Dieter Schlesak, Capesius, farmacistul de la Auschwitz, Traducere din limba germană şi note
de Cosmin Dragoste, Editura Polirom, Colecţia „Proză
XXI“, Iaşi, 2008, 408 p.
Avînd la bază o cercetare care
s-a întins pe o perioadă de trei decenii şi folosindu-se de
documente interesante pentru orice istoric al minorităţii germane
din Transilvania ori al Holocaustului, Schlesak reuşeşte să pună
laolaltă o indubitabilă iscusinţă literară şi un adevăr
istoric răscolitor. Înregistrările interviurilor luate lui
Capesius ori lui Roland Albert, Untersturmführer în cadrul
trupelor de pază de la Auschwitz, şi el originar din Ardeal,
reprezintă fără doar şi poate o sursă excelentă pentru
cercetătorii acestor teme. Din ele s-a născut Capesius, farmacistul
de la Auschwitz, volum apărut în 2006, în Germania, şi
publicat la noi anul trecut, de Polirom.
Cartea poate fi citită pe mai multe
planuri: pe de o parte, redă cu acuitate relaţia de o obedienţă
intimă a comunităţii săseşti din Transilvania (printr-o extensie
justificată, acelaşi lucru s-ar putea afirma şi despre şvabii
bănăţeni) cu Germania hitleristă. În acelaşi timp însă,
volumul lui Schlesak se poate cu uşurinţă constitui într-o
adevărată descriere, brută, a incapacităţii de a resimţi
vinovăţia, o impotenţă morală de care dau dovadă cei ce se fac
culpabili în mod direct de Holocaust.
Nu în ultimul rînd,
Schlesak scrie despre limbă, despre germana – limbă a ororii, dar
care este, în acelaşi timp, pentru mulţi, limba proprie, în
care oroarea a fost şi este simţită, precum şi despre
lagerszpracha, idiomul lagărelor de concentrare, urît
(detestat) şi urît (ne-frumos) deopotrivă, jargon care poate
fi doar el folosit pentru reprezentarea realităţii lagărelor (Wolf
Oschlies).
Saşii şi hitlerismul
În cadrul investigaţiilor
precedînd procesul Auschwitz (desfăşurat între 1963 şi
1965, la Frankfurt pe Main), inculpatul Capesius afirmă: „Am
crescut în Transilvania, sub atenta supraveghere a germanilor.
În casa părintească, statul german îmi era prezentat
drept model. Mai ales tata insista mereu că Germania e un exemplu de
ordine şi disciplină. Avînd în vedere această
atitudine, am presupus că ceea ce se întîmpla la
Auschwitz e legal, cu toate că mi se părea îngrozitor“.
Citatul este exemplificator. Nu scuză,
dar explică. La un moment dat, Schlesak afirmă că „entuziasmul
pentru Führer era patologic în Ardeal, un lucru demn de
cercetat pentru psihiatrie!“. Recursul la psihiatrie are mai
degrabă valoare stilistică şi nu trebuie neapărat înţeles
literal. Sociologia şi istoria comunităţii săseşti sînt
suficiente pentru a explica paralizarea oricărui spirit critic în
faţa hitlerismului. Frica de Uniunea Sovietică şi de bolşevism a
jucat şi ea un rol mai important decît se afirmă de obicei.
Mitul invincibilei armate germane a contribuit, la rîndu-i, la
adeziunea la hitlerism (într-un remarcabil studiu despre
înrolarea etnicilor germani din România în SS,
istoricul Paul Milata notează exprimarea folosită în
documentul oficial încheiat între cele două state –
român şi german –, şi anume: „deutsche Wehrmacht – SS“:
mulţi dintre saşi nu făceau probabil nici o diferenţiere între
armata germană şi SS).
„Cînd eram copil, îmi
vindea fursecuri cu mentă“ – scrie Schlesak despre farmacistul
sighişorean Capesius, „Vik“, viitor farmacist la Auschwitz. În
interbelic, Capesius, reprezentant al firmei IG Farbenindustrie, se
perindă prin Transilvania, vînzînd produsele companiei
în farmacii şi în spitale. Avea o farmacie în
Sighişoara, în piaţa centrală, „Zur Krone“. Cei care
şi-l amintesc din acea perioadă nu lasă de înţeles că ar
fi fost antisemit, crud, rău – nimic din Capesius nu ducea cu
gîndul la viitoarea sa participare la Holocaust. Răul, înainte
de a fi cu adevărat rău, se plimba prin Transilvania, dînd
mîna, familiar şi prietenos, cu viitoarele sale victime.
Într-o recenzie apărută în Siebenbürgische Zeitung, Georg Aescht vorbeşte despre
„familiaritatea“ transilvană a răului. Nu, nu este nimic
exclusiv „transilvănean“ în această „familiaritate“ a
răului: doar că în volumul lui Schlesak, Transilvania
încetează să mai poarte acea aură a fericitei convieţuiri
multietnice, tulburate exclusiv de jocurile Istoriei. Istoria nu se
creează singură. Şi, oricît de valabile din perspectivă
istorică, sociologică, politică ar fi explicaţiile privind
adeziunea celei mai mari părţi a comunităţii săseşti la
hitlerism, rămîne faptul că farmacistul de la Auschwitz,
Capesius, a trimis oameni în camerele de gazare. Desigur, vina
unui om nu poate fi transferată asupra unei întregi
comunităţi: dar absenţa, în cea mai mare parte, a vocilor
răspicate din interiorul comunităţii, care să dezbată făţiş
chestiunea ralierii la hitlerism şi a lipsei unei reale opoziţii
faţă de nazism, dă seamă despre fragilitatea identitară a
saşilor transilvăneni şi a raportului cu istoria recentă.
Sensul nu există
În celulă, în timpul
procesului, Capesius scrie: „Vreme de peste nouă luni am mîncat
doar o parte din mîncare, aici poţi foarte lejer să mai dai
jos din slănină, cînd am slăbit 18 kilograme eram practic
impotent şi nici nu-mi venea să întreţin relaţii sexuale“.
Aceasta este drama lui Capesius în închisoare – cel
puţin aceasta este drama pe care el o conştientizează. În
realitate, adevărata dramă este incapacitatea de a resimţi culpa.
Impotenţa psihică, morală, nu cea fizică.
Nu de moralitate ori de imoralitate
este, în fapt, vorba aici, ci de amoralitate. Abolirea oricărei
urme de normativitate. În lagărele de concentrare, condamnaţii
la moarte nu mai au dreptul la îndeplinirea ultimei dorinţe:
„Într-o zi, SS-ul a adus în camioane musulmane bolnave,
de fapt, nu erau moarte, dar nici nu mai erau în viaţă. O
singură fată încă se mai ţinea pe picioare. S-a îndreptat
spre un flăcău solid pe nume Jankiel şi i-a spus că are abia
optsprezece ani şi că încă nu s-a culcat cu nici un bărbat.
«Aş vrea să am parte de experienţa asta înainte de
moarte, te rog, fă-mi această favoare.» Jankiel era
stupefiat, i-a întors spatele şi s-a ascuns“.
Îndrăgostiţii, lipiţi cu forţa
unul de celălalt pentru a fi supuşi unor experimente „ştiinţifice“,
nu se excită: „Le presam trupurile unul în altul, îi
ţineam la distanţă foarte mică unul de altul, spre a se încălzi
încet, i-am dat cu alcool şi le-am dat şi lor alcool, vin
roşu şi ou, chiar şi carne, le-am dat să bea şi şampanie, am
îmbunătăţit iluminatul, însă nimic din toate astea nu
a condus la excitaţie“.
Se prea poate ca averea postbelică a
lui Capesius să se fi bazat pe aurul victimelor de la Auschwitz.
Este, îmi imaginez, foarte posibil ca farmacistul Capesius să
fi dat copiilor din Göppingen fursecuri cu mentă, aşa cum îi
dădea copilului Dieter Schlesak. Răul vindea fursecuri cu mentă.
Răul nu putea să simtă. Roland, originar din Sighişoara, care şi
el a fost la Auschwitz, ca făptaş, afirmă cu tărie că nu se
simte responsabil, că nu are „nici cel mai mic sentiment de
culpabilitate“. Conştiinţa a amuţit, incapacitatea de a resimţi
vina, impotenţa morală s-au instalat în psihicul făptaşilor.
Sensul nu există.
Limba-leac
Dacă limba Holocaustului din lagărele
de concentrare a fost germana, limba purificării traumelor nu poate
fi, atunci, decît tot germana. Idiomul morţii devine, la
Schlesak, instrument al tentativei de abluţiune. Instrument al
cunoaşterii şi, mai important, al neuitării. Leac al
incurabilului. „Moartea-i un meşter german“ (Paul Celan, în
traducerea lui Petre Solomon), moartea vorbeşte germană, dar
memoria, la rîndu-i, respiră în germană.
Exista însă şi lagerszpracha,
idiomul lagărelor de concentrare, acea stranie combinaţie între
germană, poloneză, idiş, jargon menit să existe dincolo de
lingvistică, numai şi numai în contextul lagărelor de
concentrare. Lagerszpracha este consecinţa heteroglosiei din lagăre,
limba „stării de excepţie“ despre care vorbeşte Giorgio
Agamben, limba creată de „viaţa nudă“, menită să desemneze
realităţile care nu puteau exista decît în lagărele de
concentrare. Moartea vorbea germană, ispăşirea vorbeşte germană,
„viaţa nudă“ vorbea lagerszpracha, răul vorbea, din păcate,
(şi) în dialect săsesc (din cînd în cînd,
Capesius vizitează moşia din munţii Beschizi a familiei Stoffel,
„cunoştinţe vechi ale lui din Bucureşti“; citată de Schlesak,
Hildegard Stoffel afirmă: „...atunci cînd ai în
preajmă un compatriot, mai poţi schimba o vorbă-n dialect; astfel
de lucruri nu se uită“).
*
Transpunerea romanului documentar al
lui Schlesak, realizată de universitarul craiovean Cosmin Dragoste,
e limpede, vădind nu doar pricepere, ci şi empatie cu subiectul.
Scăpările („pe 30.1.1933 îşi ia doctoratul în
filozofie“, aflăm despre Capesius, cînd cel mai probabil
este vorba despre doctorat pur şi simplu – în chimie –,
Dr. phil. fiind în germană echivalentul englezescului PhD,
termen generic pentru a desemna titlul de doctor, în timp ce
Biserica Evanghelică Luterană din România este denumită,
oficial, în româneşte, de Confesiune Augustină –
Confessio Augustana – prescurtare C.A. şi nu A.B., ca în
germană – Augsburger Bekenntnis, denumirea instituţionalizată
germană a aceleiaşi realităţi) sînt astfel uşor de iertat,
urmînd a fi probabil remediate la o eventuală a doua ediţie a
cărţii.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters