Răzbunarea lui Mateiu Caragiale

Autor: Dana PÎRVAN-JENARU | Categoria: Literatură | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Romanul Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale însoţite de un inedit epistolar precum şi indexul fiinţelor, lucrurilor şi întîmplărilor în prezentarea lui Ion Iovan este o carte unică în literatura română, putînd fi adăugat cu satisfacţie (dar şi cu regretul de a nu avea aceleaşi şanse – meritate – la o deschidere către circuitul mondial) în galeria universală a hibridelor biografii ficţionalizate. Dintre acestea, cele mai cunoscute îi aparţin lui Julian Barnes, a cărui admiraţie s-a îndreptat către Flaubert, lui Anthony Burgess, cu mult iubitul său Shakespeare, sau lui Peter Ackroyd, autorul care a revitalizat în mod constant tradiţia culturală englezească, fiind adeptul unui postmodernism întors spre trecut, în varianta sa recuperatoare şi inclusivă, cei revizitaţi şi reinventaţi fiind T.S. Eliot, Dickens, Blake, Chatterton, Milton şi, mai ales, Oscar Wilde.

Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale însoţite de un inedit epistolar precum şi indexul fiinţelor, lucrurilor şi întîmplărilor în prezentarea lui Ion Iovan, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008, 552 p.

După ce, cu cîţiva ani în urmă, Ion Iovan a publicat o monografie neconvenţională despre Mateiu Caragiale, recentul său roman le oferă cititorilor o surprinzătoare perspectivă asupra vieţii acestui dandy autentic, dispreţuitor şi dispreţuit, capabil de indignare şi indignînd la rîndul său. Avînd ca tehnică de bază întrepătrunderea realului cu imaginarul, romanul devine provocator-polemic, iar graniţa dintre noţiunile de „adevăr“ şi „fals“ este aproape imposibil de trasat (mai cu seamă dacă cititorul nu este un ma-tein împătimit), pentru că acum „viaţă“ înseamnă şi „fapte“, dar mai ales ipoteze plauzibile, în general, răsucite însă de gîndirea lui Ion Iovan, după raţiuni mai mult sau mai puţin arbitrare.

Evident, întîlnirea fericită dintre romancierul-biograf şi „subiectul“ său în acest tip de scriitură, care estompează graniţele dintre istorie şi ficţiune, pe de o parte, şi dintre roman, jurnal, biografie, autobiografie şi critică literară, pe de alta, implică o sinceră admiraţie, o empatie profundă, o minuţioasă cunoaştere a vieţii şi a operei acestuia, precum şi a diferitelor contexte (culturale, sociale, politice) ale epocii respective. Dar, pe lîngă acestea, cred că mai e ceva care dă viaţă acestui roman masiv, de aproape 600 de pagini. Poate că motivaţia de adîncime care-l animă pe pseudobiograful romancier este răzbunarea prietenească, aşa cum ne sugerează şi Julian Barnes în mottoul romanului Papagalul lui Flaubert, care este, de fapt, un fragment dintr-o scrisoare a autorului francez: „Cînd scrii biografia unui prieten, trebuie să procedezi ca şi cum te-ai răzbuna în numele său“. Discret, dar tenace, recurgînd la un joc de suprapunere şi substituire a identităţilor, Ion Iovan îşi manipulează personajul, atribuindu-i gînduri, fapte, atitudini menite să-l justifice şi să-l dezvăluie pe Mateiu Caragiale, însă, pe parcursul romanului, această echivocitate a identităţii devine şi o formă subtilă de autolegitimare.

Încercînd o interpretare a romanului în această cheie, se poate observa că paginile romanului sînt şi un spaţiu al autoreflexivităţii personajului principal, dar mai ales al raportării acestuia la ceilalţi, cartea transformîndu-se într-un altfel de război cu toată lumea. Rezolvînd cea mai dificilă problemă, aceea a găsirii tonului potrivit, romancierul de azi se insinuează empatic în pielea romancierului de ieri şi identităţile acestora se amestecă sub presiunea limbajului, deoarece Ion Iovan recurge la o tehnică a imitaţiei şi a citării prin extensie, la expansiunea unor idei ale lui Mateiu Caragiale, scrise în stilul acestuia, originalitatea fiind o chestiune de mixaj. Jocul dialogic dintre cei doi ia forma scrierii în palimpsest şi, cu cîteva excepţii, este atît de bine condus încît, deşi ştim că jurnalul ţine de domeniul fabulaţiei, îl citim ca şi cînd ar fi scris de Mateiu Caragiale.

