OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În Zogru, romanul din 2005 al Doinei Ruşti (al doilea – după Omuleţul roşu), un personaj cu nume oarecare, Andrei Ionescu, descendent dintr-o veche familie valahă, scrie o carte cu titlul Fantomele mele. În Fantoma din moară, secvenţe din istoria unei mici comunităţi rurale se aştern ca de la sine pe hîrtie (de fapt, ca să fim exacţi, iniţial pe un site, www.stafia.ro), dictate de o entitate ocultă şi semnate de un cvasianonim, Florian Pavel. În ambele cazuri nu s-ar putea arăta cu precizie cine este acela care (trans)scrie/ povesteşte sau dacă nu cumva autorul ficţiunilor cu pricina este el însuşi scris de către o instanţă „fantomatică“. Această ambiguitate defineşte latura autoreferenţială a prozei Doinei Ruşti, trasînd liniile unei po(i)etici metatextuale deloc convenţionale.

 

Doina RUŞTI, Fantoma din moară, Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză“, Iaşi, 2008, 432 p.

 

Aici, mistica postmodernistă a textului care generează realitatea sau a realităţii privite/citite ca un imens text ficţional (loc comun în proza ultimelor decenii) capătă substanţă prin faptul că acceptă simultan „teza“ contrară: realitatea precedă textul şi, mai mult, îl modelează, îl condiţionează. Se întrevede în filigranul romanului de faţă şi o neostentativă „teorie“ a impersonalităţii Poveştii: nu contează în mod esenţial cine o (tran)scrie, plasma din care emerge ea este un inconştient colectiv definit în maniera unui Jung – ficţiunea literară adună fantasme ale unei comunităţi, se hrăneşte din spiritul unor locuri, fiind, ca şi textele sacre, „inspirată“, „dictată“... Şi iată cum mistica Autorului se deplasează încet-încet înspre o mistică a Poveştii. Şi, la un alt nivel, înspre un soi de mistică a Realităţii ce trebuie reconstruită şi retrăită cît mai fidel; ceea ce nu devine posibil fără o întoarcere – dacă nu în registru grav, cel puţin într-un registru neparodic – la mimesisul realist (cu „iluzia“ reconstituirii verosimile a feluritelor existenţe/istorii).

 

Probabil că acest viraj dinspre naraţiunea meta înspre naraţiunea frescei realiste (solidă epic şi consistentă în ordinea investigaţiei psihologice) i-a derutat pe unii comentatori ai romanului Doinei Ruşti, care au avut impresia că, poate un pic desuet, Fantoma din moară semnalizează (riscant) în direcţia vechii formule a „romanului obsedantului deceniu“. În realitate, apropierea nu e decît de ordin tematic. Nu numai că romanul de faţă nu poate fi suspectat de tezism ori de ideologizare, dar mizele, discursul narativ, arhitectura epică sînt cu totul altele decît în romanele „obsedantiste“ ale unor Buzura, Ivasiuc ori Constantin Ţoiu. Cartea despre comunism, colectivizare, Securitate ş.a.m.d. a Doinei Ruşti pune în locul subversivităţii politice o subversivitate estetică, aruncă peste bord falsele probleme etice ale personajelor din „romanul obsedantist“, ocoleşte abstractizările găunoase, dispreţuieşte emfaza. Aşa încît legătura cu formula invocată este, în mod evident, una polemică.

 

