Bănuiesc că vă aşteptaţi ca
expozeul meu din această seară să ia turnura unei pledoarii pro
domo, în favoarea taberei din care fac parte, prin profesiune
şi, temporar, prin poziţia administrativă pe care o ocup, ca decan
al unei facultăţi care şi-a redobîndit cu mîndrie, ca
instituţie de învăţămînt filologic, titulatura
originară de „facultate de litere“.
Salut, cu acest prilej, cu vii
mulţumiri, prezenţa în sală a unor colegi de la matematică,
a fratelui meu, el însuşi matematician, căruia îi
datorez în primul rînd pasiunea mea timpurie, de pe la
şase ani, şi de durată – cred că n-am abandonat-o nici pînă
în ziua de azi – pentru tainele cifrelor. Atracţia, multă
timp aproape egală, deopotrivă către lumea cifrelor şi către cea
a literelor, m-a adus, la un moment dat – în clasa a IX-a de
liceu –, în faţa unei alegeri dificile. Nu bănuiam însă,
la acea vreme, începutul anilor ’70, că frămîntările
prin care treceam, pînă să mă hotărăsc dacă aleg drumul
umanisticii – în speţă, al literaturii – sau pe cel al
ştiinţelor exacte – al matematicii, în cazul meu – ar
putea lua mai tîrziu, fie şi într-un registru simbolic,
forma unui război planetar.
Rog, totuşi, colegii mei matematicieni
să aibă înţelegerea cuvenită, dacă în minutele ce
urmează gîndurile mele despre bătălia dintre litere şi
cifre vor dovedi pe alocuri inevitabilul, formaţia unui diletant
într-ale ştiinţei matematice.
Eroii exemplari
În epopeile antice, în
Iliada, în Odiseea, în Eneida, marile bătălii se purtau
de către mulţimile anonime şi informe ale oştenilor, dar se
cîştigau sau se pierdeau de către eroi, cei care, prin
măreţia staturii şi a curajului, erau capabili să-şi facă
numele şi gloria nemuritoare. Şi, aşa cum epopeile ar rămîne
probabil nişte poveşti terne şi insignifiante fără Ahile,
Hector, Ajax, Ulise sau Eneas, tot aşa nici războiul la care mă
voi referi nu ar avea nici pe departe tensiunea şi importanţa pe
care le are în absenţa principalilor combatanţi: cartea şi
computerul.
De aproape două decenii, auzim tot mai
insistent voci de Casandră care ne avertizează asupra efectelor
devastatoare pe care le-ar putea avea sau chiar le are înfruntarea
dintre aceşti doi redutabili combatanţi. Unul are în spate un
uriaş capital simbolic, acumulat de-a lungul istoriei civilizaţiei
noastre – temerile lui Platon, de acum două milenii şi jumătate,
că răspîndirea scrisului avea să ruineze memoria umană au
devenit, ele însele, în scurt timp „istorie“.
Celălalt are forţa eclatantă a „parvenitului“, capabil să se
adapteze cu o viteză uluitoare la mersul lucrurilor, să fie
continuu în pas cu timpul şi chiar să îl devanseze.
Ca om de litere, aud în
permanenţă aceeaşi plîngere, formulată nu numai de către
confraţii mei din învăţămîntul universitar sau din
cel preuniversitar, ci şi de o sumedenie de adulţi preocupaţi, ca
părinţi sau chiar ca bunici, de soarta copiilor şi a tinerilor de
azi: elevii, studenţii „nu mai citesc“, preferînd să-şi
petreacă majoritatea timpului în faţa computerului.
Nu mai departe de acum cîteva
zile, pe 24 octombrie 2009, în revista Capital au fost
publicate şi comentate rezultatele unui sondaj comandat de Intel
România şi realizat de Hermes Advisors în centrele
universitare din Bucureşti, Timişoara şi Cluj-Napoca. Iată
cifrele:78 % dintre studenţi îşi petrec zilnic cel puţin
trei ore în faţa calculatorului, iar 33% pînă la şase
ore. 72% plasează Internetul pe locul întîi ca sursă
suplimentară de studiu (22% – biblioteca, 6% – presa scrisă sau
alte metode de informare).
Titlul articolului sună aşa: „Cea
mai mare sală de curs: Internetul“. Iar în subtitlu putem
citi: „PERICOL. Marea majoritate a studenţilor din România
consideră Internetul ca fiind o sursă de documentare mai bună
decît presa scrisă, sălile de curs sau biblioteca
universităţii.“
Cifrele – statistica –, pe de o
parte, ne spun că un procent X de studenţi se informează cu
precădere de pe Internet. Literele – comentariul –, pe de
cealaltă parte, ne spun, explicit sau implicit, că aceste procente
ar fi foarte mari, mai mult, că acest ordin de mărime semnalează
un „pericol“ – scris cu majuscule! – evident. În ce
sens un „pericol“ sau pentru cine nu ni se spune. Dar tonul de
beligeranţă e considerat perfect justificat.
Aş vrea, în cele ce urmează, să
mă opresc asupra a două faţete ale războiului pe care toată
lumea pare a-l resimţi cu îngrijorare, anume frontul mediilor
şi frontul profesiunilor. Permiteţi-mi însă, mai întîi,
o scurtă acoladă privind aerul catastrofic al luărilor de poziţie.
Apocalipse, triste sau vesele
Trăim, cu siguranţă, un soi de
paradox istoric. De la al Doilea Război încoace, deja vreme de
mai bine de şase decenii, omenirea a străbătut una dintre cele mai
liniştite perioade ale existenţei sale, atît în ce
priveşte frecvenţa şi amplitudinea cataclismelor de tot felul, de
la cele naturale la cele politice, cît şi în ce priveşte
siguranţa vieţii indivizilor. Cu toate acestea, este, cred, una
dintre epocile cu rata cea mai ridicată de estimări şi de
predicţii apocaliptice dintre cele mai felurite – venind, mai
toate, din partea intelectualilor de formaţie socio-umană: critici
şi istorici literari, filozofi, sociologi, experţi media... S-a
clamat, în varii ipostaze, moartea „subiectului“ cartezian,
a „eu“-lui, a lui Dumnezeu – „Secolul XXI va fi religios sau
nu va fi deloc“ sună un citat, pare-se, apocrif, pus în
seama lui André Malraux –, a „autorului“ sau a
auctorialităţii – legitimitatea afirmaţiei „Eu am scris acest
text“ –, a sensului – posibilitatea de a spune, fără şovăire,
„Acest enunţ înseamnă următorul lucru:...“ sfîrşitul
istoriei, dispariţia realităţii, şansa de a putea afirma
indubitabil „Acest lucru există“ –, a omului – curentul
cyberpunk, ce îşi revendică, printre precursorii de marcă,
celebrul film SF din 1982 Blade Runner al lui Ridley Scott, se
articulează în jurul conceptului de „civilizaţie postumană“
– şi, previzibil, a culturii scrisului, a cărţii. S-ar spune că
această perioadă, aparent liniştită şi confortabilă, a fost
străbătută de înfruntări subterane pustiitoare, de
apocalipse crunte sau, în versiune postmodernă, vesele:
hedonismul lui „nimic nou nu mai e cu putinţă“!
Pînă şi titlul conferinţei
mele, inspirat de titlul unui fascinant roman al lui Mario Vargas
Llosa – Războiul sfîrşitului lumii –, pare să se fi
contaminat de sonorităţile glasurilor calamitoase. Despre aceasta,
însă, promit să schiţez cîteva opinii posibile în
ultima parte a alocuţiunii mele, despre „arta războiului“.
Frontul mediilor
La zece ani după publicarea, în
1989, a unui articol cu un imens răsunet, Sfîrşitul istoriei,
unul dintre profeţii de vîrf ai exitusurilor planetare,
Francis Fukuyama, revine cu corecţii asupra punctului de vedere
iniţial: ştiinţa – şi, împreună cu ea, inovaţia
tehnologică – este departe de a-şi fi epuizat resursele de
schimbare. „Sîntem încă departe de sfîrşitul
ştiinţei“ – scrie Fukuyama în prefaţa cărţii Viitorul
nostru postuman. Consecinţele revoluţiei biotehnologice.
Oamenii zilelor noastre împărtăşesc
convingerea că evoluţiile tehnologice pot avea un impact imediat
deosebit de larg şi de profund asupra vieţii lor (de fapt, e unul
dintre principalele motive de nelinişte: ele sînt adesea
imprevizibile şi uneori chiar par a fi generate involuntar!). Este
însă o convingere care s-a generalizat relativ recent. Mă
opresc la un singur exemplu.
În 1962, apărea o carte şocantă
pentru contemporani, Galaxia Gutenberg, a unui profesor de literatură
engleză canadian, Marshall McLuhan, specialist, de asemenea, în
teoriile comunicării şi studii culturale. Cu o sclipitoare
inteligenţă, McLuhan caută să demonstreze că inventarea
alfabetului fonetic şi tehnologizarea ulterioară a acestuia prin
tipar au contribuit decisiv la configurarea culturii moderne
occidentale, sub toate aspectele ei importante: forma mentis –
modul de a gîndi – organizarea societală şi politică
ş.a.m.d. Spectaculos este faptul că McLuhan porneşte de la o
situaţie ce părea apanajul contemporaneităţii, proiectînd-o
retrospectiv la scara unei istorii îndelungate. Nu doar azi
tehnologiile au cuvîntul hotărîtor în devenirea
noastră, dintotdeauna a fost aşa! – pare a spune autorul. Şi are
un motiv în plus să o facă. Pentru el, aşa cum tiparul a
configurat o epocă, creînd „satul planetar“ numit „galaxia
Gutenberg“, această epocă e pe punctul de a se fi încheiat
sub presiunea noilor tehnologii, care au adus în prim-plan alte
forme de comunicare în masă – în special, radioul şi
televiziunea. „Care va fi noua configuraţie a mecanismelor şi a
culturii literare în momentul cînd vechile forme de
percepere şi de judecată vor fi pătrunse de noua epocă a
electricităţii? Noua galaxie electrică a evenimentelor a şi
pătruns adînc în galaxia Gutenberg. Chiar şi fără
ciocnire, o asemenea coexistenţă a unor tehnologii şi conştiinţe
creează traume şi tensiuni tuturor oamenilor. Atitudinile noastre
cele mai obişnuite şi mai convenţionale apar deodată groteşti şi
deformate. Instituţii şi asociaţii ce ne sînt familiare par
uneori ameninţătoare şi răuvoitoare.“ – scrie McLuhan în
încheierea cărţii sale, promiţînd să exploreze în
lucrările următoare, aşa cum a şi făcut-o, emergenţa noii
epoci. Este, acest final, punctul de inaugurare a unei aprinse
dezbateri, pe tema unui alt nou război cultural-tehnologic: textul
scris versus imaginea, cartea versus televizorul.
În aceeaşi linie de
argumentaţie, se situează, ceva mai tîrziu, un sociolog
francez ajuns la o enormă notorietate, Jean Baudrillard. Numai că,
marcat de spiritul şaişoptist şi martor al evoluţiilor ulterioare
ale mijloacelor de comunicare, Baudrillard împinge axioma lui
McLuhan, „the medium is the message“, mult mai departe. Pentru
Baudrillard, mediul nu mai este doar „mesajul“ – „ceea ce se
spune“ – ci însuşi „referentul“ acestuia – acel
„ceva“ despre care e vorba în mesaj. „The medium is the
world“ – ar suna o parafrază a dictonului lui McLuhan din
perspectiva lui Baudrillard. Noile medii nu doar preformează modul
nostru de a ne raporta la lumea în care trăim şi despre care
am vrea să comunicăm, ci o instituie. Într-o lume a
simulacrelor generate de proliferarea sistemelor mass-media,
„realitatea“ ca atare, ca punct de referinţă exterior nevoii
noastre de reprezentare şi de comunicare, încetează să
existe. Gîndim şi trăim tot mai adînc absorbiţi în
interiorul tot mai etanş al acestei reţele mediatice – şi,
inevitabil, la cheremul celor care ar avea sau chiar au puterea de a
le controla.
Pentru tema de care mă ocup, un lucru
mi se pare demn de semnalat în meditaţiile sumbre ale
sociologului francez. Între mijloacele de comunicare ce şterg
graniţa dintre realitate şi simulacre, Baudrillard aşază,
laolaltă, presa scrisă, filmul, televiziunea şi Internetul. E un
punct de vedere al anilor ’80, în care Internetul era încă
departe de a fi acumulat forţa pe care o are astăzi. În
zilele noastre, nu mai este aşa de clar dacă televiziunea şi
Internetul sînt medii afine, datorită, mai ales după trecerea
de la analogic la digital, asemănării suportului tehnologic, sau
mai degrabă concurenţiale. Nu avem cumva de a face cu un război în
trei – carte, televiziune, Internet –, în care nu e deloc
limpede cine cu cine se bate? Las la o parte această întrebare,
căreia nu mă simt capabil să-i dau un răspuns calificat, şi mă
mărginesc la următoarea remarcă: în teoriile cele mai
eclatante privind impactul tehnologiilor de comunicare, mediile sînt
privite fie ca divergente, concurenţiale (McLuhan), fie convergente,
subsumate aceleiaşi funcţionalităţi (Baudrillard). Există şi o
„a treia cale“?
Frontul profesiunilor
„Meseria“ de om de litere se află
de mult timp în recesiune. Probabil din Renaştere încoace,
cînd, asimilat „învăţatului“, „eruditului“, se
bucura de o reputaţie superlativă. Au existat, e drept, pusee
istorice de reabilitare a statutului său. În secolul romantic,
de pildă, cînd, prin eroul său exemplar, Poetul, mînuitorului
expert sau inspirat al limbajului i s-au delegat atribuţii – dar
şi responsabilităţi – exorbitante: de profet, de legiuitor, de
călăuzitor al naţiilor... Sfîrşitul de secol al XIX-lea
atestă deja elocvent eşecul acestui proiect atît de ambiţios,
de a reunifica ştiinţa şi creaţia, cunoaşterea şi
vizionarismul, civilizaţia şi natura. În secolul XX, omul de
litere, în ipostaza de scriitor-gînditor, a furnizat
materia primă pentru construcţia altui prototip uman ce s-a bucurat
de o stimă eclatantă, dar pasageră: intelectualul, cel care
gîndeşte în beneficiul întregii societăţi.
Astăzi, această figură emergentă în interbelic şi
aureolată prin anii ’60 a intrat într-un con de umbră.
„Intelectual“ a încetat să mai desemneze insul care
gîndeşte liber de orice condiţionări, recrutabil, de regulă,
din cîmpul de specializare mult mai elastic al literaţilor şi
filozofilor – nu se chema, odinioară, facultatea din care fac
parte „de litere şi filozofie“? –, şi a rămas, cel mult,
termenul-valiză în care sînt înghesuite o mulţime
de categorii profesionale: cercetătorul ştiinţific, profesorul,
avocatul, medicul, arhitectul etc.
Recesiunea prestigiului a fost dublată
de îngustarea treptată a terenului de acţiune definitoriu
pentru omul de litere – „literatura“. La noi, încă la
mijlocul veacului al XIX-lea, cuvîntul „literatură“ avea
un înţeles sensibil diferit, în mod vădit mult mai larg
decît cel pe care i-l dăm noi azi.
Pentru pionierii vremurilor moderne în
România, „literatura“ se identifica adesea cu ideea de
cultură scrisă umanistă. Gheorghe Asachi explică, de pildă, în
1829: „Productul mintei şi a învăţăturilor unei naţie să
numeşte literatură, şi părţile ei sînt poezia, filozofia,
istoria şi ritorica. Aceste învăţături să numesc cu drept
cuvînt şi umanitate, căci prin ele omul cîştigă
cugetări de moral, simţiri delicate cei filantropi“. Pentru
acelaşi Asachi, în 1858, un curs de literatură la Colegiul
din Iaşi ar fi urmat să cuprindă: „lingvistica, filologia,
retorica şi studiile compunerii în proză, discursuri în
deosebite genuri de retorică, stil epistolar, poetica ş.c.l.“
Omul literat căruia Asachi îi
descrie „portretul şi însuşirile“ în 1839 poate
avea o sumedenie de „îndeletniciri“: fie „cu un pas
măsurat păşeşte în lumea cea cugetătoare a speculaţiilor
matematice“, sau „să rătăceşte în lumea cea înfărmăcată
a poeziii“, sau „înduieşeşte pre oameni pe sţenă“,
sau „învaţă prin istorie“. El se defineşte drept „acela
a căruia meserie îl îndatorează a cultiva a sa minte
spre a spori cunoştinţa altora“.
Accepţiuni similare se întîlnesc
la Heliade, încă la 1866: „... se ştie de toţi că
literatura tratează despre toate; în domeniul ei intră şi
proză, şi poezie, şi ştiinţe, şi arte şi măestrii şmeserii,
n. n.ţ, şi cele politice, şi cele sociale, şi legislatură, şi
strategică, etc. Se ştie iară că literatura derivă de la
litere“. Acelaşi, într-o conferinţă din 1868, Literatură.
– Politică.: „Cărţile ce tratează despre ştiinţe, arte şi
măiestrii, despre toate ce pot folosi şi fac a înainta
societatea, dela cele mai utile pînă la cele mai frumoase şi
mai sublime, acele cărţi, toate la un loc, se numeşte literatura
unei limbi, unei naţiuni, şi cu cît acele cărţi vor fi mai
multe, mai clare, mai utile, scrise mai cu artă şi cunoştinţă,
cu atîta acea literatură este mai amplă şi mai sublimă“.
Astăzi, „omul de litere“ este
privit fie ca o specie de homo aestheticus, fie ca un descriptor
meticulos al limbilor – un lingvist.
Într-o lume net dominată de
oamenii cifrelor – IT-işti, finanţişti, economişti ş.a.m.d. –
este omul de litere ameninţat cu dispariţia, odată cu obiectul
predilect al muncii sale, cartea?
Ars belli
Mă întrebam mai înainte
dacă se poate desluşi şi o „a treia cale“ în acest
scenariu al disjuncţiilor şi al antinomiilor beligerante. Eu cred
că da, şi că ea derivă din însăşi „arta războiului“
– definit, cîndva, ca o prelungire a diplomaţiei cu alte
arme.
Aproape nicicînd războaiele nu
au fost purtate pentru nimicirea completă a adversarului, ci pentru
obţinerea unui nou armistiţiu, în condiţii schimbate. În
cazul conflictelor simbolice, cum este cel dintre litere şi cifre,
condiţiile de armistiţiu sînt încă şi mai greu de
anticipat decît în cel al războaielor propriu-zise.
Tensiunile conflictuale sînt de regulă însoţite de
strategii acomodante, prin care părţile beligerante îşi
redefinesc în permanenţă, una în raport cu cealaltă,
teritoriile şi aspiraţiile.
Temerile privitoare la suprimarea
tiparului de către „epoca electricităţii“ – „electronică“,
i-am zice mai degrabă azi – nu au fost confirmate pînă
acum. Producţia editorială a continuat să crească, cu oscilaţii
mai mari sau mai mici. În România, cel puţin, ea s-a
produs exploziv, datorită împrejurărilor istorice particulare
ale ieşirii dintr-un regim cu un monopol de stat generalizat asupra
tipăriturilor şi cu o cenzură forte. În plus, diversele
sondaje privitoare la lectură, la noi şi aiurea, arată că
necititori nu sînt cei care îşi petrec timpul la
computer, ci mai degrabă cei care nu îl folosesc, după cum
nici nu obişnuiesc să meargă la cinematograf, la teatru sau la
concert. Asta înseamnă că între diversele medii nu
există doar relaţii concurenţiale, ci şi de complementaritate,
diversificînd, împreună, modalităţile de satisfacere a
diversităţii dorinţelor şi nevoilor omeneşti: de informare, de
cultivare, de înţelegere, de visare, de plăcere, de
desprindere din imediat, de divertisment ş.a.m.d. Cred, cu riscul de
a trece drept un ins al optimismelor vetuste în vremurile
gîndirii apocaliptice, că tiraniei mediilor omul îi
poate răspunde prin libertatea alegerii, derivată din însăşi
complexitatea propriei lui alcătuiri.
Cît despre strategiile
acomodante, le vedem la tot pasul în jurul nostru. Presa scrisă
a pactizat cu Internetul, cartea a pactizat cu presa scrisă. Mai
nou, televiziunile se pregătesc şi ele să facă pasul înspre
marele web. Aşa cum s-a spus despre democraţie, cea mai convenabilă
formă de guvernămînt disponi-bilă deocamdată, că e un tip
de regim politic care le include, latent, prin dreptul de liberă
alegere, pe toate celelalte – un „bazar de regimuri politice“,
după afirmaţia lui Platon, în Republica –, tot aşa
computerul pare a tinde să devină un „bazar al tuturor mediilor“,
fără a le anihila, ci mai degrabă absorbindu-le pe celelalte în
extraordinara-i versatilitate. În orice caz, nu numai cartea
s-a contaminat de digitalizare, prin producţia în creştere de
cărţi video şi audio, dar şi Internetul a devenit tot mai
„livresc“, configurîndu-se, pe o zonă tot mai solicitată,
pe modelul bibliotecii universale borgesiene. Fascinantul şi atît
de controversatul proiect al „enciclopediilor deschise“ de tip
Wikipedia nu poate să nu amintească frapant, mutatis mutandis, de
întreprinderea de acum de mai bine de două veacuri a
Enciclopediei luminilor. Însăşi blogosfera de ultimă oră,
atît de iritantă pentru mulţi oameni de formaţie mai
tradiţională – mă număr, o spun deschis, printre aceştia, dar
consider că poziţia mea e mai degrabă o chestiune de opţiune
personală –, nu este, această blogosferă, extensia la proporţii
năucitoare a unui impuls fundamental livresc, acela de a te aşeza
pe tine însuţi într-un text scris?
Strategii de acomodare se recunosc la
tot pasul şi pe frontul profesiunilor. Să privim un pic la ce s-a
întîmplat cu activitatea de bază a oamenilor de litere:
scrisul.
Pînă nu de multă vreme, mai
toţi literaţii – între care îi număr, de bună
seamă, şi pe scriitori – scriau, în pofida lui Gutenberg,
de mînă. Deşi a putut schimba, în timp, instrumentele –
de la pana de scris la toc, stilou sau pix –, scrisul de mînă
a rămas, timp îndelungat, fundamental acelaşi: o activitate
profund energetică, ale cărei energii izvorăsc în primul
rînd din finitudinea materialelor disponibile – mărimea
semnelor în luptă cu mărimea paginii. Imaginaţi-vă postura
dezolantă, sisifică, a unui scriitor căruia-i stă dinainte o
coală albă nemăsurată! Scrisul de mînă aduce laolaltă
timpul, spaţiul şi mişcarea, într-o tensiune de voltaj
înalt. Maşina de scris a reprezentat, din acest punct de
vedere, doar o disciplinare mecanică a acestei încleştări.
Ea a făcut, astfel, încă şi mai evident tempo-ul încordat
al scrisului manual.
Lucrurile s-au schimbat odată cu
trecerea la redactarea pe PC. Menirea computerului personal, folosit
ca unealtă de scris, este tocmai aceea de a relaxa tensiunile
inerente în cazul redactării de mînă sau la maşina de
scris. Bătaia fină a clapelor, funcţionarea silenţioasă,
vizualizarea lejeră a textului redactat au făcut din PC o maşină
de scris mult mai comodă şi mai „prietenoasă“ dar, totodată,
mai „apatică“. Încă şi mai important, prin adjuvantele
pe care le pune la dispoziţia utilizatorului – căutare, copiere,
înlocuire, inserţie, radiere, numărarea semnelor şi a
cuvintelor, corectură, paginaţie ş.a.m.d. –, computerul se
apropie cel mai mult de împlinirea visului textului cu
deschidere ilimitată – acea Opera aperta de care vorbea Umberto
Eco într-o carte la rîndul ei celebră, din 1962,
referitoare însă la receptarea scrierilor beletristice, nu la
producerea textelor, de orice fel ar fi acestea. Îmi imaginez
deja istoricii literari ai viitorului, scormonind nu prin cuferele
din pivniţă, ci în coşul de gunoi al calculatorului în
încercarea de a reface „laboratorul de creaţie“ al cutărui
sau cutărui scriitor.
Evidentele şi spectaculoasele avantaje
ale redactării computerizate – ilimitarea acesteia,
permutabilitatea şi combinatoria extrem de la îndemînă,
suspendarea textului într-un stadiu de veşnic provizorat,
curmat doar de o decizie arbitrară, conjuncturală etc. –
reprezintă, deopotrivă, şi principalele deficienţe. Dacă privim,
fie şi sumar, istoria poeziei, ca forma cea mai reprezentativă a
scrisului creator, ne dăm îndată seama că ea se confundă,
în bună măsură, cu istoria constrîngerilor autoimpuse:
rimă, ritm, măsură, organizare strofică, selecţie tematică şi
stilistică etc. Este principalul motiv pentru care apariţia
versului alb a produs, într-o primă etapă, atîta
iritare, fiind perceput ca o dezertare de la condiţia esenţială a
poeziei. Treptat, s-a dovedit că această percepţie era falsă şi
că principiul constrîngerilor autoimpuse se păstrează, în
forme mai opace şi mai puţin mecanice, şi în versul alb, şi
în instrumentările cele mai neconvenţionale şi mai inventive
ulterioare. Redactarea computerizată tinde să schimbe lucrurile în
profunzime, să transforme scriitorul într-un „textier“,
producător al unei maşinării de cuvinte care produce, la rîndul
ei, semnificaţie, efect şi care, de la un moment dat, începe
chiar să se autogenereze, preluînd, treptat, prerogativele
autorului.
