OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

E adevarat ce spun multi adversari ai razboiului: prin interventia in Irak, Statele Unite si statele partenere incalca dreptul international. Prin asta nu se raspunde si la intrebarea daca acest sistem este unul bun; daca nu trebuie cumva incalcat.

De altfel, dreptul international este permanent incalcat, fara ca asta sa trezeasca aceeasi emotie ca in cazul interventiei in Irak. Batjocorirea lui cea mai evidenta se manifesta in sistemul international al drepturilor omului. Din acest punct de vedere, Irakul si nu SUA reprezinta problema. Tara lui Saddam Hussein este chiar unul dintre campioni. Au aparut si pe ecranele noastre, si pe ecranele europenilor care demonstreaza din Paris pina la Londra imaginile trupelor de copii inarmati, care ridicau armele spre cer, in fata portretului gigantic al dictatorului irakian, jurind sa-l apere cu pretul vietii lor. Or, transformarea copiilor in soldati constituie o flagranta incalcare a normelor internationale, printre altele, a Conventiei ONU asupra drepturilor copilului – norma obligatorie (art. 38).

Dar este oare nevoie sa ne legitimam prin documente ca sa numim fanatizarea copiilor „monstruozitate“? Nu am vazut nici in capitalele Frantei, Germaniei, Marii Britanii ori Spaniei vreo demonstratie impotriva acestei demente a liderului de la Bagdad. Nu am simtit in rindul luptatorilor pentru pace pe Internet – o categorie foarte numeroasa – vreo emotie impotriva folosirii, de catre Saddam, a civililor ca scuturi umane impotriva regulilor aceluiasi drept international.
O expresie mai precisa a temerii invocate este ca actuala interventie americana submineaza sistemul international de securitate. Intangibilitatea frontierelor si integritatea teritoriala constituie, alaturi de respectarea autodeterminarii popoarelor si a drepturilor omului, pilonii ordinii mondiale. Daca aceasta ordine mondiala este si „buna“ ramine departe de a fi evident. A fost buna in masura in care ne-a ferit de un al treilea razboi mondial fierbinte. A evitat un razboi nuclear intre marile puteri. A rezolvat citeva conflicte regionale grave, precum cel care a opus India si Pakistanul in privinta Pakistanului de Est.

Plingerile la adresa sistemului de securitate international creat dupa al doilea razboi mondial sint insa mai numeroase. Conflictele tribale ori ideologice din Biafra, Cambodgia sau Rwanda au facut milioane de victime. Comunitatea internationala a asistat neputincioasa la crimele cele mai monstruoase. Expansionismul sovietic a evoluat timp de decenii, fara ca sistemul sa-l poata impiedica. Milioanele de victime ale stalinismului, din anii ’50, nu au fost nici ele salvate de acest sistem, invocat in context cu mindrie. Anecdotic, unii dintre cei care invoca lasitatea Occidentului de a nu fi intervenit la Budapesta, in 1956, ori la Praga, in 1968, in favoarea luptatorilor pentru democratie, ii critica astazi pe americani de incalcarea ordinii internationale in incercarea de rasturnare a dictatorului irakian. Or, interventia, atunci, a Lumii Libere ar fi insemnat de asemenea incalcarea Cartei ONU.
Orice analiza a crizei irakiene trebuie sa aiba in vedere sistemul de securitate valabil dupa 1945. A o face insa tezist sau fara nuante, fara context, nu ajuta in nici un fel intelegerea actualelor evenimente.


Schimbarea lumii la 11 septembrie

Criza irakiana din anul 2003 se explica prin schimbarea lumii la 11 septembrie 2001. Atunci, multi au spus cu emotie: „De astazi, lumea nu va mai fi aceeasi“. Putini au perceput insa consecintele. Pina atunci, una dintre optiunile probabile ale noii administratii conservatoare era izolationismul. Vocile din afara, nu atit cele dinauntru, clamau impotriva acestei viziuni responsabilitatile internationale ale Americii. In definitiv, refuzul jenant al lui Bush de a-si pune semnatura pe tratatul de la Kyoto sau pe cel al Tribunalului Penal International constituie expresia unei indiferente autohtoniste.

Dupa 11 septembrie, statele lumii, dar in primul rind Occidentul, se confrunta cu terorismul islamic. Faptul ca acesta nu se poate arata cu degetul precum se intimpla in cazul unei interventii militare traditionale nu e relevant. Potentialul criminal al fundamentalismului islamic nu permite tratarea lui cum se intimpla in vremea de glorie a Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei. El ameninta viata a zeci de milioane de oameni. Ramine o chestiune de timp ca o bomba nucleara ori una cu agenti patogeni sa detoneze intr-o mare aglomeratie, pe mapamond. Iata de ce nu bomba, ci insasi potentialitatea trebuie eliminata.
Resursele fundamentalismului islamic – petrodolarii, sinucigasii, dictatorii din tarile musulmane – nu par sa se epuizeze in urmatorii ani. Islamul se afla el insusi sub presiunea distrugatoare a islamismului. Razboiul civil din Algeria fumega in acest moment pentru ca exista taciuni, nu pentru ca s-ar fi stins. Arabia Saudita ar putea oricind sa urmeze modelul Iranului. Familia hasemita isi sponsorizeaza cu stoicism propriii gropari. Infruntarea fundamentalismului in Tunisia, Maroc, Turcia are ea insasi nevoie de sprijin dinafara, nu poate deveni o sursa de stabilitate regionala.

Daca Saddam, Arafat, Gadhafi ar obtine o forta militara pe masura dorintei lor, nu ar cere avizul Consiliului de Securitate pentru transformarea Americii si Europei in slujitoarele lui Allah. Nu s-ar gindi la demonstrantii pasnici de la Paris sau Berlin, care ar inlocui fosta deviza: „Mai bine rosu decit mort“ cu varianta noua: „Mai bine musulman decit deloc“. Liderii de la Bagdad ori Tripoli nici macar nu ar trebui sa se confrunte cu indignarea propriilor popoare. Extraordinara satisfactie care se putea citi pe fetele locuitorilor din Orientul Mijlociu la vestea tragediei de la 11 septembrie – am vazut-o cu totii pe ecrane! – arata ca, fara forta lui de astazi, Occidentul ar cunoaste apocalipsa.
Pina una-alta, islamismul se intinde inexorabil in lumea a patra. Un martor al atacului militiilor fundamentaliste islamiste, intr-o regiune din Sudan, povestea urmatoarele: „Arabii au aparut dimineata in zori. De cum i-am vazut, m-am ascuns in cel mai apropiat tufis. Printr-o deschizatura, am vazut cum militienii taiau giturile barbatilor captivi, iar pe altii ii impuscau chiar sub ochii familiilor lor. Militienii legau de miini femeile si copiii, dupa care, incolonati, ii minau spre nord. Zece dintre rudele mele au fost luate in sclavie“.

Incercarea islamistilor de a introduce Sharia in legislatia Nigeriei a dus la conflicte singeroase si ar putea sa aiba succes intr-o zi. Apelurile impotriva lapidarilor – inca cu sanse – nu vor mai avea nici un succes. Oriunde reuseste sa-si impuna legea, fundamentalismul islamic arata a fi necrutator. Impuscarea de catre talibani, in ceafa, a femeilor pe stadionul din Kabul si distrugerea de catre talibani a celor mai mari statui ale lui Buda din lume au fost privite cu neputinta, pina la interventia americana in Afganistan.
In contextul amintit – si ingrosat, desigur; dar povestirea atrocitatilor ma face sa privesc cu indignare indiferenta –, atacurile de la 11 septembrie au jucat rolul loviturilor de la Pearl Harbor, de data asta transmise in toata lumea cu mijloacele mileniului trei. Ipocrizia Europei consta in faptul ca ea poate trata relaxat acest subiect datorita protectiei Statelor Unite. Daca nu ar exista America, Europa ar fi obligata, in context, sa se mobilizeze intr-o masura care ar putea sa-i schimbe identitatea. Asa cum o clasa de elevi constituita, la un moment dat, numai din virfuri, ori numai din corijenti, se va structura rapid in premianti si codasi, in cuminti si rebeli, la fel europenii ar deveni altii fara protectia comoda – chiar foarte comoda – a SUA.


