OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ion IanoSi
Eu – si El. insemnari subiective
despre Ceausescu
Editura Ideea Europeana, Bucuresti,
2006, 192 p.

Cartea precisa, densa, scrisa cu mare vointa de obiectivitate a lui Ion Ianosi, Eu si El – insemnari subiective despre Ceausescu, aparuta recent, la Editura Ideea Europeana, pune sub reflector preconceptii de percepere a unei constructii filozofice vulnerabile fata de „vulgarizare“, de folosire distorsionata, asa cum se intimpla, azi, cu marxismul. Analiza „fiziologiei dictatorului“ este facuta prin prisma cuiva care a trait vreme indelungata in universul dostoievskian. Autorul argumenteaza de ce liderii politici din fosta U.R.S.S. si tarile „lagarului socialist“ – studiu de caz, Romania – nu au fost urmasi legitimi ai teoriei filozofice elaborate in veacul al XIX-lea. Desi trebuie sa recunoastem ca ascendenta marxismului in lume la inceputul secolului al XX-lea a fost incurajata de ceva care provenea din el: fictiunea ca din fiinta umana poate fi extirpat un instinct primordial, simtul proprietatii. Autorul nu-si propune nici sa „reabiliteze“ marxismul, nici sa-l „demonizeze“. El constata numai metamorfozele nefaste suferite de marxism, care avea in vedere tari occidentale cu o societate capitalista bine structurata in decursul a citorva secole, prin ajustarea lui de catre Lenin la feudalismul dominant in imperiul tarist.

Prima mare reconversie a marxismului
„E dificil sa-l diagnostichezi pe Lenin cel de dinaintea lui Stalin, anterior manipularii memoriei sale in folos propriu, dupa cum e anevoios sa-l identifici pe Marx de dinaintea lui Lenin, anterior interpretarii textelor si redistribuirii accentelor in beneficiul proiectatei si apoi infaptuitei revolutii ruse, complet diferita de cea avuta initial in vedere in Occident“, sint termenii in care este pusa problema in ecuatie. Variatele posibilitati de concretizare a teoriei marxiste au fost inlaturate in favoarea uneia singure; cea mai putin apropiata de tiparul social preconizat teoretic. Nu putini dintre legatarii, de toate nuantele, ai gindirii lui Marx s-au impotrivit lui Lenin. A existat disputa intre Lenin si Karl Kautsky, important lider social-democrat. Rosa Luxemburg, Lev Trotki, Nikolai Buharin s.a. l-au invinuit pe Lenin pentru violentarea – din unghi foarte radical fie occidental, de inspiratie Babeuf, Buonarotti, fie traditional rusesc – a marxismului. Lenin i-a blamat pe liderii anteriori ai Internationalei a II-a socialiste: Wilhelm Liebnecht, August Babel, Eduard Bernstein, pe „mensevicii“ Iuli Martov si Gheorghi Plehanov. Dar polemica, chiar violenta, nu insemna: „cine e impotriva“ trebuie lichidat. Un exemplu: divergentele de opinii intre Lenin si apropiati colaboratori ai sai, Grigori Zinoviev, Lev Kamenev, nu au impietat asupra conlucrarii ulterioare. Totusi, prima mare reconversie a marxismului era de-acum fapt consumat.

„Un culoar de parvenire“
Cert e ca, odata cu foarte timpuria disparitie a lui Lenin si venirea la putere a lui Stalin, se instaureaza „un amestec de societate feudala si sclavagista“, in care un satrap de tip oriental dispune dupa bunul plac de viata si moartea supusilor sai. Aici, comparatistul Ion Ianosi muta analiza din sfera fictiunii in sfera realului aberant care depaseste fictiunea. Exista un mecanism socio-psihologic comportamental al tuturor dictatorilor – inclusiv Ceausescu –, avindu-si acelasi resort: resentimentul venit dintr-o frustrare anume. Obiectivul declarat al lui Stalin a fost colectivizarea fortata.

Obiectivul nedeclarat – revansa cuiva care a suferit in copilarie un sentiment de umilire fata de chiaburii si taranii mijlocasi. Ceausescu participa cu rivna la acest proces in Romania, pornit din aceleasi trairi ale unei stari de inferioritate: „Daca ar fi apucat sa-si puna in aplicare planul asa-zisei «sistematizari a satelor», ar fi reusit s…t anihilarea integrala a taranilor. s…t inceputul sfirsitului se intrevedea prin fluxul invers, aiuritor: trenurile pline cu tarani care carau piine de la oras. s…t Dar orasele se apropiau si ele, cu pasi repezi, de foamete“. Ce-a insemnat pentru amindoi aderarea la „doctrina“? „Un culoar de parvenire“, oferit de orice miscare violenta, contestatara: rosie, verde, bruna…
- Stalinismul – „liantul“ tuturor secretarilor generali postbelici
Dar comparatistul Ianosi nu se limiteaza numai la filiatia Stalin-Ceausescu, fiindca stalinismul a fost „liantul“ tuturor secretarilor generali postbelici din fostul „lagar socialist“, fireste, cu specificitati locale. „insemnarile“ nu privesc doar radiografia unui personaj, cel anuntat in titlu, ci intreaga epoca stalinista in Romania.

Lumina reflectorului cade, mai intii, asupra predecesorului (epoca si protagonist): Gheorghe Gheorghiu-Dej. ii evidentiaza cruzimea ascunsa sub „zimbetul bonom“. Ia in considerare factorul-sansa: a fi la locul potrivit in timpul potrivit. Dej „prinde“ momentul in care Stalin vrea sa se debaraseze de Ana Pauker, pentru ca nu mai avea nevoie de serviciile ei; principiu de conduita pe care Dej il invata din anii ilegalitatii, folosindu-l apoi cu succes in legalitate. Dej a fost obedient cit timp Pauker i-a fost utila lui Stalin, apoi, cind i-a venit bine, a stiut sa se descotoroseasca de „factiunea“ Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu. A stiut si cind sa se razvrateasca; nu impotriva lui Stalin, ci a lui Hrusciov, fiindca instinctul ii spunea ca „dezghetul“ avea sa loveasca si in propriul sau „cult“. Dezvaluirile facute de Hrusciov despre atrocitatile comise de Stalin reprezentau o amenintare pentru potentiale dezvaluiri ale propriilor atrocitati: lagare, inchisori, asasinate. Ca si Stalin, Dej isi lichida adversarii, ca sa nu existe nici o posibila alternativa la suprematia in stat. Este motivul pentru care il ucide pe Patrascanu, impreuna cu Remus Koffler, in ’54. Instinctul, viclenia care-i tineau loc de inteligenta, ii „spun“ ca, la Congresul al XX-lea al P.C.U.S., Hrusciov avea sa-l demitizeze pe Stalin.

Si atunci ii trimite la Congres pe Miron Constantinescu si Iosif Chisinevschi, care „musca din momeala“; se incred in destalinizare si platesc, ulterior, naivitatea cu debarcarea. Unealta acestei lichidari politice a fost Ceausescu. „Dej a devenit antisovietic din stalinism“, rezuma Ion Ianosi. Antisovietismul, intii al lui Dej, apoi al lui Ceausescu, nu reprezenta decit o tactica decurgind din strategia dominarii. Au fost amindoi pro si antisovietici dupa cum le-a dictat interesul. Dej a sustinut interventia in Ungaria a trupelor sovietice, in ’56. in ’64, cind a izbutit retragerea din Romania a trupelor sovietice, a facut o „rasunatoare declaratie de independenta“ fara insa a trimbita si pretul secret al asa-zisei independente politice: dependenta economica din ce in ce mai strinsa. Ceausescu a refuzat sa participe la ocuparea Cehoslovaciei in ’68 pentru ca s-a gindit ca, dupa Dubcek, ar putea urma el. Dupa ce a primit asigurari ca domnia nu-i este amenintata, tonul discursului si-a pierdut subit vehementa si a colaborat senin cu cei instaurati de Brejnev in Cehoslovacia. Dar din prima reactie la momentul ’68 a stiut sa scoata un bun capital politic, exploatat ori de cite ori se va fi simtit nevoia.

Dictatura fara nici o ideologie. Pivot – interesul personal
Dupa declaratia lui Dej din ’64, sloganul „interesului national“ a luat locul „interesului de clasa“; nationalismul a luat locul internationalismului. A fost imprejurarea care i-a servit lui Ceausescu, ajutindu-l sa-l surclaseze pe Gheorghe Apostol, reprezentant al demagogiei „de clasa“. Desigur, fara ca obedienta sa iasa din regulamentul nescris al parvenirii la putere. Iata portretul lui Ceausescu desenat de Ianosi: „invatase lectia tatalui si a bunicului sau politic. s…t A manevrat abil din prima clipa. Apoi si-a anihilat concurentii. I-a marginalizat pe toti cei incredintati ca ii sint apropiati si indispensabili. Oricui ii trecea prin minte nerozia de a fi urmatorul in ierarhie era ca si terminat, fie eliminat de tot (Virgil Trofin), fie degradat la rolul unui figurant in spectacol (Paul Niculescu, Gheorghe Pana). N-avea nevoie de adjuncti“. Diferenta intre el si Dej era ca Ceausescu nu-si omora adversarii. Nu l-a asasinat nici pe Apostol, care avea sa fie, apoi, unul dintre semnatarii scrisorii celor sase. Exista in carte si elemente de jurnal, scene de roman, film, reportaj. Observatiile creioneaza stari de spirit ale intelectualului care a trait epoca Ceausescu si momentul ’89: scene din viata cotidiana, mai ales de dupa ’80; euforia din 22 decembrie; executia sotilor Ceausescu; prima deceptie din 12 ianuarie ’90: mitingul din Piata Victoriei, cind „iluzia solutionarii rapide si definitive a tuturor problemelor noastre a cazut“. Dar structura de rezistenta a cartii este sinteza a ceea ce a fost stalinismul si variatiunile temei: dictatura fara nici o ideologie, in care n-a existat decit interesul personal.

Realitati xenofobe si mituri „liberale“
Alta cheie a insemnarilor este xenofobia, antisemitismul tacut sau mai putin tacut din epoca analizata, elemente deloc neglijabile de fundal. Este punctata „reabilitarea“ lui Goga. inclinatiile nationaliste ale „conducerii de partid si de stat“, inca sub obroc in perioada „internationalismului“, sint date in vileag cu din ce in ce mai putina retinere. „Un membru supleant al CPEx, unul dintre cei judecati si apoi achitati in 1990, le declara apropiatilor dragostea sa fierbinte pentru publicistica tirzie, nationalist-xenofoba a lui Goga“, noteaza Ianosi. Se creeaza mituri. 1. Miscarea de masa a ilegalistilor, de unde anecdota „ce putini am fost si ce multi am ramas“. 2. Descendenta dictatorului din voievozi. 3. Politica externa „liberala“. Acest din urma mit a functionat in pofida prieteniei lui Ceausescu cu Pol Pot, seful kmerilor rosii cambodgieni, care si-a exterminat propriul popor, de la unu la trei milioane de oameni. in pofida sprijinului acordat unor „anticomunisti“ nu mai putin criminali: Augusto Pinochet Ugarte (Chile); Gaafar al Numeini (Sudan); Jean Béndel Bokassa, mincator de copii (Africa Centrala) s.a. „Politica sa externa, asa-zis liberala, a pus-o, intotdeauna, in slujba politicii lui interne, programatic dogmatica“, sintetizeaza autorul. Iar aceasta nu a fost decit o goana aberanta dupa orice i-ar fi putut asigura domnia, dominata din ce in ce mai mult de sotie, in ultima perioada, datorita nesigurantei de sine, fricii si dorintei de a se sti aprobat de ea, crisparii si temerilor de agenturile straine“.

_______________
* Investigatiile profesorului Ianosi stirnesc interes nu numai pentru portretul „teroristului fricos“, creatorul unui spatiu al grotescului, absurdului, spaimei, ci pentru fundalul lui: dezastrul provocat de rastalmacirea filozofiei.