OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Aveam 11 ani în decembrie 1989, astfel încît mă număr printre tinerii norocoşi că au cum să compare perioada Epocii de Aur cu democraţia de tip nou, adesea original, ce a urmat. Îmi amintesc destul de bine ultimii ani ai epocii Ceauşescu, în care m-am aflat, în două rînduri, aproape de acesta. Un prim moment s-a consumat la vizita unui oficial rus, prin 1986, cînd am fost ales să-i înmînez un buchet de flori. Iniţial, fusesem luat de la şcoală cu un lot de colegi, pentru a flutura năframe la intrarea în staţia de metrou de la Universitate. Apoi, am fost preluat de o securistă, învăţat să mint că am mai oferit flori, în caz că eram întrebat, şi, fireşte, am fost descusut cu privire la părinţii mei. În ultima clipă, înainte de sosirea lui Ceauşescu şi a oficialului rus, s-a produs o modificare de plan: eu am fost pus să-i ofer flori rusului, iar o colegă a fost aleasă pentru acelaşi act, dar pentru Ceauşescu. Un al doilea moment „patriotic“ a avut loc chiar în 1989, cînd am fost smulşi din şcoală, timp de aproape un trimestru, pentru a ne pregăti de Congresul al XIV-lea. Zi de zi, cîntam tot soiul de creaţii înălţătoare, iar pe scenă doi pionieri pregăteau poeziile pentru cuplul Ceauşescu – textele lor s-au schimbat de cîteva ori pînă la Congres.

 

Îmi amintesc un incident interesant, pe care l-am mai relatat la un moment dat: în ziua Congresului, un prieten a intrat în sală cu un pistol de jucărie, pe care îl uitase în buzunarul pantalonilor. Era un pistol cu capse, dar care respecta formatul ştiut din filme, avea structură metalică şi o greutate mare. Acest prieten a făcut imprudenţa să-l scoată din buzunar chiar în timp ce Nicolae Ceauşescu ţinea un discurs – nu ştia ce se afla în buzunar şi, curios, a scos obiectul care îl incomoda. Ne-am speriat de posibilele consecinţe, însă din fericire nu l-a zărit nimeni! Apoi, a venit Revoluţia. Prima dată cînd am văzut manifestanţi pe strada C.A. Rosetti, am crezut că e o mişcare spontană, apoi am ridicat ochii şi am văzut pancartele roşii. Aşa cum se vede şi se aude pe imaginile acelei ultime manifestaţii, oamenii aduşi la acest eveniment au izbucnit greu, suportînd docil discursul lui Ceauşescu. Rămîne un mister ce anume a declanşat reacţia mulţimii, cine a stîrnit lumea adunată şi ce a creat astfel la Bucureşti micul bulgăre de zăpadă care avea să crească rapid. Îmi amintesc că, pe la prînz, am mers lîngă Comitetul Central şi am apucat să văd un elicopter care survola piaţa – nu ştiu dacă era acela cu care a fugit dictatorul, dar ţin minte că lumea huiduia în timp ce privea aparatul. Apoi, fiind copil, am stat mai mult în casă, deşi într-o seară am ieşit pentru a căuta primul număr din Tineretul liber. Pe străzi, era haos, se auzeau focuri de armă de pe clădiri, pericolul pîndea de peste tot şi de nicăieri – duşmanul/terorisul era invizibil, dar, potrivit TVR, el era printre noi.

 

 

Mă aşteptam că, la 20 de ani de la căderea regimului comunist, să găsesc o mulţime de site-uri dedicate acestui eveniment. Cu atît mai mult că nu avem o istorie oficială clară a ceea ce s-a întîmplat atunci, dar există o mulţime de martori, de participanţi care pot să depună mărturie. Dintr-un puzzle imens, am putea să ne apropiem de adevăr.

Unul dintre site-uri estewww.revolutie.ro. De la această adresă web putem citi trei documente istorice: Proclamaţia de la Timişoara, ultimul discurs al lui Ceauşescu şi stenograma procesului dictatorului. Pe lîngă acestea, sînt preluate texte de pe Wikipedia despre desfăşurarea Revoluţiei în principalele oraşe din România, sînt publicate zeci de fotografii care surprind evenimentele din 1989 şi liste cu revoluţionari.

 

O altă adresă:http://romania1989.com. Dintre secţiunile trecute pe site, doar cîteva sînt acoperite cu conţinut: „Martiri“ şi „Criminali“. Prima pagină menţionată cuprinde o listă cu numele celor ucişi, alături de cîteva informaţii despre fiecare erou: localitate, vîrstă ori meserie. Pagina „Criminali“ este simbolică, în absenţa unui proces vast al Revoluţiei. Singurul element de conţinut este o fotografie ce reprezintă Fortul 13 de la Jilava, loc încărcat de istorie şi care musteşte de sîngele a zeci de luptători anticomunişti.

 

Cel mai bogat conţinut multimedia l-am găsit pe site-ul www.eroiinumor.ro, pe care sînt publicate secvenţe video, imagini, mărturii legate de Revoluţia din 1989, dar şi de comemorările desfăşurate în fiecare decembrie.

 

Selecţie de filme legate de cele mai importante secvenţe ale Revoluţiei din 1989 - la finalul textului.

 

 

 

În 20 decembrie 1989, Timişoara a intrat definitiv în stăpînirea populaţiei, transformîndu-se într-un oraş liber, în marea închisoare care devenise, în acele zile, România.

 

În acea zi, armata a fraternizat cu demonstranţii, hotărînd să apere împreună cu ei victoria obţinută. În 21 decembrie, în Piaţa Operei, peste o sută de mii de glasuri scandau: «Suntem gata să murim!“. O serie de fapte întîmplate în România, îndeosebi după 28 ianuarie 1990, vin în contradicţie cu idealurile Revoluţiei de la Timişoara. Aceste idealuri nici nu au fost aduse la cunoştinţa opiniei publice româneşti de către mass-media centrală, decît parţial şi confuz. În asemenea condiţii, noi, participanţii nemijlociţi la toate evenimentele dintre 16 şi 22 decembrie 1989, ne vedem nevoiţi să explicăm întregii naţiuni pentru ce au pornit timişorenii Revoluţia, pentru ce au luptat şi mulţi şi-au jertfit viaţa, pentru ce sîntem în continuare hotărîţi să luptăm cu orice preţ şi împotriva oricui, pînă la victoria deplină.

 

1. Revoluţia de la Timişoara a fost încă din primele ei ore nu doar anticeauşistă, ci şi categoric anticomunistă. În toate zilele Revoluţiei, s-a scandat, de sute de ori: «Jos comunismul!». În consens cu aspiraţia sutelor de milioane de oameni din Estul Europei, am cerut şi noi abolirea imediată a acestui sistem social totalitar şi falimentar. Idealul Revoluţiei noastre a fost şi a rămas reîntoarcerea la valorile autentice ale democraţiei şi civilizaţiei europene […];

 

8. Ca o consecinţă a punctului anterior, propunem ca Legea electorală să interzică, pentru primele trei legislaturi consecutive, dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. Prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi a suspiciunilor care frămîntă astăzi societatea românească. Pînă la stabilizarea situaţiei şi reconcilierea naţională, absenţa lor din viaţa publică este absolut necesară. Cerem, de asemenea, ca în Legea electorală să se treacă un paragraf special, care să interzică foştilor activişti comunişti, candidatura la funcţia de preşedinte al ţării. Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Ştim cu toţii în ce măsură era condiţionată viaţa individului, de la realizarea profesională pînă la primirea unei locuinţe, de carnetul roşu şi ce consecinţe grave atrăgea predarea lui. Ac-tiviştii au fost însă acei oameni care şi-au abandonat profesiile pentru a sluji Partidul Comunist şi pentru a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanţiile morale pe care trebuie să le ofere un preşedinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei funcţii, după modelul multor ţări civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de preşedinte al României ar putea candida şi personalităţi marcante ale vieţii culturale şi ştiinţifice, fără o experienţă politică deosebită. Tot în acest context, propunem ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi instituţiilor democratice şi clarificării poziţiei ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărute. De-abia atunci am putea face o alegere în cunoştinţă de cauză, cu cărţile pe faţă.“

 

Textul integral, pe www.revolutie.ro/proclamatie.html.