Ion Iovan rămîne fidel stilului prozei mateine, vocabularului şi gramaticii personajului său şi recurge chiar la „armele“ preferate ale acestuia – ironia dispreţuitoare, umorul negru, pastişa, parodia, aluzia, insinuările, aforismele amuzante şi, în acelaşi timp, batjocoritoare, satira, jocurile de cuvinte sau paralelele subtextuale. Autorul adaugă cuvintele sale stilului şi subiectelor identificabile în opera lui Mateiu (ba chiar unor citate, nemarcate grafic, bineînţeles), reuşind să-i recreeze umorul, dar şi usturimea şi muşcătura caracteristice. Replica pe care vocea scriitorului interbelic şi-o găseşte în acest roman este perfectă, cei doi fiind aproape inseparabili, iar puşi la zid sînt, în primul rînd, contemporanii lui Mateiu: familia, în frunte cu „berarul“ Ion Luca, lumea literară, lumea politică (Carol, Duduia, Gogu Ionescu), de fapt, toţi aceia care nu l-au „recunoscut“, deşi le-a trecut pe sub nasul din care s-au mulţumit să strîmbe.

Tempoul vieţii interioare a lui Mateiu este surprins cu mare artă, fiind proiectat pe fundalul atmosferei de epocă excelent recompus, populat cu mai toate persoanele, devenite personaje, cu care Mateiu îşi încrucişa paşii, cu precădere la Capşa (în acest sens, concurenţă i-ar putea face doar Troica amintirilor a lui Gheorghe Jurgea-Negrileşti). Toate aceste personaje au parte de portrete inedite, condimentate, creionate în stilul lui Mateiu, pe care îl vedem la 50 de ani hotărît să rupă cu „amăgelile“ literaturii şi cu scriitorimea, „liota acestor vieţuitoare cu minţi răsucite“, ambiţiile fiindu-i acum de senior grădinar. Iată în ce tuşe caustic-caricaturale sînt creionate personajele interbelice privite de Mateiu, prin ochii lui Ion Iovan, desigur: „Descopăr aici doi clienţi mai puţin obişnuiţi, Panaitescu şi Pişculescu. Cer cafea şi coniac, îi iau pe rînd la privit:

Primul îşi zice Perpessicius – suferindul; care suferinţă? Poate aia de a fi român. L-a adus taică-său, dragoman de Ianina, la Brăila şi l-a făcut din Panaiot, Panaitescu; din tălmaci grecotei, critic dîmboviţean. S-a înfipt bine la Fundaţii, la Cuvîntul. Mă umple de zahariseli la cronica lui de la Radio, aşa cum îi umple pe toţi. L-am auzit ridicîndu-i în slăvi chiar şi pe ăia doi neruşinaţi tapeuri ai lui B-P, răspopitul Arghezi şi şansonetistul Minulescu; după el întreaga scriitorime merită laude, numai laude. Parcă ar fi plătit. Ce strategie o fi şi asta, să primesc notă maximă şi eu şi ăia, l’un fripouille, l’ autre gros singe?

Celălalt comesean, popa ce-şi zice Galaction: un bărboi cu cizme. Nici zece ani mai mare decît mine şi pare matusalemic. Cap de conte Tolstoi, deşi taică-său a fost hoţ de arendaş teleormănean“.

Din acest tablou pitoresc nu lipseşte mai nimeni: „mucosul Cioculică“, „faţa şi firea de ţigan“ a lui Cezar Petrescu, care scrie „proză de magazin popular“ şi „pagini cu metafizică de cafenea“, „beţivanul Păstorel“, căruia „din păcate, ciroza i se trage de la tăria viţei de vie, nu de la poşirca literaturii“, „pupilii lui Nae“, ţinta ironiilor fiind cu precădere Eliade – „ciracul hindus al lui Nae“, Goga – „ţărănoi de rasă“ şi „demagog fanat“, Teodoreanu care „năclăieşte“ moldoveneşte la radio limba română, „însiropează dialoguri şi le dă drept ciubuce de supt unui coconet idiot“, scrisul său fiind „o bălăceală în lirisme zaharisite“ de care e de mirare cum de nu i se face greaţă. Defilează în paginile cărţii şi „îngîmfatul Camil“, Topîrceanu cu ale sale „chiţăieli“, Titulescu – „un lungan cu cap de reptilă“ sau „tinerelul Noica“, purtătorul unei „oribile cravate în dungi“.

În prima parte a romanului, cea de jurnal, ambiguitatea vocilor celor doi este atît de mare, încît cititorul este mereu solicitat, deseori involuntar, de acest joc intelectual şi se întreabă, fără prea mulţi sorţi de izbîn-dă, cine vorbeşte. Greu de ghicit cine spune: „Şi acum cred că în România e prea infect să trăieşti, că unui străin aruncat în ciobănia lui Bucur i s-ar părea că fug casele după el şi-i cad în cap. Urbe degradată în vremi degradate!“. Sau: „Mă întreb care e reţeta de succes a idolilor prostimii. Gura mare desigur, dar şi aflarea în treabă, tupeul de a face de toate“.

Încet-încet, hîrtia îl înghite pe Mateiu şi ni-l dezvăluie tot mai mult pe Ion Iovan. Anulînd şi graniţele dintre trecut şi prezent, admirabil şi deloc inocent-complice al lui Mateiu, Ion Iovan nu se poate abţine să nu-şi dea frîu liber propriilor consideraţii, definindu-şi astfel şi propriile convingeri, chiar dacă tot din spatele unei măşti, mai cu seamă în partea numită „Epistolar“, o colecţie de scrisori aparţinîndu-i Emmei Zilverstein şi băiatului pe care aceasta l-ar fi avut cu Mateiu, dar care s-a născut după moartea tatălui. Din aceste scrisori aflăm cum Jean Mathieu vine în 1990 (în toiul mineriadelor) din Franţa în ţara tatălui, pentru a încredinţa manuscrisele acestuia oamenilor de litere, care, spre surprinderea sa, sînt total dezinteresaţi, de la ministru, pînă la editori. Dacă în interbelic, excepţie de la „turmă“ făceau Pillat, Barbu şi, mai ales, Sebastian (apreciat pentru privirea obraznică îndreptată spre cei care îl atacă şi pentru că rămîne imun la „ţigănismele“ acestui popor „neînţărcat de barbarie“), există şi acum o excepţie, care se numeşte – surpriză! – (Ion) Iovan, scriitor ales să ducă mai departe moştenirea mateină.

Această buclă temporală se dovedeşte un pretext la care recurge autorul pentru a-i pune la zid şi pe urmaşii lui Mateiu Caragiale, adică pe contemporanii noştri, pe noi, contemporanii lui. Nici de aici nu lipseşte însă ambiguitatea la nivel de discurs, pentru că roata dinţată se rostogoleşte prin „berăria“ numită România de azi, în acelaşi stil, tînărul dovedindu-se un demn urmaş al tatălui, dar şi al bunicului său: „La întoarce-rea în oraş, puţin după Arcul de Triumf, bujiile imitaţiei de Renault încep să cadă una cîte una. [...] Scriitorimea e în păr – perorează metaforistul acela răsuflat, îi ţine isonul cucernicul cronicar al României literare, graseiază rezistentul bolşevic, îşi descîntă plăcinta cu stafide o micuţă prozatoare holteie... Cel mai mult se impune însă balzacul autohton – ţanţoş, îşi subliniază filozoficalele tăind aerul cu braţele, arătîndu-şi mîrlăneştii butoni de manşete“.

Alte vremuri, aceeaşi lehamite şi mai că-ţi vine să te întrebi, ca Julian Barnes, dacă progresează lumea sau doar se mişcă pur şi simplu înainte şi înapoi, ca un feribot. Iar Ion Iovan este, ca şi Mateiu Caragiale, un mare scriitor! Restul poate că este doar ficţiune...

Recomanda articolul prin: