OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ajuns cu greu la a patra ediţie (19-28 iunie) – după cele din 2001, 2004 şi 2007 –, Fest’Asia rămîne, din nefericire, un eveniment cinematografic trecut cu vederea de mulţi potenţiali sponsori şi spectatori. Spun „din nefericire“, pentru că festivalul organizat de neobosita asociaţie ESTE’N’EST le propune bucureştenilor, la fiecare ediţie a sa, întîlnirea cu o cinematografie, o sensibilitate şi o viziune asupra lumii radical diferite de cele ale societăţii occidentale. De aceea, consider că acest eveniment necompetitiv, de tip showcase, care acoperă o nişă slab exploatată în peisajul festivalier autohton, ar trebui susţinut nu doar de reprezentanţii ţărilor asiatice la Bucureşti, ci şi de instituţiile româneşti, pentru a se putea desfăşura măcar din doi în doi ani. De data asta, Fest’Asia a fost găzduit de Cinema Scala şi a beneficiat de o originală campanie de promovare, concepută de Agenţia Ogilvy în jurul sloganului „A totally different experience for the eye“.

 

 

În consonanţă cu acest slogan sugestiv, ediţia a patra s-a deschis şi s-a închis cu prima şi, respectiv, cu ultima parte din trilogia The Eye (2002-2005), semnată de fraţii Oxide şi Danny Pang (cineaşti născuţi şi crescuţi în Hong Kong, apoi stabiliţi în Bangkok, pentru a ajunge recent şi la Hollywood). Genul horror este o prezenţă nelipsită din programul Fest’Asia, iar alegerea amintitei trilogii de către selecţionerii Mihai Mitrică şi Laurenţiu Brătan (părinţii festivalului) s-a dovedit foarte inspirată. Eu, unul, cred că un film de groază trebuie în primul rînd să îngrozească (dacă are şi alte calităţi, cu atît mai bine...), iar Fraţii Pang, deşi nu sînt mereu inovatori şi mai recurg cîteodată la clişee specifice horror-urilor asiatice, ştiu foarte bine să-şi înspăimînte spectatorii, folosindu-se inteligent de montaj şi coloană sonoră.

 

Cum se întîmplă de obicei cu asemenea serii, primul episod rămîne cel mai bun. Anul trecut, filmul original a avut parte şi de un remake hollywoodian submediocru (semnat de David Moreau şi Xavier Palud, cu Jessica Alba în rolul principal). Povestea violonistei oarbe care, în urma unui transplant de cornee, începe să vadă fantome, este foarte ofertantă pentru Fraţii Pang. Timp de o oră filmul m-a ţinut cu sufletul la gură şi, deşi partea în care evenimentele paranormale capătă o explicaţie (graţie filozofiei budiste, tot mai prezente în următoarele două episoade ale seriei) m-a pierdut puţin, finalul, în care destinul protagonistei (excelent interpretată de Angelica Lee) îl reflectă pe cel al donatoarei sale, este senzaţional. Partea a doua a trilogiei, în care tînăra Joey (actriţa Qi Shu e şi ea o alegere foarte bună), rămasă însărcinată cu un bărbat însurat, descoperă că spiritul unei sinucigaşe vrea să se reîncarneze în fetiţa sa, este un mic pas înapoi pentru autori; totuşi, deşi mai convenţional, filmul are şi el destule momente puternice, cum e întîlnirea finală dintre protagonistă, decisă să moară, şi fantoma care nu e dispusă să-şi piardă „gazda“. Ultimul episodul are note (auto)parodice şi secvenţe comice izbutite (mai ales cele intertextuale, în care fanii seriei recunosc trimiterile la filmele anterioare), însă regizorii nu reuşesc să echilibreze registrele comic şi dramatic, astfel încît rezultatul final este confuz.

 

Filmul care m-a impresionat cel mai mult la Fest’Asia 4 a fost inclus în secţiunea „Panorama“ (rezervată producţiilor asiatice selecţionate şi premiate la festivaluri importante). The Chaser, debutul regizorului sud-coreean Hong-jin Na, prezentat anul trecut la Cannes, este un thriller atipic (mi-a amintit de Se7en, dar şi de Funny Games), în care asasinul în serie, un monstru cu faţă de copil pervers (extraordinarul Jung-woo Ha) e demascat după vreun sfert din film, însă pînă la final, spectatorii sînt ţinuţi în tensiune, întrebîndu-se dacă poliţiştii vor reuşi, într-adevăr, să triumfe, avînd împotriva lor şi birocraţia sau interesele politice. Protagonistul Jung-ho (versatilul Yun-seok Kim) este un proxenet, fost detectiv, care încearcă să-şi găsească „fetele“ dispărute, însă ce li s-a întîmplat acestora este mult mai înfiorător decît şi-ar putea el imagina. Secvenţe pline de violenţă, lungi şi foarte realiste, se combină fericit cu subtile momente de poezie a disperării în faţa Răului invincibil (pentru că sfidează legile raţiunii umane) într-un film năucitor, greu de uitat.