OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Disputa in jurul icoanelor care umple incepind din luna noiembrie ecranele televizoarelor, paginile ziarelor si forumurile de dezbatere ale acestora are o calitate incontestabila: comparativ cu razboiul Prigoana-Bahmutan, de pilda, la fel de invaziv, acesta este unul de idei si, cumva, ne priveste pe toti. Ca si acela al manualelor alternative de acum trei-patru ani, la fel de revelator, la fel de singeros. Nu cred ca e cazul sa amintim contextul si etapele lui, decit foarte pe scurt. Semnalul, ca sa folosesc distinctia cunoscuta intre „pretext“ si „cauze“, a fost dat de un domn profesor din Buzau, nemultumit ca fiica domniei sale invata intr-o scoala unde sint afisate pe pereti icoane ortodoxe. Dl profesor Moise este sustinut de mai multe ONG-uri si de citeva personalitati cunoscute pentru discursul lor pro-occidental, corect politic si, sa-i spunem, multiculturalist.

Beneficiind de aceasta sustinere, domnul profesor a adresat o petitie Colegiului Director al Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii, in care cerea acestui organism guvernamental masuri de: „1. Retragere a simbolurilor religioase de pe peretii publici ai cancelariilor, holurilor si salilor de clasa din Liceul de Arta «Margareta Sterian» din Buzau si 2. Retragerea simbolurilor religioase din institutiile de invatamint public din Romania“. Aceasta intrucit domnia-sa socoteste ca „afisarea simbolurilor religioase pe peretii unitatilor publice de invatamint constituie o discriminare impotriva persoanelor atee, agnostice, indiferente sau de alta confesiune decit aceea careia ii apartin simbolurile religioase“. Foarte curind, Colegiul Director al CNCD s-a pronuntat, desi diferit, in cele doua puncte: pentru primul a adoptat decizia deja data de justitie in urma cu citeva luni, aceea de mentinere a icoanelor pe peretii institutiei din Buzau (un liceu de arta), iar cu privire la cel de-al doilea punct a decis „sa recomande Ministerului Educatiei si Cercetarii elaborarea si implementarea unei norme interne (circulara, instructiune), intr-un timp rezonabil, prin care sa reglementeze prezenta simbolurilor religioase in institutiile de invatamint public“.

Au urmat din partea „iconoclastilor“ mai multe apeluri, scrisori si interventii televizate, finalizate intr-o scrisoare „privind recomandarea CNCD legata de retragerea simbolurilor religioase din scolile publice“, adresata ministrului Educatiei si Cercetarii, care incercase sa paseze raspunderea intr-o chestiune atit de fierbinte Parlamentului. Foarte repede s-a constituit o tabara – sa spunem a „iconodulilor“, la fel de redutabila – si cred ca trebuie sa evitam a transforma acest razboi de idei, de mentalitati intr-o cearta de vorbe, precizind ca stim ce inseamna la origine cei doi termeni si ca-i folosim aici ca sa economisim timp si spatiu. in scrisoare se arata ca „recomandarile facute de Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii reprezinta un fundament important pentru crearea unui mediu scolar neutru, in care drepturile fundamentale ale elevilor si cadrelor didactice sa fie asigurate. Responsabilitatea care va revine este clara si nu poate fi evitata prin solicitarea ca Parlamentul sa decida in aceasta chestiune. Reformele atrag nu de putine ori reactii de opozitie si riscuri de imagine, dar aceste considerente nu trebuie sa primeze in cazul in care reprezentantii autoritatilor publice urmaresc cu adevarat instaurarea unui cadru democratic veritabil in aceasta tara“.

I se cerea ministrului sa emita, conform recomandarii CNCD, niste norme interne menite sa asigure un invatamint care „sa respecte caracterul laic al statului si autonomia cultelor s…t, sa asigure libertatea de religie, constiinta si convingeri a tuturor copiilor in conditii de egalitate, s…t sa afiseze simbolurile religioase doar in cursul orelor de religie sau in spatiile destinate exclusiv invatamintului religios“. Absenta acestor principii ar fi un deficit de democratie, stiut fiind „faptul ca majoritatea tarilor europene si Statele Unite au reglementat clar acest lucru in sensul consacrarii unei neutralitati confesionale a invatamintului public“, in vreme ce la noi, „datorita rugaciunilor de la inceput de an scolar, a prezentei simbolurilor religioase si a manierei confesionale de derulare a orelor de religie, majoritatea scolilor publice din Romania au caracterul unor scoli confesionale, foarte departe de ceea ce ar trebui sa fie un cadru neutru de invatamint“.
in fine, petentii se pling ca demersul profesorului Moise a stirnit vii dezbateri si reactii „vehement impotriva si de multe ori agresive si insultatoare“ si se apara de acuzatia ca acest demers ar fi anticrestin si antireligios, acuzatie care reprezinta o „deturnare a pozitiei“ lor si „o punere a problemei intr-un cadru strain“.

Tabara „iconodulilor“, folosind ca tribuna in special ziarul Ziua, dar si posturi de televiziune care-si pastreaza greu „neutralitatea epistemica“, invitindu-i pe „iconoclasti“ doar pentru a-i trata de anticristi, alaturi, de altfel, de sindicatele din invatamint (cu 50 de mii de membri), un actor renumit ca Dan Puric, un sociolog protocronist ca Ilie Badescu, un cunoscut luptator impotriva Europei Libere ca Artur Silvestri si istoricul Florin Constantiniu, utilizeaza, e drept, un limbaj cam insultator si amenintator, cind nu fundamentalist. Acestuia din urma, un ziar, cred ca tot Ziua, ii rezuma opinia sub titlul invatatura crestina, leacul tamaduitor al lumii, ceea ce-ti cam face pielea de gaina daca te gindesti ce-ar iesi din ciocnirea acestui „leac tamaduitor universal“ cu un altul, cu aceleasi pretentii de universalitate. in privinta echilibrului de forte, un Gigi Becali printre luptatorii acestei tabere („Razboinicul luminii“, ne aminteste Mihaela Miroiu) face cit zece. Iar un moderator ca Radu Moraru, care nu ezita sa ia parul dogmatic din mina unor invitati si sa-i ciomageasca pe ceilalti, face cit toata armata. Cit toata Romania profunda.

De cealalta parte, pe Internet, combatantii nu-si pierd totusi cumpatul. O mama contraataca, povestind pataniile fiicei sale, de pe pozitii impecabil de corecte politic inclusiv ca ton: „Cind era in clasa intii, la ora de religie li s-a spus ca daca atunci cind se inchina nu tin cele trei degete impreuna, iar restul strinse, le va intra dracul in palma. Am avut probleme pentru ca de frica nu dorea sa se mai inchine. Am luat atitudine la sedinta cu parintii. A fost greu pentru ca m-am lovit de unele idei invechite si de unii parinti care mi-au spus cu o nonsalanta uimitoare ca este adevarat. Mi-a luat mult timp sa-i fac sa inteleaga ca aceasta afirmatie, pe linga faptul ca sperie copiii, nu reprezinta decit o discriminare la adresa catolicismului. Si intimplarea a avut loc la o scoala cu pretentii din centrul capitalei. Profesor: absolvent de Teologie asteptind sa fie hirotonisit“.

Intervine din tabara iconodulilor ortodocsi parintele Iustin Marchis, care se intreaba la Radio Total: „oare cine sint aceste organizatii si daca nu cumva un ideolog de serviciu, sef, Diavolul, le da prin cap astfel de lucruri? in loc sa-si vada de ale lor, de pacatele lor...“. Trebuie sa spun ca nu am asteptat avertismentul parintelui pentru a ma decide sa-mi vad de pacate si sa-mi retrag semnatura de pe apelurile domnului Moise, ci am facut-o mult inainte. Am sa spun acum si de ce. Fiindca, daca tot sint la pacate, trebuie sa-l marturisesc pe primul, anume ca, in calitate de reprezentant al unui ONG (AZIR, asociatie de ziaristi afiliata la Asociatia Jurnalistilor Europeni cu sediul la Bruxelles), semnasem, dupa o consultare cam sumara a colegilor, de partea „iconoclastilor“.
Ni se parea, mie si unora dintre colegi, citind doar primul lor apel, ca ne intilnim intr-un anumit sentiment de nefiresc, de inautentic.

Anume acela ca dupa atita ateism patruns ca o igrasie pina si in peretii lacaselor de cult, pietatea cu otuzbiru era, in multe cazuri, daca nu un fariseism, o politica total ineficienta. Fete pe jumatate goale, asezate in chip de „copil in brate“ pe genunchii unui baiat, in autobuze, care nu s-ar ridica nici moarte sa lase crestineste locul vreunui neputincios, dar care saluta toate bisericile de pe traseu cu un mare si indiscret semn al crucii, sint o dovada vie a acestei ineficiente; preoti care pina mai ieri se rugau pentru conducatorul iubit si care azi isi mustruluiesc enoriasii ca pe copii arierati, iar acestia le stiu de frica precum odinioara secretarului de partid, constituie o alta dovada. „Credinciosi“ care dau de pomana unor cartiere intregi in schimbul unui loc pe masura in rai, si care injura in asteptarea marii schimbari de domiciliu mai rau decit ateii cei mai inraiti, o alta dovada in plus. Si exemplele ar putea continua, afaceri cu divinitatea, credinta exterioara, fundamentalism, fariseism, primitivism dogmatic sint lucruri pe care toata lumea le stie. in tot cazul, cu unii dintre „aparatorii credintei stramosesti“ insirati mai sus cred ca nici acum lucrurile nu stau altfel.

- Hotarirea de a avea dreptate cu orice chip
in fine, socoteam ca ne pregatim sa fim o tara europeana, in care biserica se ocupa de sufletele noastre, convingindu-ne sa ne ducem noi la ea, in care credinta e o chestiune privata, discreta, modesta, tacuta, ca dragostea de care vorbeste Sfintul Pavel. Binevoitoare si facatoare de bine, nu de galagie si gestica agresiv-amenintatoare.
Toate acestea ma faceau sa conchid ca pe peretii unor institutii a caror menire este sa-i invete pe copiii nostri sa gindeasca liber, liber de ei insisi, liber de propriile frici, complexe, si liber de noi, de fricile si complexele noastre, liberi sa-si aleaga si calea catre Dumnezeu, catolica, ortodoxa, musulmana sau iudaica, ar fi preferabil sa nu se instapineasca insemnele unei religii anume, fie ea si majoritara. Sau cu atit mai mult daca e majoritara.

Dar mai apoi, vazind proportiile pe care le ia, nu dezbaterea, nu discutia, nu tentativa unora de a-i convinge pe ceilalti, ci hotarirea de a avea dreptate cu orice chip, facind presiuni asupra autoritatii de stat sa reglementeze problema, ne-am dat deoparte. in ce ma priveste, chiar cred ca aceasta este atitudinea cea mai cuminte. Nu numai ca nu mai poti sa fii de partea nimanui, dar cred ca e bine, cu o metafora a lui Constantin Toiu, sa iesi din pluton simulind ca ti s-a desfacut siretul de la bocanc, lasindu-ti si camarazii de idei, si adversarii sa treaca pe linga tine, grabindu-se bezmetici spre o batalie care nu-i pentru oamenii de treaba si care-i arunca intr-o totala deruta, intr-un perfect si infricosat embarras du choix: daca esti de partea dlui Moise, a dnei Miroiu, a dlui Remus Cernea, risti sa nu impreuni bine degetele, intr-o dimineata cind te rogi cuviincios, de unul singur, cind simti nevoia si daca o simti, si „sa intre dracul“, cum le spune preotul tinar copiilor de sapte-opt ani, intr-o scoala bucuresteana, pur si simplu fiindca asta ia mai putin efort decit o transmitere a exemplului viu de viata crestineasca. Si sa incasezi ce incaseaza ei acum. Atit de urite lovituri ca, abia detasat, mai ca te-ai solidariza din nou cu ei. Daca o faci, din nobila nevoie de a fi de partea celui slab, uitind ca el a sarit primul la bataie, napastuind pe altcineva, te trezesti antrenat intr-un macel in slujba binelui pina nu mai ramine piatra peste piatra, exact ca in lupta pentru pace a comunistilor.

- Mai frica imi este
de oamenii care nu rid decit de toate simbolurile religioase
„Cu orice pret si pina in pinzele albe“, par sa spuna acum aparatorii libertatii de constiinta, de partea carora as fi fost inclinata sa ma aflu. in textele lor, cite sapte-opt si zece pe zi, daca ai apucat sa-l primesti pe primul, citesc vag promisiunea ca a ne debarasa de icoanele dintr-un liceu de arta nu e decit o etapa. in urmatoarea, o sa scoatem, din muzee inclusiv, toata pictura religioasa, apoi de prin universitati, pe Beethoven sau pe Shakespeare, atit de sexisti si straini de discriminarea pozitiva, ca intr-o versiune oarecum sinistra a noii ideologii, inventariate in urma cu citiva ani de Edward Behr in a sa America infricosatoare, si n-o sa ne mai putem opri in a fi grijulii cu minoritatile, cum spunea Vladimir Bukovski, nici dupa ce ele au devenit majoritare, ca minoritatea feminina a globului.

Totusi, ce ma sperie cel mai tare si mai tare, in dezbaterea asta de idei, este absenta desavirsita a umorului. Eu stiam ca unde e inteligenta, e si relativizare, si unde e relativizare, e si umorul salvator. Mai frica imi este de oamenii care nu rid decit de toate simbolurile religioase. E motivul pentru care – eterna problema a eternului cetatean turmentat – nu stiu, pur si simplu, cu cine sa votez.
Ma gindesc acum si la acei oameni cuminti, care nu s-au repezit in arena, desi au in mod sigur o opinie, dar, fripti cindva cu ciorba militantismului, simt probabil nevoia sa sufle si in corectitudinea politica, ea insasi deloc un banal iaurt, cum se stie, si-mi imaginez ca acestia se intreaba: de ce trebuie scoase icoanele obligatoriu, prin ukaz de sus? De ce sa nu-i lasam pe oameni, profesori, parinti, copii, in scolile lor, sa faca exact cum vor, daca tot cinstim atita, si pe drept cuvint, libertatea?
E o intrebare. Si o certitudine, cu adevarat pozitiva: cadavrele insingerate care ramin, e drept ca de o singura parte, pe cimpul de lupta al platourilor unui Marius Tuca sau Radu Moraru, ca si acelea de acum citiva ani din razboiul manualelelor, sint jertfele necesare unei schimbari incete dar sigure a societatii romanesti. in bine, sper, doar fiindca in mod evident loc pentru mai rau nu prea mai este.