de gaz evaporate dintr-o sticla de apa minerala – imediat ce incerci o definitie, aceasta iti fuge din mina. La fel este si cu Café Europa: sa spunem ca ea inseamna un grup de scriitori care vadesc un deosebit interes fata de felul in care lumea se schimba si care doresc sincer sa raspunda acestor schimbari in cele mai creative moduri care pot fi imaginate.


Peter Jukes:

1. Spiritul Café Europa este tuica de prune.
Nu, hai sa incercam din nou. Spiritul acestei Café Europa este o caravana tiganeasca, mai putin tiganii si caravana. Sau o minastire, mai putin calugarii. Un soi de Casino fara ruleta si fara bani.
Whoops. Scuze. Inca o data.
Spiritul Café Europa, in cele doua intilniri la care am participat, se defineste prin veselie si sociabilitate (conviviality), i.e. prin impartasirea experientelor celor care participa, care vorbesc sau doar asculta. Cafeneaua pare a nu fi guvernata de o anume ideologie, de un manifest estetic sau de un credo pe care sa-l fi adoptat. Cind vorbesti nu simti ca cineva se va uita la tine cu dezaprobare sau ca te va judeca pentru pozitia pe care ai adoptat-o. Spre deosebire de alte intilniri de acest gen, nu esti predeterminat de fidelitatea fata de o secta sau un set de idei sau practici artistice. Dimpotriva, esti invitat sa RASPUNZI la ceea ce au spus ceilalti, punind in prim-plan experientele tale si ale culturii careia ii aparti.

Intr-un anume sens, este un fel unic de ethos – greu de gasit in Europa de vest – in care oamenii trec de la estetica la etica si pun la bataie intrega lor personalitate, nu doar fragmente ale acesteia.
Dar desigur, el este, in sine, un soi de credo cultural: ESTE un soi de ideologie. Este acel credo al cafenelei culturale, cu traditie indelungata in Europa centrala si de est, la care se adauga istoria discontinua a cafenelelor londoneze si new yorkeze. Iar ideologia este guvernata de doua principii: unul dintre ele este cel democratic – toata lumea are o anume perspectiva de adaugat, dreptul la propria opinie. Aceasta ar putea duce foarte usor la banalizare – oamenii isi controleaza propria individualitate pentru a se conforma. Si totusi, acest lucru nu se intimpla. Cei prezenti se deosebesc in mod „spinos“ unul de altul, prin limbaj si prin modul de a gindi, si cu toate acestea conversatia se leaga. Personal, cred ca acest tip de interactiune reprezinta o implicare democratica de tipul cel mai mare divizor comun, si nu cel mai mic numitor comun. Asadar, Café Europa nu este definitorie pentru Zeitgeist. Nu pot decit sa sper ca, in fond, Café Europa este prefigurarea unui altceva.

2. Ei bine, in mod sigur s-a schimbat. M-am gasit in situatia – rara – de a-mi schimba parerea in timpul intilnirilor noastre. Trebuie ca dezbaterea a fost pricina. Sau poate tuica foarte tare servita la restaurant.
Cred ca am venit la aceasta intilnire Café Europa dintr-un impuls profund impotriva postmodernismului. Consider ca relativismul acestei teorii este vinovat pentru atitudinea in care s-au complacut Europa si America in conflictele din anii ’90. Chiar din momentul in care Baudrillard a spus ca razboiul din Golf nu a avut loc, am avut banuiala ca postmodernismul este o forma extrema de cinism mediatic luminat. Am crezut, si, intr-o oarecare masura inca mai cred ca o forma degenerata de postmodernism, redusa la nivelul unui joc intelectual, poate avea efecte paralizante atunci cind aspectul tragic al istoriei iese la suprafata. Dar inteleg acum ca postmodernismul poate fi interpretat si ca o batalie impotriva conflictelor tragice ale istoriei, o subversiune a marilor povestiri ale ideologiei, nationalismului sau rasei. Subversiunea nu este un bine in sine – ai putea astfel submina subversiunea si ramii in punctul din care ai pornit, cu ortodoxia. Mentalitatea pe care am inceput sa o descriem ca fiind postmoderna, este foarte asemanatoare, mai degraba, cu cartea lui Primo Levi, Moments of Reprieve, cu acele momente stranii, sclipitoare si discontinue, in care personajele s-au rupt, pentru o scurta perioada, de tragica istorie ce fusese scrisa pentru ei. Apoi am inceput sa vad scriitori precum Calvino, Coetzee sau Kundera, in acelasi mod. Deodata m-am descoperit pe mine insumi ca fiind postmodernist.

Dar ca si Café Europa, postmodernismul este o sarbatoare care se muta de colo-colo. Este la fel de usor sa-i utilizezi pentru a-l justifica pe Julio Iglesias sau pe Madonna. De fapt, nefiind liniar, postmodernismul iti permite sa ai pareri divergente, fara sa ai neaparat sentimentul contradictiei. Trebuie sa spun ca asa as descrie propria mea mentalitate care ma domina in cea mai mare parte a timpului – in special dupa citeva zile in Bucuresti (dupa citeva pahare de tuica). Asadar, dupa parerea mea, in mod cert relativa, „aroma“ postmodernismului se va confunda mereu cu fumul de carbune din aerul noptii unui Bucuresti plin de smog; mirosul unui oras plin de telefoane mobile si carute trase de cai, un oras dominat de oameni salbatic de intelepti, dar de si mai multi ciini salbatic de intelepti si indejuns de destepti sa stie cind s-a schimbat culoarea semaforului. Poate ca tot ceea ce-ti spun aceste imagini este ca Bucurestiul, la fal ca si multe alte orase postmoderne, nu este un bulevard cu sens unic al progresului liniar (oricit de mult ar fi dorit sa-l faca astfel unii fosti conducatori), ci cu multe alei laturalnice, ocolisuri, intersectii cu sens giratoriu si infundaturi.
Si de toate acestea m-am bucurat.

Traduceri de
Gheorghe CRACIUN si Adrian PAUN