De altfel, o chestiune care ar merita discutată mai pe larg apropo de „romanul obsedantului deceniu“ (şi, în general, apropo de romanul politic scris la noi în perioada postbelică) este dacă producţiile subsumabile acestei „reţete“ ţin, într-adevăr, aşa cum cred mulţi, de ceea ce se cheamă crearea „iluziei vieţii“, ambiţie specifică naraţiunii realiste, indiferent de varietatea formulelor implicate. Eu una am serioase îndoieli. Cu mici excepţii, romanele obsedantiste sînt străine de realismul autentic: sînt şablonarde şi neverosimile psihologic, ratează apropierea de concret, căruia îi preferă eseismul divagant, abstracţiunea seacă a dezbaterilor pe teme precum „conflictul dintre libertate şi necesitate“; în asemenea condiţii, nici personajele, nici conflictele nu au individualitate şi puţine dintre situaţiile epice devin memorabile. Romanul obsedantului deceniu se desparte de tradiţia realismului autentic, fertil, viabil literar (cu toate metamorfozele pe care le presupune „mutaţia valorilor estetice“), pe care, de fapt, îl şi compromite... Pînă la un punct, optzeciştii au avut dreptate să reacţioneze polemic, dezvoltînd o legitimă fobie faţă de această formulă prozastică. S-au înşelat însă cînd au pus semnul egalităţii între romanul obsedantist – produs aberant al unui anumit context politic şi cultural – şi romanul „realist“ în genere. De fapt, e limpede: realismul romanesc, cu multitudinea de formule şi de mutaţii pe care le subîntinde, nu poate fi considerat, sub nici o formă, revolut.

 

Unul dintre meritele recentului roman al Doinei Ruşti este acela de a contribui la reabilitarea, la noi, a realismului prozastic şi a romanului cu arhitectură solidă, nepericlitată de tot felul de trucuri „tehnice“ (pe care, fireşte, nu le respinge, dar cărora nu le dă prioritate) ori de impulsuri parodice. Să nu fiu înţeleasă greşit: nu e vorba de a nega importanţa considerabilă a prozei experimentale şi, implicit, viabilitatea ei, ci doar de a nu mai socoti că performanţa experimentală ar fi „superioară“ performanţei construcţiei realiste. De altfel, ele pot adesea interfera, ca în cazul prozei unor autori ca Horia Ursu, Radu Ţuculescu ori Petru Cimpoeşu.

 

 

Pretextul epic în Fantoma din moară este oferit de o întîmplare de natură să contrarieze logica „firească“: un personaj feminin, Adela Nicolescu (Del), descoperă cu stupoare, într-o librărie, un roman despre copilăria ei şi despre satul Comoşteni, cu detalii „secrete“, doar de ea cunoscute pînă atunci. Cel care semnează pe copertă cu numele Florian Pavel se dovedeşte a nu fi autorul real al cărţii; el doar a copiat de pe un site anonim o poveste realist-fantasmatică, în centrul căreia se află o veche moară boierească, părăsită odată cu venirea comuniştilor şi bîntuită de un spirit/spectru care ia minţile oamenilor, provocînd întîmplări numai pe jumătate explicabile în ordine raţională. Naraţiunea se dezvoltă în interiorul unei construcţii „jucate“, sofisticat înjghebate, compartimentate în trei sertare.

 

O primă parte alternează pagini citite de Adela Nicolescu din cartea cvasifictivului Florian Pavel cu pagini în care acelaşi personaj feminin comentează cele citite, adăugînd sau nuanţînd detalii; se realizează astfel o viziune caleidoscopică foarte vie, în care imaginile cu Del privită din exterior de o instanţă omniscientă şi imaginile cu Del aşa cum se vede ea însăşi se succed, se amestecă şi uneori se suprapun palimpsestic. La acest nivel, virtuozitatea tehnică nu e deloc de neglijat, autoarea dovedeşte că ştie să opereze decupaje şi montaje „cinematografice“ de impact. În Viaţa secretă a Adelei Nicolescu se derulează, în secvenţe tăiate nervos, filmul vieţii unui personaj feminin al cărui rol esenţial este acela de martor – de martor la zbaterile unei lumi neaşezate, aflate în derută. Del (re)face legătura cu lumea „veche“, cu epoca în care un străbunic al ei, învăţător, a zidit sub oblăduirea lui Spiru Haret o şcoală în Comoşteni. În această primă secvenţă a romanului atmosfera e retro, impregnată de o melancolie a lucrurilor ce se duc, a destinelor ce se macină în tăcere într-o fantomatică moară a Timpului. Timpul, de altfel, e un personaj important în această poveste. Secvenţele vieţii de familie patronate de o bunică energică şi de un bunic melancolic sînt excelent filmate. La „romanul comunismului“ se ajunge treptat, într-o firească gradaţie a deplasării obiectivului camerei de filmat dinspre intimitatea vag interbelică a familiei către exteriorul social agresiv, absurd. Deocamdată, de-a lungul cîtorva zeci de pagini bune, se desfăşoară, foarte tacticos, un bine închegat roman de familie.