Interesant este că astfel de viziuni –
a textului impersonal şi de sine stătător, care, el, de fapt, „îl
scrie“ pe autor sau care pluteşte, pulsînd de o viaţă
tainică, asemenea protozoarelor, în lichidul nutritiv al
„discursului“ atotcuprinzător – au fost puse în
circulaţie (Roland Barthes, Jacques Derrida, Michel Foucault ş.a.)
sau chiar au fost aplicate înainte de a dispune de suportul
tehnologic al PC-ului. La noi, de exemplu, textualismul afirmat şi
practicat de o serie de tineri debutanţi la începutul anilor
’80 – Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova, Gheorghe Ene ş.a. –
precede evident utilizarea computerelor personale în România.
Pasul următor, de data aceasta
nemijlocit legat de evoluţiile tehnologice, este cel al „literaturii
virtuale“, al „hipertextului“, al căror adept înflăcărat
este, între alţii, colegul meu de facultate, Ion Manolescu. Şi
această estetică novatoare materializează însă un deziderat
susţinut cu insistenţă de prin anii ’70-’80 încoace, cel
al lecturii ca act de creaţie, al participării cititorului,
dimpreună cu autorul, la „facerea“ operei. Dacă aceste teorii
ale receptării delegau cititorului rolul de co-autor în planul
semnificaţiei textului, noile tehnologii permit intervenţia activă
a lectorului în însăşi litera textului, oferindu-i, de
exemplu, posibilitatea alegerii între multiple continuări,
posibi-litatea de a modifica sau de a completa după plac textul dat.
Întrebarea rămîne aceeaşi, adresată, în cazul
acesta, receptorului: este surplusul de libertate de acţiune
conferit de hipertext doar un avantaj? Oferă el, necondiţionat, un
surplus de satisfacţie?
Aş mai aminti, măcar şi în
treacăt, un ultim aspect, de data aceasta pornind de la experienţa
mea instituţională. La noi, ca şi în alte părţi, chiar
dacă într-un decalaj temporal semnificativ, studiile
filologice practicate tradiţional la Litere au zămislit, în
ultimele decenii, o sumedenie de „vlăstare“ ştiinţifice şi
profesionale: studii ale comunicării, studii culturale,
biblioteconomie, etnologie ş.a. Facultatea la care lucrez a ajuns,
în două decenii, să-şi înzecească efectivele de
studenţi, transformîndu-se într-un fel de
mini-universitate, o constelaţie de specializări care se revendică,
indubitabil, de la un numitor comun originar, acela al „omului de
litere“. Mi-e greu să apreciez dacă această explozivă
diversificare trebuie înţeleasă numaidecît ca un semn
de vitalitate sau, din contră, ca o reacţie la vulnerabilizarea tot
mai accentuată a statutului disciplinelor umaniste. îi las pe
alţii să judece.
În încheiere, o singură
observaţie lămuritoare. Am folosit, pentru expunerea mea, două
metafore generice, pentru a pune în evidenţă o falie
semnificativă şi, pentru mulţi, îngrijorătoare, în
dinamica culturii contemporane: literele şi cifrele. M-am referit cu
precădere, în acest sens, la competiţia dintre carte şi
computer. Îmi este clar că „traducerea“ literală a
metaforelor din titlu poate duce la extrapolări hazardate. Cu
siguranţă, computerul nu operează propriu-zis cu „cifre“, ci
cu „limbaje“ – ceea ce îl apropie surprinzător de
lingvistică, de semiotică etc. Tot aşa, cartea e un obiect
cultural mult prea complex ca să poată fi înţeles ca un
simplu agregat de litere. Tocmai această complexitate a unui obiect
deopotrivă material şi virtual, apt de a fi reconstruit pe
suporturi dintre cele mai variate, îi va asigura, sînt
convins, în continuare longevitatea.
Conferinţă susţinută pe 29 oct.
2009
la Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters