OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Vineri 13 aprilie (Vinerea Mare!) va avea loc premiera oficiala a unui nou film seamnat de Marius Theodor BARNA: Razboi in bucatarie. E vorba – de fapt – despre o versiune mai ampla realizata pentru marile ecrane, dupa ce versiunea scurta a putut fi vizionata cu citva timp in urma la postul public de televiziune (care a produs filmul). In avanpremiera, publicam acum un text explicativ al regizorului, urmind sa revenim cu comentarii asupra filmului.
Razboi in bucatarie
Regia: Marius Theodor BARNA. Scenariul: Rasvan POPESCU. Imaginea: Doru MITRAN. Montajul: Cristina BRATESCU. Muzica: Petru MARGINEANU. Costumele: Eugenia BOTANESCU. Scenografia: Ion OLARU. Director de productie: Ioan IUGA. Cu: Gheorghe DinicA, Imola KEZDI, Ovidiu NICULESCU, Virgil ANDRIESCU, Tora Vasilescu.


A scrie despre un film pe care l-ai realizat pare gratuit, tardiv, provocator, dar este de netagaduit ca rindurile tale, in multe dati, au sansa de a intilni un lector deosebit de curios...
Exista citeva motivatii care ma indeamna la travaliul scrisului si incerc aceasta, marturisesc, cu cit mai multa sinceritate si obiectivitate, atit cit imi sta in putinta. Realizarea unui film, cel putin din postura regizorului, una principala, seamana cu o adevarata „intreprindere“, careia i te inhami si i te dedici, cel putin o buna perioada de timp, un proiect cu „componenta“ structurala notabila, care la finele sau iti ofera sansa de a concluziona cite ceva, macar despre proportia, evolutia, sansa etc. a implinirii artistice sau a lumii pe care socotesti ca ai descoperit-o in traseul tau...
Interesant cum se face un film, aproape de anul 2000, in Romania...
In 1997, sint invitat la Studioul de film al TVR, dl Dan Necsulea imi pune in brate scenariul literar la Razboi in bucatarie, scris de Rasvan Popescu, achizitionat anterior de studio care era destinat a fi realizat de Stere Gulea, devenit recent director general, deci in imposibilitatea de a-l face. Directorul studioului imi solicita o optiune regizorala menita sa-l convinga sa imi incredinteze scenariul. Pe unii proiectul ii facuse sa dea bir cu fugitii... Am scris o conceptie regizorala care pozitiona si dezvolta drama, ceea ce mi-a dat cistig de cauza si a fost inceputul colaborarii mele cu Rasvan, un autor caruia i-am admirat ambitia si efortul de a face ca proiectul sau sa ajunga film.

O poveste de dragoste pe un fundal de adversitate etnica, o poveste cu personaje putine, dificil de filmat, cu o distributie decisiva pentru care am calatorit de mai multe ori pe ruta: Cluj, Oradea, Tg. Mures, astfel descoperind-o pe Imola Kezdi, o poveste care trebuia sa fie filmata vara si natural ca aceasta s-a intimplat sa fie iarna, care mi-a oferit posibilitatea de a lucra cu „marele si notabilul“ Gheorghe Dinica, un film realizat in conditii pure-adevarate-tipic de fruste de Europa de Est...
Dificultatea primordiala era de a face o poveste credibila si de a tine balanta unui conflict in care fiecare tabara (in cazul nostru, romana sau maghiara) isi cerea partea. Imi placea povestea, mai ales pentru ca opera cu individualitati, in travaliul regizoral am putut s-o dezvolt, iar aceasta problematica de conflict etnic, in care energiile negative se dezvolta exponential, obturind rationalitatea, nu imi era straina. Cu mai multi ani in urma am scris o proza, Dragoste si ura, tot pe aceasta tema, a evolutiei paroxistice si distrugatoare a energiilor angajate dintr-o minima stare de conflictualitate...
A fost una din marile bucurii pe care filmul mi le-a adus faptul ca, inca din faza lui de televiziune, am primit reactii atit din zona maghiara, cit si din cea romana, despre cit de adevarat „este“ in cruzimea si evolutia sa. Dinica, care aproape nu scoate o vorba tot filmul, dar juca ce gindea ungurul, „a fost exact ca tata“, mi-a spus o doamna din Covasna, un prieten din studentie din Stei (Apuseni) m-a sunat sa ma felicite. Au fost personalitati la care tineam, artisti de a caror forta nu ma indoiam si care au primit pozitiv filmul: Mircea Nedelciu, Stefan Caltia, Alex. Leo Serban etc.

Au fost si reactii deosebit de violente:
... cum am putut eu, tata de fetita, sa fac o poveste atit de ingrozitoare, in care un tinar roman face asemenea grozavii si ta-na-na si bla-bla-bla. Unele marturisesc ca m-au durut si chiar intristat...
Pe de alta parte, acel fel frust, direct de a filma o poveste, un stil pe care apoi l-am descoperit (mergind cu alt film prin festivaluri) ca fiind apartinator unui spatiu clar delimitat al Europei de Est, mi-a dat incredere intr-un fel de a exprima vizual un deziderat artistic...
Ma simt aproape de acest film, nu atit in faptul ca imi apartine, ci in acela major ca descopar aici o lume, citeva personaje angrenate in conflict sub o viziune auctoriala tinind de contemporaneitatea propriei lor existente...
Dupa ce ai facut un film, daca te uiti pe ciorne, pe planurile de filmare, descoperi din nou evolutia proiectului, uneori te ingrozesti constatind cum hazardul sau rizibilul au influentat planurile tale sau cu cita inconstienta ai mers inainte. Distributia a fost cautata multe luni de zile, dar apoi a fost schimbata cu o saptamina inainte de filmare. Nici vorba sa o regret pe precedenta, dar... Apoi, am umblat mai multe luni fara succes sa descoperim un canton parasit, pentru ca in final sa revenim si sa-l amenajam pe cel descoperit in prima zi de prospectie impreuna cu operatorul Doru Mitran...

In varianta de sali (lungmetraj), filmul a fost gata din noiembrie ’99, dar cind scriu aceste rinduri, in februarie 2001, avind toate acordurile luate, nu stiu inca daca premiera sa va fi in luna aprilie. Filmul sta de paisprezece luni in cutie. Ca si Romania, cinematografia navigheaza in haos neostenit. Sa ne mai miram ca Eugen Ionesco, inventatorul absurdului, este originar din Romania?... El, filmul, e deja trecutul... Sint absolut convins ca va mai gasi un public interesat sau televiziuni straine dispus sa-l difuzeze. Ar putea sa faca o figura frumoasa si in citeva festivaluri internationale. Dar cind va fi aceasta?!? Oficiul National al Cinematografiei ne-a taiat din deviz copia subtitrata in limba engleza... O va acorda CNC-ul in formula actuala... Sper sa-si realizeze ambitiile de a relansa cinema-ul autohton ajuns la punctul zero...
In perioada pregatirii, am avut sansa de a cistiga un concurs de debut in lungmetraj cu un alt proiect: Fata in fata (de data aceasta dupa un scenariu propriu). Cele doua proiecte au ajuns sa se intersecteze, rememorez multele presiuni menite sa ma determine sa renunt la unul din proiecte. Sa turnezi doua filme unul dupa altul, o adevarata inconstienta. Rasvan m-a intrebat o singura data daca pot sa le duc la capat pe amindoua, iar eu, care cum as fi putut sa abandonez vreun proiect in care deja ma implicasem major, am mers inainte... In varianta prima de televiziune, am filmat in exterior, multe zile, la aproape -20 grade Celsius, ceea ce le-a transmis de multe ori interpretilor o tensiune interioara favorabila jocului, apoi, cind am realizat completarea de peste 25 de minute pentru marele ecran, am filmat cantonul pe un platou la televiziune, peste un an, introducind mai multe secvente, care intrau in film intre finele uneia si inceputul alteia, cu interpretii peste mai mult de 18 luni de la primul turnaj, totul fara sa se simta. Nu a fost usor, un rateu era oricind posibil. Dar pentru filmarea de pe platou a decorului real, nu pot sa nu ii multumesc inca o data operatorului Doru Mitran...

Am ajuns sa vad filmul de mai multe ori in diferite proiectii cu public. Momentele povestii de dragoste, evident, emotioneaza, parca iti freamata inima, mi-a zis cineva. Eugenia Voda, scriind o critica severa in Romania literara, remarca derularea spectaculoasa pe sinusoida sentimentala a filmului. De multe ori am simtit cum ii cuprinde un junghi pe unii spectatori cind dezertorul (interpretat de Ovidiu Niculescu) il leaga cu lantul sau incearca sa-l faca sa manince fortat pe batrinul cantonier. Finalul, cind tinarul il descopera pe cantonier mort – Dinica joaca perfect moartea – iti taie rasuflarea, sala ingheata, este una din secventele cele mai puternic realizate de mine. Poti intelege atunci ce e cinema-ul, ce e forta maxima de expresie... In acele momente nimic – dificultati, probleme, adversitati etc. – nu mai conteaza. Faptul ca un film ramine independent sa „navigheze“ in lume, chiar si fara tine, sa te exprime sau sa vorbeasca in numele tau face ca efortul tau sa nu fie gratuit. Altfel ar fi ingrozitor. Dar asa, cite din pasiuni, energii, actiuni nu se risipesc in timp si se pierd, se duc, lasindu-l acum pe acest „object artistic“ care este filmul sau chiar o carte sa-si urmeze drumul?...

P.S.: Razboi in bucatarie, in sali, in varianta de lungmetraj, in aprilie 2001... Interesant cum diferitele conflicte care, avind cauze etnice in Balcani, fac acest demers auctorial mereu actual prin provocarea pe care ne-o ofera de a reflecta pe aceasta tema, de a privi aceasta problematica cu toata atentia, de a nu ignora raul care se poate dezvolta energetic exponential, distrugind totul: dragostea, fiinta umana, orice univers, fie el familial, comunitar etc.