OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

1. „Au fost odata un imparat si o imparateasa si erau bogati, puternici si aveau de toate, dar n-aveau copii…“ Asa incep atitea si atitea basme. Evident, lipsa copiilor anuleaza orice bucurie si valoare a vietii; ea reaminteste mereu cuplului sterp ca nu va supravietui prin nimic mortii sale fizice. Urmeaza insa fie sosirea unei vrajitoare, fie cea a unui vraci, fie interventia unei zine sau a altei fapturi miraculoase si, in sfirsit, cind nimeni, si cel mai putin imparateasa insasi nu se mai astepta, ea „purcede grea“. Naste un copil, menit sa aiba un destin la fel de iesit din comun dupa cum iesita din comun i-a fost si conceperea. Caci Fat-Frumos, smuls naturii prin mijloace „nenaturale“, nu poate avea nici o viata „normala“ si nici un destin calm.

Exista in subtextul acestei conceperi miraculoase un model mitic universal, care se regaseste, de altminteri, si in Cartea Facerii – in istoria lui Abraham, a Sarei si a fiului lor, Isaac. Mitul exprima, dupa parerea mea, o tensiune fundamentala si eterna intre vointa parintilor de a-i instrumentaliza pe copii spre a se perpetua sau de a-si perpetua prin ei linia biologica, familiala sau de clan, pe de-o parte, si, pe de alta parte, vointa copiilor de a fi ei insisi si de a-si croi un destin autonom.
Cuplul fara copii se stie cumva condamnat. Nici averea, nici puterea nu pot face nimic aici si ultimul cersetor, ultima servitoare, daca au copii, le sint superiori. De-ar fi imparatul cel mai puternic barbat din lume, de-ar fi imparateasa cea mai frumoasa si mai bogata femeie din cite exista; degeaba! Cind viata lor se va incheia, sfirsitul le va fi definitiv, total. Copilul inseamna pentru ei – si, desigur, pentru orice cuplu omenesc aflat intr-o situatie comparabila – sansa fie si a unei partiale supravietuiri. De aici dorinta de a-l obtine cu orice pret, chiar daca este cazul ca procrearea sa nu mearga pe calea „normala“.

Ce inseamna aceasta? Inseamna ca nu natura „naturata“, cu arbitrariul, spontaneitatea si dezinvoltura ei, va permite fecundarea uterului pina atunci steril al femeii; ci o natura „naturans“, aparte, neobisnuita: magie, descintec, anumite alimente bizare, interventia unor fapturi miraculoase ori a lui Dumnezeu, ca in Biblie. Rezultatul nu poate fi decit un copil „programat“, ale carui chip, sex, aptitudini si destin devin stiute dinainte si sint chiar anuntate parintilor de vreun profet, vreo ursitoare sau de un vis: s-a nascut un „Fat-Frumos“ sau un erou.
Exact aici intervine insa tensiunea la care ma refeream. Cine este conceput nenatural nu mai are nici un cuvint in alcatuirea propriei vieti: spre deosebire de ceilalti copii, Fat-Frumos are o menire, o ursita programate si proclamate de la bun inceput. Violarea cursului natural al generarii vietii – par sa ne spuna aceste basme – nu se poate opri intr-un punct; cel ce se naste astfel nu-si apartine, ci e un vehicul al vointei altora: a parintilor mai intii, apoi a fortelor divine sau demonice care l-au adus pe lume. De altfel, de multe ori divinul si demonicul se incaleca, precum in Cartea Facerii: aici Isaac pare mai intii a fi vehiculul unui sacrificiu, pentru ca apoi el sa devina instrumentul pasiv al perpetuarii clanului abrahamic si a istoriei voite de Dumnezeu. E de notat de altminteri ca, spre deosebire de ceilalti doi patriarhi, Abraham si Iacob, Isaac – dupa sacrificiul ratat de pe muntele Moria – practic nu mai are o istorie personala activa. Se lasa insurat cu Rebeca si se lasa inselat de aceasta si de fiul sau Iacob la batrinete. El este, intr-adevar, redus aproape la statutul de vehicul pur al perpetuarii neamului sau.

2. Sa schimbam acum citeva detalii, adevarat, nu chiar lipsite de importanta. Cuplul fara copii traieste in zilele noastre, undeva intr-o tara occidentala de preferinta, dar tot mai mult si in alte parti, chiar la noi. Are o conditie materiala buna, chiar excelenta. Vrajitoarea, zina sint medicii; descintecele sint reprezentate de fecundarea in vitro, iar stabilirea destinului este produsul imediat al selectiei embrionilor, cind nu chiar al ingineriei genetice.
Ce vreau sa spun este ca si in acest domeniu, ca si in altele (zbor, comunicatii de la distanta, roboti), traim in zilele noastre o veritabila realizare, intruchipare a miturilor eterne. Se pare ca omul a dorit dintotdeauna sa controleze existenta, caracteristicile personale si destinul descendentei sale biologice. Nu doar basmele la care m-am referit, ca si destule proiecte utopice si eugenice o dovedesc, dar si tendinta dintotdeauna a parintilor de a cere, mai insistent sau mai discret, ca copiii sa implineasca, sa duca mai departe ceea ce ei insisi au facut sau sa realizeze ceea ce ei ar fi nazuit sa faca. Parintii vor sa se recunoasca si sa se regaseasca in copiii lor, evident, pentru a-si supravietui. Cu alte cuvinte, ei isi considera mai mult sau mai putin constient odraslele drept instrumente, vehicule ale supravietuirii lor biologice, intelectuale, profesionale, familiale. In termenii lui Kant, putem spune ca, tratind o alta fiinta umana ca mijloc si nu ca scop in sine, ei incalca imperativul categoric si nu-si „fac datoria“ ca fiinte omenesti. Dupa ei insa, si-o fac, si inca din plin, ca parinti!
Numai ca parintii acestia intra, au intrat dintotdeauna in contradictie cu interesele si dorintele copiilor lor. Pentru ce, intr-adevar, copiii ar trebui sa fie un vehicul al intereselor altora si nu finalitati in sine? Desigur, o intreaga retorica a precumpanirii colectivului asupra individului a fost aici pusa in joc, prin scoala, armata, biserici, ca si prin numeroase alte moduri mai putin formale, prin care copiii sa fie convinsi sa-si asume un destin exterior lor insisi. Retorica reusita numai partial sau chiar, de multe ori, lipsita de succes. Rezistenta generatiilor tinere la normele fixate de adulti e un raspuns dat instrumentalizarii la care generatia noua a fost supusa. Si, cind instrumentalizarea devine veritabila conditionare, rezistenta devine revolta!

3. Capacitatea parintilor de a-i instrumentaliza pe copiii lor era limitata pina acum mai ales la educatie, la alegerea partenerului de viata, la alegerea meseriei. Situatia pare a se fi schimbat radical in acesti ani. Si nu e vorba numai despre rezolvarea sterilitatii unui cuplu. E posibil acum, tehnic vorbind, ca parintii sa determine sexul copilului, sa evite ca el sa aiba anumite boli sau anumite caracteristici considerate nedorite. Mai mult, nu mai e nevoie de cuplu, in sensul obisnuit al cuvintului, pentru ca procrearea sa fie cu putinta. O femeie poate avea un copil prin fecundare in vitro cu sperma unui barbat necunoscut, astfel incit copilul sa nu aiba, practic, tata, precum Iisus. (Asta pina cind clonarea umana va putea elimina total rolul barbatului.) Un barbat poate obtine un copil din sperma sa si ovulul unei femei necunoscute, embrionul fiind implantat apoi in uterul unei a doua femei, asa-numita „mama-surogat“. Copilul nu va avea, practic, mama, ca Minerva, nascuta din teasta lui Jupiter (fecundarea artificiala nu se practica inca in Olimp!). Prin acelasi procedeu, recent, doi homosexuali britanici au obtinut copii naturali de la doua mame biologice care au donat ovule si de la doua mame-surogat care au purtat fetusii pina la nastere. Exista lesbiene care au sau doresc sa aiba copii pe care sa nu-i imparta cu nici un barbat. O femeie al carei sot a murit, dar a carui sperma a fost pastrata frigorific, a dat recent in judecata familia fostului sot, deoarece aceasta nu-i permitea sa aiba un copil folosind sperma barbatului defunct. Mitul lui Isis care l-a obtinut prin vraja pe Horus dupa ce Osiris fusese ucis de Seth este, astfel, actualizat!
Fireste, conditionarea poate conduce si la copiii programati genetic – lucru interzis deocamdata de legislatiile celor mai multe state, dar care se practica deja, intr-un fel sau altul. Miscarea e irezistibila, de altminteri: ce parinte nu-si doreste ca feciorul sau sa fie un Fat-Frumos, iar fiica sa – o Ileana Cosinzeana? Ca parintele ignora ca destinul celor doi – asa pindit cum este de zmei, balauri si duhuri rele – este de regula nefericit e vadit. Se pare insa ca majoritatea n-a inteles mai nimic din basmele copilariei!

Dar oare se dobindeste astfel macar fericirea mult dorita? E greu de crezut. Intr-adevar, cum spuneam, conditionarea din partea parintilor e contracarata de revolta din partea tinerilor: la urma urmelor, de ce ar accepta cineva ca e „mai bine“ sa fi fost conceput drept un „Fat-Frumos“ in devenire? De ce ar trebui cineva sa poarte, in cromozomii sai, determinarea voita de parinti? De ce ar fi dator sa se consoleze sau chiar sa se bucure cineva ca, fiind copilul unei mame lesbiene, nu-si poate afla tatal sau altcineva sa jubileze ca a avut sexul programat, ca are anumite caracteristici si nu le are pe altele? De ce ar avea in sarcina un ins sa duca mai departe traditia familiei, sa intruchipeze visele unora, sa exprime capriciile altora, sa le corecteze esecurile sau sa le continue performantele? Cui ii convine sa se stie in principal un receptacol al alegerilor si dorintelor altora? E o experienta, totusi, pe care atitia parinti si copii au facut-o de-a lungul timpurilor, iar rezultatul ei nu e deloc fericirea, ci confruntarea. Copiii refuza, uneori cu obstinatie si sistem, sa implineasca „menirea“ comandata. Vor refuza sa fie „Feti-Frumosi“ si „Ilene Cosinzene“, preferindu-se, la nevoie, chiar in rolul ingrat, dar mai liber, de „Zmei ai Zmeilor“ sau de „Babe Cloante“.
Si, bineinteles, la fiecare generatie confruntarea se reia, numai ca in timpurile de astazi ea devine mult mai acuta: copiii de odinioara, ajungind parinti si voind sa supravietuiasca prin copii, vor relua conditionarea pe umerii lor. Or, ceea ce deocamdata e irealizabil tehnic peste citeva decenii va deveni perfect cu putinta. Cei care astazi, conditionati fiind la nivelul de azi, vor voi sa aiba miine copii se vor „razbuna“ indirect pe parintii lor, conditionindu-si copiii inca si mai masiv decit a fost cazul cu ei insisi.

4. Unde se va ajunge? Nu stiu. Sigur este ca lupta dintre instinctul de supravietuire prin urmasi, derivat din constiinta tragica a mortalitatii noastre ineluctabile, si afirmarea autonomiei persoanei, va continua. Din acest punct de vedere, nu s-a schimbat nimic din preistorie, asa cum o arata basmele si miturile. Insa ce s-a schimbat, si inca dramatic, este „armamentul“ din dotare, cu care astazi incepe sa se duca aceasta lupta: tehnologiile bio-genetice de azi au cam acelasi raport fata de mijloacele traditionale de conditionare pe care il are bomba nucleara fata de arcul cu sageti! Problema care se va pune, asadar, nu mai e aceea, valabila pina acum, de a controla procrearea urmasilor, ci aceea de a invata sa ne abtinem de a nu o controla cu desavirsire. Marele pariu e atunci acela de a mai lasa o sansa spontaneitatii, naturii si libertatii!

5. Va mai amintiti povestea despre „ratusca cea urita“ – puiul de lebada clocit printre bobocii de rata si care este privit cu ingrijorare de parinti ca nu are puf galben, nu macane si, in general, ca nu-si face „datoria de boboc de rata“? Apoi puiul creste si devine o preafrumoasa lebada alba. Ce credeti ca ar fi facut ratele-parinti daca ar fi putut si ar fi stiut dinainte ce se va intimpla? L-ar fi „aranjat“ genetic pe pui si l-ar fi conditionat comportamental sa fie o rata in toata puterea cuvintului. De-ar fi avut ele stiinta noastra, scanerele noastre, laboratoarele noastre, instrumentele noastre medicale si, desigur, si nesfirsita si indrazneata noastra neghiobie, asa ar fi facut cu siguranta!
Ar fi iesit o rata macanitoare, bombanitoare, cu aplomb obraznic, o rata model in republica ratelor – poate chiar o rata de performanta! Dar nu ar mai fi existat pe lume lebada cea alba, singurateca, cu gratia ei majestuoasa si calma, rasfrinta in oglinda de tacere a apelor…