O pledoarie pentru America

Cum explicam actualul rol jucat de America? Incearca sa o spuna in pledoaria sa Caius Dobrescu, intr-un recent numar al Observatorului cultural.1 El face un portret grandios hiperputerii actuale: „In aceste conditii, americanii si-au asumat un rol absolut necesar, de neinlocuit, esential pentru salvarea civilizatiei: acela de a dramatiza principiile de baza ale libertatii, democratiei, statului de drept si de a convinge ca in spatele acestora exista o creativitate efervescenta si un angajament moral de neclintit. Numai Statele Unite, nu Europa Occidentala, aveau capacitatea de a convinge celelalte natiuni, mai inapoiate (chiar daca, evident, in grade si forme diferite), ale planetei ca detin cu adevarat mana, adica magica energie vitala, centrala in reprezentarile premoderne despre lume care guvernau inca majoritatea societatilor (inclusiv Uniunea Sovietica)“.
In aceasta privinta, Caius Dobrescu urmeaza altui viguros ideolog al spiritului american, Traian Ungureanu. Il citez pe ultimul cu un singur pasaj, care spune multe despre asemanarea celor doi literati, mult mai aproape decit ne-am fi inchipuit pina la Pledoarie pentru America: „Puterea extraordinara pe care americanii au degajat-o de fiecare data cind s-au aflat in pericol e mult mai mult semnul unei vigori politice si morale iesite din comun si nu rezultatul vechii boli militariste de care au suferit mai toate puterile economice ale lumi“2.

Astfel de declamatii spun un important adevar, daca nu le luam ad litteram. Sa revenim la Caius Dobrescu. El nu numai ca lauda ce joaca in favoarea Americii, ci contesta si ce este impotriva ei. Ia in discutie acuzele mai des auzite, printre ele si pe aceea ca americanii nu fac decit sa-si urmareasca, in mod cinic, interesele petroliere in zona Golfului. Cu alte cuvinte, principiile morale invocate de Administratia Bush nu ar reprezenta decit un paravan. Iata comentariul lui Caius Dobrescu: „Acest mod de interpretare omite din start complexitatea naturala a lumii si a vietii, un lux pe care nu si-l poate permite nici un act de guvernare responsabil. Faptul ca americanii sint interesati de soarta petrolului irakian nu inseamna in nici un fel ca sint cinici, lipsiti de principii, ca ar judeca totul cu un dublu standard sau ca ideologia democratiei liberale, pe care ei o sustin, ar fi o simpla colectie de palavre“. Petrolul, observa Dobrescu, este o resursa esentiala pentru civilizatia tehnologica a intregii lumi industrializate, nu numai a Statelor Unite. De petrol depinde fericirea cotidiana a miliarde de oameni. Nimanui nu-i poate fi indiferent cind aceasta resursa este controlata de un regim aventurier, impredictibil si paranoic cum este cel al dictatorului de la Bagdad. In masura in care-si pun problema petrolului irakian, americanii au de aparat niste interese care sint nu doar ale lor, ci ale intregii omeniri civilizate.

Pe de alta parte, remarca acelasi Caius Dobrescu, n-ar fi oare de asteptat ca persoane adulte sa realizeze ca viata reala contine, in egala masura, si valori, si interese? Ca sintem fiinte rationale, capabile sa judece consecintele faptelor lor? Ce este rau in promovarea simultana a propriului profit si a principiilor de etica internationala fundamentale? Citez din nou, pentru a reda savoarea stilistica a argumentului: „Autonomia regulilor de functionare a economiei de piata globale nu suspenda in nici un fel autonomia scopurilor si imperativelor morale. Interesul, definit in termeni cantitativi, pur rationali, este o forta extrem de importanta, adeseori determinanta, dar in nici un caz mai importanta decit rigoarea morala, decit idealurile si principiile. Problema actelor de guvernare responsabile este, intotdeauna, aceea de-a gasi o solutie de echilibru intre aceste determinari la fel de puternice si de necesare“.


