OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Comparatia se face tot timpul: Vietnam – Irak. Intr-un fel, valabila. Razboiul din Vietnam n-a fost pierdut in Vietnam, ci in America. In ochii publicului. Presiunea publica a impus retragerea. Razboiul din Irak poate fi pierdut la fel – doar in America, in ochii publicului. Fiind o tara libera, la publicul american ajunge ce hotaraste presa libera. Problema de optica, asadar. Presa, in cea mai mare parte, n-a crezut si nu crede ca perpetuarea tiraniei e o amenintare pentru democratie. Considera abuzive, daca nu criminale de-a dreptul, masurile menite sa opreasca extinderea tiraniei. Cu care nu se poate negocia, se poate doar lupta. Comunismul, ieri. Extremismul islamic, azi.

Michael Yon e corespondent de razboi in Irak. Am aflat de el intimplator, pe Internet: cineva, pe un forum, il compara cu un legendar ziarist american, Ernie Pyle. In al Doilea Razboi Mondial, Pyle a revolutionat reportajul de front, descriind razboiul din perspectiva soldatilor care luptau. Si mureau. A primit Premiul Pulitzer. A fortat Congresul sa mareasca soldele infanteristilor. A murit impuscat in ’45, linga Okinawa.
Michael Yon? Depesele si fotografiile nu i le publica nimeni. Le publica singur, pe net. Pentru alte ziare sau televiziuni, realitatea pe care o descrie nu exista. Daca ar exista, am sti de la televiziuni si din ziare – nu? Yon sustine ca razboiul din Irak nu e pierdut. Ca merge intr-adevar prost – dar pentru teroristi. Ca organismele de presa nu sint interesate si de lucruri bune. In plus, soldatii americani n-ar fi nici in deruta, nici demoralizati, nici brute asasine. Pardon? De unde vine cu asemenea „scorneli“?

Michael Yon a facut parte din comandourile armatei americane. Apoi a trait din scris. Si-a scos, pe banii lui, si un roman autobiografic. A plecat in Irak tot pe banii lui: i-a cheltuit in sase luni. Atunci a rugat cititorii de pe Internet sa faca donatii. A primit cit sa-si ia o camera digitala mai rasarita, ochelari pentru vedere nocturna, echipament de protectie, aparatura mai buna. Isi risca viata neinarmat, cot la cot cu cei despre care scrie. Din primavara, i s-a aprobat „implantarea“ ca ziarist intr-o unitate de infanterie motorizata – Deuce Four. Site-ul lui a devenit celebru in „blogosfera“, lumea jurnalelor de web (blog, de la web log) care face deja concurenta masiva surselor traditionale de stiri. Blogosfera e plina de idiotenii. Dar si de lucruri de care marea presa nu se atinge din zgircenie, superficialitate, aroganta, crispare ideologica. Michael Yon a plecat sa caute realitatea de care ii vorbeau fostii camarazi ori familiile militarilor din Irak. Pe care n-o gasea nicaieri la televizor si in ziare. Asa ca s-a hotarit s-o aduca el in fata publicului, pe Internet.

Pentru mass-media, realitatea de dincolo de numaratoarea cadavrelor continua sa nu existe sau se iveste sporadic, nu pe prima pagina, nu in prime-time. Asa auzi, bunaoara, ca in Irak exista canale TV care se bat pentru rating cu telenovele productie proprie. Poftim? Tara arde si ei fac telenovele? Pentru cine? Mai insisti si afli ca in doua treimi din provinciile Irakului nu sint lupte. Se traieste. In fiecare zi mai bine ca ieri. Michael Yon nu scrie telenovele. Scrie despre razboiul din Irak asa cum n-o face nimeni. Dar n-o fi praf in ochi? Inselatorie? Manipulare perfida?
Cititi si judecati singuri: michaelyon. blogspot.com. Pina intrati pe Internet, iata citeva frinturi adunate din scrierile lui Michael Yon. Cele mai multe depese sint de dimensiunea unor capitole de roman. Ca orice selectie, si aceasta e nedreapta cu textul integral. Dar poate da o idee. Despre batalii, prelucrarea adevarului, dusmani si prieteni. Sint texte fara o cronologie anume. E razboiul lui Michael Yon.

- Raport
Batalionul 1, regimentul 24 de infanterie motorizata – poreclit Deuce Four – numara in jur de 700 de soldati. In opt luni la Mosul, Deuce Four a avut 12 morti si peste 150 de raniti. A dat unele din cele mai intense lupte urbane ale razboiului. La inceputul misiunii, orasul – locuit in majoritate de sunniti – era o reduta a insurgentilor. Elementele locale, care se ocupau in mod organizat de rapiri si decapitari, isi ingrosasera rindurile cu luptatorii care au fugit de la Fallujah. Politia din Mosul pur si simplu si-a abandonat posturile. Obuzele de mortiera si rachetele cadeau cu sutele. Au fost nenumarate atacuri cu masini-capcana contra Deuce Four si FSI (Fortele de Securitate Irakiene).

Apoi aceste atacuri au fost si impotriva civililor, in aglomeratii. Bombele artizanale transformasera drumurile in cimpuri minate. In decembrie, un terorist s-a infiltrat intr-o cantina militara americana, la prinz. Si-a detonat vesta cu explozive, omorind 22 de oameni. Comandantul batalionului, LTC (Locotenent-colonel) Erik Kurilla, a conceput planuri agresive, raspunzind cu ferocitate la fiecare noua tactica terorista. Nu numai ca tintele imediate au fost distruse, dar locuitorii inspaimintati au inteles ca armata americana e pusa pe treaba la Mosul. La fel de importante au fost proiectele civile. Reteaua electrica functioneaza practic fara intreruperi, s-au construit scoli si parcuri, populatia a primit asistenta medicala de elita. Disperati ca pierd controlul, teroristii s-au apucat de omorit grupuri de copii. Populatia s-a intors tot mai mult impotriva lor, intelegind beneficiile schimbarii. Liderii insurgentilor au inceput sa fie ucisi sau capturati, adesea pe baza informatiilor de la cetateni irakieni. Atacurile s-au rarit abrupt. La Mosul situatia e inca grea, dar Deuce Four lasa in urma un oras mai aproape de siguranta si de prosperitate decit ar fi cutezat cineva sa creada acum opt luni.

- Intirzierea de proximitate
Sint intrebat de ce nu scriu imediat despre lucruri ca scrisoarea din Mosul catre Al Zarkawi? Uneori tac eu, ca sa nu pun in pericol soldati si civili – dusmanul citeste si el stirile. Alteori, intervine „intirzierea de proximitate“.

„Cei de Sus“ considera adesea ca informatiile pe care le obtin eu din „imediata proximitate“, din linia intii, sint prea delicate. Mi se cere sa tac. Apoi armata da drumul „de sus“ unor buletine pentru presa, care ajung la televiziuni si ziare. Cel mai adesea sint incorecte. In cel mai bun caz sint gresit „turnate“. Scrisoarea a fost capturata linga baza noastra. Am tinut zile intregi depesa. N-am fost lasat s-o public. Si, brusc, CNN a iesit cu stirea, pe baza unui buletin al armatei. Doar cu aceasta sursa si fara oameni la fata locului, CNN n-a inteles importanta subiectului. Au dat mai multa atentie licitatiei pentru scrisorile de dragoste ale actritei Jennifer Aniston si nu misivei in care seful Al Qaeda din Mosul ii raporta lui Al Zarkawi, uimitor de amanuntit, despre prabusirea iminenta a retelei teroriste din oras si din imprejurimi. Oricine, inclusiv „Cei de Sus“, merita intelegere. Dar cite subiecte mari trebuie sa se piarda pina cind informatia va fi lasata sa curga si in alta directie decit spre chiuvetele marilor organisme de presa?

- Sensul Giratoriu Yarmuk
Fantastic de periculos. O masina FSI a fost distrusa de o bomba artizanala ingropata. Teroristii au iesit la vedere, dansind si tragind cu automatele in epava si in aer. Banda video a facut ocolul lumii, dind impresia ca teroristii sint stapini la Mosul. Deuce Four le-a intins o capcana. Au simulat explozia unei masini FSI, ca si cum ar fi fost lovita de o bomba. Au evacuat „ranitii“ din masina in care ardeau manechine si au plecat. Teroristii locali au sosit iute sa-si filmeze dansul cu rafale. Atunci au intrat in actiune lunetistii americani camuflati. Toti teroristii au fost ucisi. Pina acum nu s-a stiut.

- Cuvinte
Criminalii in masa au ajuns sa fie descrisi cu cuvinte precum „sinucigas“ si „martir“. Sinuciderea e un act solitar si disperat. Daca un suflet chinuit, strivit de povara existentei, isi prinde o bomba de piept si o detoneaza in desert, atunci poate fi denumit, corect, „sinucigas“. Presa scrie zilnic despre „atentatori sinucigasi“. Fanaticii care se arunca in aer intr-o piata plina de femei si copii, detonind bombe acoperite cu otrava pentru sobolani (ca sa intirzie coagularea singelui), poarta, corect, alt nume: „criminali in masa“. Ce rezervor de sentimente, ce sensibilitati ne temem ca jignim daca le spunem pe nume? „Martir“ vine de la „a fi martor“. Martirii nu se sinucid, ci infrunta moartea, fara sa-si tradeze convingerile. Sint ucisi, desi vor sa traiasca. Singurii martiri pe care ii vad sint oamenii care stau la coada ca sa se inroleze in armata si in politie. Chiar daca stiu ca si insurgentii citesc anunturile de recrutare, se asaza la coada, mereu mai multi. Unii o fac pentru o piine – e un lucru onorabil. Dar altii isi risca viata pentru ca stiu ca un viitor mai bun vine doar cind oamenii cu curaj si principii se ridica sa-si apere valorile, tara si familia. Ei sint adevaratii martiri, eroii Irakului, eroii Islamului.

- „Stai linistit!“
Teroristii nu se tem de puscarie. Capitanul VanAntwerp mi-a spus ce gluma circula printre irakieni: ar da si 5.000 de dinari sa stea o noapte in inchisoarea Abu Ghraib. Aer conditionat, dusuri, apa curata, mincare buna. Mama teroristului capturat pare sa stie toate astea. Cit tine perchezitia, zimbeste. Traducatorul o aude zicindu-i fiului: „Stai linistit. O sa-ti dea drumul repede“.

- „Dusmanii“
La Mosul, dusmanii sint de doua feluri: EFR (Elementele Fostului Regim) si extremistii. Sint surprinzator de diferiti. Daca n-ar fi trupele americane si irakiene, cu siguranta ca s-ar omori intre ei. Legea de Aur a Cinicului: „Cine are Aurul face Legea“. Varianta Saddam: „Cine face Legea are Aurul“. EFR viseaza sa faca iar legea. Sint sunniti, din fostul partid Baas, si sint dominati numeric de siiti. Nu vor egalitate in drepturi, vor iar control total. Elementele Fostului Regim se intilnesc cu extremistii la nivelul strategiei de baza: destabilizarea tarii prin violenta, indreptata acum asupra noilor guvernanti si a civililor care voteaza. „Fostii“ sint brutali, dar rationali: nu se sinucid. Fiind morti n-ar mai controla nimic. Mai mult, se feresc de intemperii. Pe frig, ploaie sau noroaie, „fostii“ stau acasa si asteapta soarele. In schimb, extremistii...
Presa ii pune sub o flamura unica: Al Qaeda. In realitate, la Mosul sint vreo cinci grupari distincte. Unii cred in viziunea apocaliptica a razboiului in care moare toata lumea, mai putin ei. Sau si ei. Altii vor sa creeze prin razboi o lume noua, in intregime Islamica. Sint cu totii irationali, periculosi si nu-i poti lasa cu arme pe mina. Zilnic, omoara nevinovati. Cei mai multi irakieni tind sa-i urasca pe extremisti. Chiar si EFR realizeaza ca, in lipsa Coalitiei, ar ramine singuri cu fanaticii.

- „Fortele prietene“
La Mosul, Coalitia e reprezentata aproape integral de americani. FSI (Fortele de Securitate Irakiene) includ, in principal, politia, armata, garda nationala si granicerii. Luna de luna, devin o amenintare tot mai mare la adresa EFR si a extremistilor. Dovada e chiar in stirile despre atacuri. Fortele guvernamentale sint luate ca tinta fiindca sint tot mai capabile! S-a dus vremea cind inamicul gonea politistii din Mosul si devasta cartiere intregi. Acum, FSI ucid si captureaza zilnic dusmani. Aceste lucruri ajung insa foarte rar in stiri.
- „Curge singe“ – e prima stire. Altele nu intereseaza
Stirea despre o fetita din Mosul cu o suferinta cardiaca terminala, ajutata de soldatii din Deuce Four si de o sora medicala sa plece la tratament in America, n-a intrat in nici o informare de presa. Si nici nu va intra. Ziaristii cinici au o problema cind „prind“ pe cineva facind bine: ii atribuie imediat motivatii ieftine. Oricum, gesturile de omenie la care asist sint facute dintr-un altruism care cauta mereu sa ramina anonim.

- „Asta-seara, in exclusivitate“
Pentru un organism-media in care contabilul-sef si redactorul-sef sint pe aceeasi treapta, aritmetica e simpla: fie trimiti zece ziaristi prin Irak, fie tii unul singur la Bagdad. „Corespondentul nostru implantat in inima Triunghiului Sunnit“ pierde citeva minute parafrazind informarile de presa ale armatei, apoi coboara la o bere, in barul hotelului. Chilipir. Cind reporterii adevarati sint trimisi sa ancheteze, CIA poate sa ia lectii. Altfel, doar cu informarile de presa, intr-un sumar de stiri de 30 de secunde, cel mai simplu e sa incluzi numaratoarea cadavrelor de peste zi.

- Realitatea, croita dupa asteptari
Fratisek Sulc, ziarist ceh de la Lidove Noviny, mi-a spus ca BBC nu l-a crezut cind a relatat ca moralul trupelor americane era ridicat. Erau ingrijorati ca se imprietenise cu soldatii.

- Portile de Foc
Prin unitatile in care am fost e o vorba: ideile bune pica „de sus“ la fel de des cum curge apa la deal. Totusi, comandantii batalionului recunosc ca „Lancer Fury“ e un plan destept. E ca o vinatoare de crocodili – ai nostri incearca sa-i impinga in directii prestabilite. Cind crocodilii cad in capcana – zdrang! E insa un plan complicat, cu multe variabile. Evident, apar probleme. Compania Alpha plecase in zori, la Sensul Giratoriu Yarmuk. Sergentul Daniel Lama era postat la o mitraliera de pe Stryker (Stryker e un tip de auto-blindat. Poarta numele a doi soldati decorati pentru bravura din al Doilea Razboi Mondial si din Vietnam. Vehiculul atinge 110 km/h, face 500 de km la un plin, e silentios si transporta 11 soldati – n.r.).

Daniel a fost lovit de un glont in git si s-a prabusit in convulsii. Dormeam cind a fost adus la spitalul batalionului. Batai in usa. Sergent-major Prosser: „Lama a fost lovit. Ii dam bice in zece minute“. Robert Prosser e cel mai experimentat soldat din Deuce Four. In citeva minute eram gata. Cind un militar e ucis sau ranit, Departamentul Armatei telefoneaza familiei. Oamenii incearca sa fie cit mai cu manusi, dar e intotdeauna un soc. De aceea, locotent-colonel Kurilla prefera sa sune el intii, daca poate. Il fotografiez vorbind cu mama lui Daniel, la telefonul prin satelit. Ii spune ca fiul ei are o rana, nimic grav, dar e prea ametit dupa anestezie ca sa dea telefon. „Pe cuvint, Daniel e bine. Sa nu va speriati cind suna Armata“. Ne urcam in Stryker si pornim spre centru. Aflam prin radio ca se trage iar la Sensul Giratoriu. In vehicolul-blindat sint figuri noi: un sublocotenent si un soldat, inca „verzi“, „necopti“. Kurilla ii tine pe noii veniti cu el trei saptamini, sa-i scoleasca. Le da drumul cind e sigur ca nu vor fi o povara pentru altii. Ajunsi in „zona“, cautam sursa tirului. Kurilla vede trei indivizi intr-un Opel parcat.

Are, efectiv, un al saselea simt, e de poveste. Le face semn cu arma sa coboare din masina. Soferul demareaza fulgerator. Ne luam dupa ei, prin traficul intens. Un Stryker fuge tare, dar Opelul e mai rapid. Un pilot de elicopter Kiowa anunta ca vede fugarii. „Au 170 la ora, sint mai rapizi ca noi“ – zice pilotul. Uite ca in linie dreapta un Opel e mai iute si decit un Kiowa. Dupa citeva viraje, pierde avansul. Kurilla ordona pilotului sa neutralizeze masina. Opelul incaseaza lovituri din spate, apoi din fata. Urmarirea se termina, dar ocupantii masinii fug. Kurilla cere altor Strykere sa blocheze zona. Si ne napustim dupa fugari. Pravalii, alei, intrari de case, ferestre. Soldatii lui Kurilla perchezitioneaza iute, cu arma la ochi. Din partea opusa actioneaza sergentul-major Konkol si oamenii lui. Fugarii sint undeva, la mijloc. Sublocotenentul si tinarul soldat intra intr-o pravalie. Impuscaturi. Sar afara, asteptind sprijin. Comandantul intervine, in goana. Foc rapid, la greu. Locotenent-colonel Kurilla e impuscat. Secunde, cit o vesnicie...

Era in plin fuleu, dar nu s-a oprit. S-a rostogolit ca la judo si s-a ridicat intr-o rina, tragind. Traducatorul irakian si cu mine n-aveam arme. Cazut la pamint, incapabil sa se retraga, comandantul tragea si striga la sublocotenent si la soldat sa lupte. Nu s-au miscat. Am strigat si eu: „Aruncati grenade in pravalie“. Nimic. „Erik – vin sa te iau?“ „Nu!“ (recunosc, m-am bucurat). „Ce ai?“ „Am incasat trei gloante!“ Un femur rupt in doua, celalalt picior lovit si un glont in umar. Kurilla continua sa traga, spunindu-le soldatilor ce trebuie sa faca. Nu s-au miscat. Altii, din Deuce Four, ar fi rezolvat situatia in cinci secunde. Dar astia doi nu aveau experienta, nu erau capabili sa se urneasca. Si atunci a sosit Prosser. A trecut ca vintul de noi si a tras prin usa pravaliei. Un individ tocmai voia sa iasa, sa-l omoare pe Kurilla cu pistolul. Rafala lui Robert l-a prins in abdomen si in testicule. Era insa un automat M4, gloante cu impact mai slab. Individul s-a putut replia si a ridicat arma sa traga. Prosser isi golise incarcatorul. A zvirlit automatul si a plonjat in pravalie, peste el. Ramasesem cu degetul apasat pe declansatorul camerei. Picioarele lui Prosser ieseau in strada, pline de singe. Parea mort. Soldatii de linga mine tot nu atacau. I-am injurat cumplit.

„Dati-mi un incarcator!“ Sublocotenentul mi-a intins unul. L-am bagat in arma lui Prosser si m-am repezit la usa pravaliei. Eram speriat de moarte. Am tras. Al treilea glont a lovit o butelie de aragaz. N-a explodat, dar mi-a trecut pe la ureche si a cazut in strada, invirtindu-se violent. Nici acolo n-a explodat. Intre timp, Prosser, care era teafar, incerca sa-l gituiasca pe terorist, care il musca de mina, de fapt, de ceas, pe care Robert il purta cu cadranul spre interior. La timpenia mea cu butelia, teroristul si-a schimbat pozitia si Prosser l-a dovedit, dindu-l cu capul de ciment. Atunci au sosit Konkol si soldatii lui. S-au repezit spre Kurilla, dar comandantul le-a strigat sa vada de Prosser – care era OK. Kurilla si teroristul inca viu au fost transportati la spital. Pina la operatie, Erik i-a telefonat sotiei. „Iubito, au fost niste impuscaturi. M-au lovit, dar sint bine. Chestii minore.“ Sarmana femeie.

- „Cu bocancii pe gitul dusmanului“
Kurilla si teroristul au fost operati pe doua mese alaturate. Pe terorist il cheama Khalid Jasim Nohe. Fusese capturat in decembrie, in ziua bombei din cantina. El si doi acoliti aveau la ei arme, explozive, harti ale bazei americane. Pe 7 august, un judecator l-a eliberat pe Nohe din inchisoarea Abu Ghraib. Peste doua saptamini, era la Mosul. Erik protestase in repetate rinduri. Eliberarile au continuat. Citeva luni de reflectie cu aer conditionat nu transforma teroristii in cetateni.

Cind s-a trezit dupa operatie, comandantul l-a rugat pe Robert Prosser sa-i aduca Biblia si o carte intitulata Portile de Foc. Erik da un exemplar fiecarui nou ofiter. Mi-a dat si mie unul. Insemnase un pasaj: „Eu voi fi acela. Voi fi cel care se va intoarce si va povesti. Dar ma cuprinde o durere mai mare ca toate... e chinul de a-i parasi pe cei pe care am ajuns sa ii iubesc“. Erik mi-a dat cartea dupa moartea unui soldat din batalion. Si mi-a cerut sa scriu despre oamenii lui. Comandantul-adjunct ma intreaba daca e adevarat ca am tras cu arma. „E adevarat.“ „Daca se repeta, zbori de aici. Inteles? Discutam mai tirziu.“ Ma duc la sergentul Bowman. Ma asculta, se uita la fotografii.
Sergentul Lama si LTC Kurilla au fost impuscati la interval de citeva ore. La ora 10 seara, avionul cu care incep drumul spre casa aterizeaza linga spital. Nohe isi continua convalescenta dupa operatie. A doua zi, iau prinzul cu chirurgii batalionului, maiorul Brown si capitanul Warr, si cu parintele Wilson, preotul unitatii. Controversa. De ce le oferim teroristilor ingrijiri medicale mai bune si mai scumpe decit primesc multi americani sau europeni? „Asta e diferenta dintre noi si teroristi! Nu pricepeti? Asta e diferenta“, spune, apasat, parintele Wilson.

Dintr-un spital militar din Washington, LTC Kurilla povesteste ce vede la stiri. „Doar prapad si contabilizarea mortilor. Ce n-as da ca oamenii sa vada si progresele incredibile din Irak, mai ales in locuri ca Mosul.“ E ingrijorat de ideea unei retrageri premature. „Fara o prezenta militara solida a Coalitiei in viitorul imediat, tot ce-am cistigat se va surpa. Mai rau: aliatii irakieni ar fi condamnati la un razboi civil contra unui inamic care se agata cu salbaticie de o putere pe care nu trebuia s-o aiba niciodata. As fi vrut sa fiu cu soldatii mei pina la sfirsitul misiunii, cu bocancii pe gitul dusmanului, pina in ultima clipa“, spune Erik Kurilla. (Michael Yon, 2005. Selectie, traducere si adaptare A.H.)

Are cine sa moara pentru libertatea lor
Restul il gasiti pe net. Masiv, fascinant, brutal. Fara patetism. Fara hiperbole. Simplu si omenesc. Cind am rostit numele Yon intr-o conversatie, am fost intrebat daca e roman. Ion. Nu ma gindisem. I-am trimis un mesaj, nu mi-a raspuns. Nu-i de mirare, de unde timp? Doar era pe front intr-un razboi care nu poate fi pierdut acolo, in Irak, ci numai in America. Mai era un blogger la Basra, Steven Vincent, grafician. Tot asa, scria despre realitatea care „nu exista“. A fost rapit si ucis a doua zi dupa ce New York Times ii preluase in fine un articol in care descria coruptia si infiltrarea teroristilor in noua politie locala. Si el se dusese in Irak dupa adevaruri pe care altii le ignora si invoca Vietnamul, cu retragerea de acolo. Irakul nu e Vietnam. Iar in Indochina America a infruntat de fapt colosul comunist, URSS, un regim dispus sa sacrifice oriciti oameni, oriunde, oricita vreme, in numele aberatiei cu care voia sa umple lumea. Indochina a cazut, catastrofal, sub urgia comunista. Dar, de fapt, razboiul acela cumplit n-a fost pierdut. Linia s-a tras acolo – in junglele si orezariile insingerate din Indochina. Expansiunea comunismului acolo a fost oprita. Acum, extremistii islamici vor sa umple lumea cu alta aberatie, mai cumplita, caci nu cred in viata, ci in moarte.

Nu sint sprijiniti insa de nici un colos ca URSS. Acesta nu exista. Inca. Si, spre deosebire de epoca Vietnam, in America si in restul lumii libere stirile nu mai vin doar filtrate prin agendele majoritatii televiziunilor si ziarelor. Exista „blogosfera“. „Realitatea“ e mai intreaga. Michael Yon isi risca viata ca sa vina cu particica lui. Vorbind despre soldatii americani care lupta cu aberatia, ca s-o distruga, acolo.
Altii, in America, in Europa si aiurea, sint convinsi ca libertatea e vesnica si nu trebuie aparata. E adevarat. Are cine sa moara si pentru libertatea lor: soldatul american si camarazii lui. Pina cind?