Pacifismul de strada

Mai putine explicatii gasim, la Caius Dobrescu, cu privire la „pacifismul de strada“. Folosesc acest apelativ, e drept, compromitator, pentru a-l deosebi de pacifismul imanent societatii civile; a acelei societati civile organizate care a reusit sa obtina interzicerea minelor anti-personal ori condamnarea inrolarii, de catre militiile africane, a copiilor de 12 si 13 ani s.a.m.d.
Or, antecedentele valurilor de demonstratii din capitalele europene sint cu adevarat de luat in seama pentru un demers precum cel pe care l-a initiat Caius Dobrescu. As invoca-o pe cea mai dramatica, implicarea demonstrantilor pacifisti in competitia dintre America lui Reagan si „Imperiul raului“. Sint autori, printre care Henry Kissinger, care considera ca factor determinant al prabusirii Uniunii Sovietice cele doua decizii strategice: amplasarea de catre NATO, in Europa, a rachetelor americane cu raza medie de actiune si lansarea Initiativei de Aparare Strategica. Rachetele Pershing planificate a fi dispuse in Europa legau organic apararea strategica a Europei de cea a Statelor Unite.
Uniunea Sovietica a reactionat vehement fata de noua realitate geopolitica, facind din opozitia fata de amplasarea rachetelor axul central al politicii sale externe. Printre altele, URSS a sponsorizat masiv miscarile pacifiste din Europa occidentala. Acestea se dedicasera mai intii respingerii armelor cu neutroni. In 1983 s-au ridicat impotriva amplasarii rachetelor cu raza medie de actiune. Luptatorii impotriva politicii americane – in fapt, sustinatorii avantajului strategic pe care URSS il avea pe Vechiul continent – au invadat literalmente strazile capitalelor europene. La un moment dat, valurile de demonstranti erau gata sa determine decuplarea Germaniei de NATO.

Stim astazi ca daca pacifistii de strada de atunci ar fi invins, aceasta ar fi fost o victorie colosala impotriva intereselor libertatii in lume si, in fond, a pacii ei. S-a verificat intre timp, prin deschiderea documentelor KGB, in 1991, ca miscarile pacifiste din acei ani au fost manipulate, iar unii conducatori ai acesteia au fost finantati direct de KGB3. Ar fi o eroare sa gindim ca milioanele de oameni care demonstrau cu pancarte „Vrem pace!“ au fost cu totii mercenari ai statului care promova destabilizarea propriilor lor tari. Cu atit mai fals ar fi sa gindim asa ceva despre purtatorii de pancarte de astazi. Imensa lor majoritate este bine intentionata si multi au argumente la care merita sa fii atent. Insa exemplul pacifistilor din anii ’80 ramine impresionant. Eroarea si vinovatia lor mi se par devastatoare, in masura sa compromita orice manifestare de acest tip care nu adauga vointei argumente rationale.

Pacifistii au manifestat pe strazile Europei si in 1990, impotriva razboiului din... Irak, in cu totul alt context si cu o alta legitimitate. Demonstrantii se ridicau atunci impotriva dreptului international, pe care unii il tot invoca. Si totusi, interventia din 1991 reprezenta un adevarat model al mobilizarii Organizatiei Natiunilor Unite, pe litera Cartei sale, pentru aducerea ordinii internationale, perturbata la punctul de plecare. Fusese invadat un stat membru ONU, iar Consiliul de Securitate a dat un ultimatum si urmarea a fost respingerea agresiunii Irakului asupra Kuweitului. Cei care ii acuza astazi pe americani ca in primul razboi nu au mers pina la capat uita ca eliberarea Kuweitului si nu schimbarea lui Saddam fusese mandatul lor.
Ce valoare au insa argumentele pentru persoane care, oricare ar fi noile probe, isi sustin ideologiile pina in pinzele albe, contra faptelor?

Un autor s-a jucat, in International Herald Tribune, facind o lista a argumentelor impotriva interventiei in Irak si a efectelor ei devastatoare. La sfirsit, a anuntat ca era vorba despre... extrase publicate impotriva razboiului precedent, din 1991. Erau, practic, aceleasi. Contextul de drept al razboiului de atunci era insa foarte diferit, de aceea putini si-au permis sa-l conteste pe urma. Profetiile apocaliptice s-au dovedit bazaconii. In aceste zile vedem ceva asemanator. In loc sa sara la 80 $, cum fuseseram amenintati, pretul petrolului a scazut imediat dupa declararea ultimatumului de catre presedintele George W. Bush.
Nu vreau deloc sa tratez in minor argumentele pentru urmarea altei cai decit cea a razboiului. Poate fi gasit astazi, pe Internet, un numar considerabil de articole pacifiste care arata de ce o solutie razboinica ar fi de evitat. Problema multora este asocierea stilului cind apocaliptic, cind justitiar, cu o argumentatie cit se poate de partiala. Nu poti, cit blazon ai avea, sa dai verdicte in astfel de analize unilaterale. Numai ansamblul diferitelor motivatii explica de ce interventia in Irak a devenit, in acest ultim moment, necesara.


Din nou despre sistemul de securitate

In tot contextul de fapte si idei, presiunea pacifista este extraordinar de puternica. Iar lupta pentru pace, in fond, foarte comoda. Ce este mai reconfortant decit sa declari: „Nu trebuie aruncate bombe peste oameni nevinovati!“. Dar ma intreb: conteaza, pentru un pacifist pina in pinzele albe, numarul mortilor de care se face vinovat Saddam Hussein, ca urmare a razboaielor sale din Iran si din Kuweit? Numarul victimelor civile (numai colaterale sa nu fie numite!), in cele citeva saptamini de razboi din 2003, va fi mai mic cu cel putin un ordin de marime comparativ cu numarul copiilor care au murit de foame din pricina embargoului ONU din ultimii ani. (In acelasi interval, Saddam si-a mai construit citeva zeci de palate.) Oare nu ar fi foarte firesc sa dai crimelor comise pe timp de pace o importanta asemanatoare victimelor unui razboi (care constituie, mai degraba, o circumstanta atenuanta)?

Stiu ca toate acestea conteaza si pentru pacifisti. Intrebarile mele sint retorice. Nu sugereaza ca o persoana dedicata unui scop etic este obligata sa ia in custodie toate cauzele morale ale umanitatii. Ci contesta doar faptul ca pacifistii ar avea, prin insasi natura optiunii lor, un ascendent etic.
Dar poti oare sa vii cu probele in mina, privind numarul oamenilor care vor muri in urmatorii zece ani, daca dictatorul de la Bagdad va ramine la putere? Poti sa rostesti astazi numele unei singure persoane care va fi ucisa intrucit americanii nu vor fi intervenit? Nu. Aceasta este marea dificultate a unui sistem de securitate care sa raspunda provocarilor lumii de dupa 11 septembrie. Pericolul, amenintarea nu constituie argumente pentru o interventie militara internationala. Si cind exista o astfel de cerere, art. 24 al Cartei ONU arata ca tarile membre ale organizatiei „confera Consiliului de Securitate responsabilitatea prima pentru mentinerea pacii si securitatii internationale“. Chiar in cazul agresiunii armate asupra unui stat, acesta, in exercitiul dreptului sau la aparare, „va trebui sa raporteze imediat Consiliului de Securitate“ masurile luate si sa-i asigure acestuia precedenta asupra reinstaurarii pacii (art. 51 al Cartei).

Interventia din Kosovo este de departe cea mai apropiata de problemele de drept puse de interventia in Irak. Si ea a avut loc la limita dreptului international, printr-un „fel de rezolutie 1441“ care nu a fost contestata cu frenezia de astazi. Art. 47 al Cartei, care are in vedere procedurile de utilizare a fortei sub egida Consiliului de Securitate, a fost pus in aplicare printr-o interpretare generoasa. Loviturile asupra Serbiei au produs citeva sute de victime nevinovate. Dar fara interventie, regiunea ar fi fost astazi un cosmar. Pina in anul 2002 ar fi pierit, foarte probabil, peste 100.000 de albanezi, alte citeva sute de mii ar fi devenit refugiati ai Europei occidentale. Milosevici ar fi condus mai departe un regim chiar ceva mai inspaimintator decit era la plecarea sa. Era de asteptat si un razboi cu Muntenegru. Doar un contact foarte cetos cu realitatea mai explica deplingerea interventiei de atunci a Statelor Unite, in 1999, impotriva tuturor argumentelor si faptelor.

Actiunea preventiva, in general, asa cum o pregateste astazi America, nu poate fi inghitita de actualul drept international. Sistemul ar trebui pur si simplu schimbat, ca sa includa masurile ante-factum, ceea ce este practic imposibil printr-un act al ONU. Transformarea sistemului se va produce, din aceasta cauza, prin fapte. Ca mai intotdeauna in viata internationala. Cind un sistem nu mai functioneaza, el devine caduc si norma urmeaza realitatea. Urmarile negative ale acestei schimbari nu vor atinge insa Statele Unite. Ci statele slabe. Ea nu va face decit sa diminueze pozitia Frantei, care, ca membru al Consiliului de Securitate, pierde una dintre pozitiile-cheie care-i permit sa joace un rol pe plan international peste puterea ei reala. Iata de ce prestatia lui Jacques Chirac este una dintre cele mai jalnice pe care un om de stat francez le-a avut vreodata. El vorbeste in numele unui stat care era cel mai putin legitim sa vorbeasca in numele apararii Irakului. Franta a construit reactorul de la Osirak care, fara raidul aerian israelian din anii ’80, ar fi produs deja citeva bombe nucleare; Franta a construit sistemul irakian de lupta impotriva aviatiei, desi obiectivul dictatorului de la Bagdad, de a deveni prin forta liderul lumii arabe, era prea bine cunoscut; a facut afaceri cu petrol irakian, desi embargoul impotriva Irakului o obliga la o atitudine mai responsabila.

Pe de alta parte, Chirac a subminat grav, prin jocul sau exhibitionist, soarta Europei, aflata astazi intr-o disputa interna fara precedent. S-a precipitat sa puna in discutie procesul de extindere a Uniunii Europene, desi acesta nu trebuie legat de optiunile conjuncturale ale guvernelor. A destabilizat NATO; cu greu poti sa compari ce se intimpla astazi in sistemul de aparare al Occidentului cu vreo criza anterioara – de genul crizelor dintre Grecia si Turcia, rezolvate tot de americani. Parisul, asemenea Berlinului, Londrei, Madridului si Romei avea, desigur, dreptul la propria optiune si la exprimarea propriilor idei. Dar felul galagios, maniheist, egocentric, irational, pagubos in care a procedat Chirac depaseste tot ceea ce inseamna responsabilitatea unui om de stat. Sa planifici o reconstructie geostrategica preferind alianta cu Moscova aliantei cu Washingtonul!? In sfirsit, cum spuneam, Chirac a subminat pozitia Frantei. Mult timp de aici incolo va avea de platit clasa politica franceza oalele sparte de actorul de hirtie creponata care si-a dorit pozitia de vedeta a crizei irakiene.

Revenind, pericolul terorismului international, in special al terorismului islamic, argumenteaza introducerea, ca act legitim, a loviturilor preventive. Irakul este intr-adevar, cum spunea recent George Soros, un inamic de care Statele Unite au nevoie. Dar mai mult decit atit. Este un inamic model, statut pe care toate candidatele la repetarea lui vor trebui sa-l evite daca nu vor sa suporte, intr-o zi, acelasi tratament. Tratamentul preventiv s-ar putea dovedi, in mileniul trei, medicamentul amar, dar singurul eficace. O lume in care nivelul armamentului si nivelul fanatismului converg pina la a fi capabile sa produca zeci sau sute de milioane de victime nu poate fi lasata in voia declamatiilor pacifiste. Constituie chiar o mare sansa ca, intr-un astfel de moment, Statele Unite sa se bucure de forta militara fara concurenta de care dau dovada. Avind in vedere traditia politicii americane, care, dupa primul razboi si dupa al doilea razboi mondial, ca si dupa alte razboaie locale, au gindit victoria in termenii intemeierii unor societati democratice si prospere, interventionismul american ramine cel mai putin amenintator – pentru ca interventionismul este amenintator – dintre toate celelalte posibile.
Incapacitatea Europei de a regla tensiunile internationale, ba chiar propriile ei crize – cazul R.F. Iugoslavia sau contenciosul greco-turc –, egoismul ei reflectat in dezinteresul fata de problematica drepturilor si libertatilor pe plan international explica de ce SUA au fost impinse, aproape obligate, sa-si asume rolul de garant al unei noi ordini internationale.


Despre „mizeria pacifismului“ si cauzele ei

In contextul discursului pacifist, confortabil, mindru de sine, articolul lui Caius Dobrescu introduce o contrapondere radicala, dramatica, asumind teza care loveste din titlu: „mizeria pacifismului“. Din pacate, textul lui Caius Dobrescu are, dupa opinia mea, numeroase „probleme“. Ca si scrisoarea lui Gáspar Miklós Tamas (adresata intelectualilor romani), ca si textul lui Tony Judt, idei de referinta pot fi compromise din cauza detaliilor. Iar detaliile care ar fi de contestat in textul lui Dobrescu nu sint chiar putine.
Mi se pare surprinzatoare punerea in opozitie a dreptei si a stingii (democratice) dupa o schema de tipul „binele si raul“. Caius Dobrescu ironizeaza „cliseele «umaniste» ale Noii Stingi“, „predilectia stingista pentru standardele duble, triple, cvadruple“ s.a.m.d. Pe aceeasi logica, Dobrescu este gata sa il intimpine intelegator pe cel mai mare gafeur al actualei crize internationale, Jacques Chirac, intrucit s-ar fi asteptat „ca un reprezentant atit de important al dreptei liberale europene, careia, in momentele de criza, ii incumba in mod special responsabilitatea de a pastra standardele luciditatii, sa se situeze de aceeasi parte cu membrii marcanti ai familiei sale politice“.

Or, nu numai ca stinga si dreapta au definitii contextualizate; nu numai ca au nevoie una de alta pentru a salva, prin valsul lor, valorile vietii de tip occidental. Dar eticheta nu este deloc relevanta pentru atitudinea fata de viata internationala. Faptul ca in 1982, dupa inlocuirea lui Helmut Schmidt, Partidul Social Democrat din Germania a luat o directie nationalista („de dreapta“, ar putea nota cineva), pusese in pericol amplasarea rachetelor medii americane. Or, aceasta mutare strategica a lui Ronald Reagan urma sa aiba un rol esential in caderea Uniunii Sovietice. Desi nu se putea intui efectul, se putea percepe miza. In acel moment (1983), François Mitterrand a pornit propria campanie, inclusiv in Germania, pentru sustinerea amplasarii rachetelor Pershing. Iata limbajul presedintelui socialist din acea vreme: „Oricine se aventureaza sa decupleze continentul european de cel american pericliteaza, dupa parerea noastra, echilibrul fortelor si, prin urmare, mentinerea pacii“4. Astazi, atitudinea lui Chirac, din familia dreptei, rastoarna pozitia Frantei de acum 20 de ani. Mai putem vorbi, in aceste conditii, de politici internationale determinate de etichete ideologice?

Pe aceeasi linie, Caius Dobrescu creeaza o alta opozitie, intre „republica comerciala“ reprezentata de America – unde spiritul patriotic si virtutea publica se manifesta cu energie – si lumea europeana a manifestantilor „alternativi“, respectiv a vilegiaturistilor pasnici, indragostiti de confortul lor personal. Indicii care privesc raportul dintre dimensiunea interna si cea internationala a economiei ar arata, din contra, ca Europa e „mai comerciala“ decit SUA. Oricum, astfel de diferentieri nu au cum sa reflecte bogatia identitara a celor doua civilizatii.
Cred ca respectatul eseist va trezi nemultumiri si pentru tratarea in deriziune a miscarii ’60. Note care-l vad pe „dl Schroeder genul de politician care, pina mai ieri, aparea in Bundestag in pulover si blugi si care s-a format in spiritul experientelor psihedelico-revolutionare ale anilor ’60“ sint elocvente pentru atitudinea lui Caius Dobrescu. Or, daca optiunea politica a manifestantilor de atunci s-a dovedit penibila, nu acelasi lucru se poate spune despre semnificatia ei sociala. Miscarile din anii ’60 au avut un impact asupra mentalitatilor, asupra „umanismului occidental“, fara de care Europa si America ar fi aratat astazi mult mai impietrite. Sint autori care leaga istoria Silicon Valley si, in acest sens, a lumii informatice moderne – fara de care multi americani ar cadea victime in razboiul din Irak – de spiritul pe care Caius Dobrescu il dezavueaza.

Daca peste toate adaugam ironizarea repetata a „societatii civile“, ajungem la un complex ideosincretic coerent, dar greu de aparat de autor. Si, dupa opinia mea, complet in dezacord cu atitudinea si prezenta, umana si profesionala, a lui Caius Dobrescu. El stie foarte bine ca militantii berlinezi utilizati de sovietici ori luptatorii impotriva discriminarii care-l aplaudau in nestire pe Fidel Castro la Durban sint o fateta degradata a ceea ce impinge, de secole, nu doar de decenii, lumea inainte. Zecile de asociatii si miile de opozanti care infrunta regimul opresiv din Cuba sint mult mai legitimi in a reprezenta „autenticitatea“ atitudinii civice decit au facut-o exhibitionistii pro-Castro si pro-Arafat in Africa de Sud.

Reactiile din Observatorul cultural Nr. 160 nu-mi par a ajuta citirea corecta a articolului lui Caius Dobrescu sau a celui semnat de I.B. Lefter. Cind le intimpini cu exprimari de tipul „Minca-ti-as stiloul, domnule Lefter, ca parca te-ai transformat in Mircea Geoana“, ori cind le tratezi ca expresie a unei „atitudini sexiste primare“, intrucit a numit functionarismul Europei occidentale drept „moale“, iar politica americana drept „etica viguroasa“, nu poti decit sa incurajezi antipatia fata de pacifisme si fata de atitudinea politica corecta. Primul test pe care l-as face unui articol tine de masura in care arata sau nu un fior umanist. Or, pentru mine, dintotdeauna, textele lui Caius Dobrescu au puternic aceasta dimensiune. Inclusiv in acest articol care invita la razboi. In ciuda tuturor obiectiilor de detaliu – multe si radicale, din care am luat pe sarite patru exemple –, as spune ca Pledoaria pentru America este curajoasa si are un rost: acela de a se opune ideii ca intr-o lume amenintatoare apararea umanitatii se poate face dulceag si comod.

________
1. Caius Dobrescu, Mizeria „pacifismului“. O pledoarie pentru America (I), Observator cultural Nr. 156/2003.
2. Traian Ungureanu, Bellum Americanum – pericol de viitor, 22 Nr. 52, 2001.
3. Nu toate sustinerile lui Pacepa trebuie puse la indoiala: vezi si notele sale privind crearea si finantarea Consiliului Mondial pentru Pace, structura creata de KGB, implicata in demonstratiile din ’70, ’80, dar si in cele de astazi.
4. Henry Kissinger, Diplomatia, Editura All, 2002, p. 677.