 

Tot în această etapă, dar la un alt nivel, romanului „realist“ i se suprapune o naraţiune fantastică, aproape integral creditată – amănunt cu tîlc! – numai pînă la ieşirea din copilărie a lui Del; ar fi de identificat aici un sîmbure de naraţiune fantasy al cărei personaj e un fel de Alice din Ţara Minunilor. Satul Comoşteni se profilează, într-o primă instanţă, ca o Ţară a Minunilor, dar sumbră: Del are aici tot soiul de „întîlniri“ stranii, face cunoştinţă cu un spirit din altă lume ce i se înfăţişează în trupul unui pitic monstruos, vede imagini pe care alţii nu le pot vedea, descoperă într-o carte un buton magic şi încă multe altele; asistă la dispariţia mamei în moara părăsită – întrevede porţi ce duc spre lumea cealaltă. Maturizarea lui Del face ca acest univers fantastic să se clatine, pregătind intrarea pe teritoriul romanului despre comunism. Ritmul naraţiunii se accelerează, trecerea prin vîrste se produce din ce în ce mai rapid (fetiţa Del e înlocuită de adolescenta urmărită de un personaj imaginar malefic şi apoi de studenta căreia i se propune să intre în Partid), viziunea realistă se limpezeşte tot mai mult şi doar mici inserturi fantasmatice îi tulbură contururile, fără ca totuşi să-i anuleze verosimilitatea.

 

La fel de încăpător, al doilea sertar al romanului schimbă radical şi tehnica, şi perspectiva: Moara e tot un text găsit de Adela Nicolescu pe site-ul www.stafia.ro, o naraţiune obiectivă a unor ciudate întîmplări din satul Comoşteni. Del nu mai e aici decît un personaj secundar, cadrul filmat se lărgeşte substanţial, strîngînd laolaltă fire ale unor destine felurite. Secvenţele epice remarcabil montate reconstituie o imagine cvasimonografică a Comoştenilor, spaţiu ce dobîndeşte autonomia şi individualitatea de provincie ficţională memorabilă – un spaţiu realist avînd (tocmai graţie capacităţii de a crea „iluzia realului“) contururi de insulă mitică. Moara e o construcţie epică solidă, perfect închegată, rotundă, cu personaje care, vorba cuiva, au „stare civilă“, cu secvenţe organizate dramatic, cu o incontestabilă capacitate de a capta amănuntul concret, cotidian şi diversitatea extraordinară a realităţii. Personajele şi situaţiile se reţin. Nodurile de semnificaţie se organizează cosmotic în jurul unei metafore centrale (moara părăsită). Oscilaţiile de tensiune, precipitarea şi relaxarea naraţiunii sînt îndeaproape supravegheate. Fireşte, Fantoma din moară nu e un roman de povestit (de altfel, nici n-ar fi foarte simplu, pentru că epicul e cît se poate de abundent, iar firele se amestecă), ci un roman de citit.

 

În chip admirabil, o întreagă frescă e concentrată în spaţiul ficţional trasat de întîmplări petrecute de-a lungul a doar cîteva zile din primăvara lui 1986: ajunul sărbătorii de 1 Mai, care cade în Săptămîna Patimilor (nu mai insist asupra simbolisticii, remarc doar că şi în Zogru nişte evenimente semnificative au loc tot atunci), ziua festivă, a doua zi a Paştilor (sărbătorite clandestin) şi două zile din iunie. Acest interval se dovedeşte suficient pentru desenarea fermă a unor personaje ori a unor conflicte. Abuzurile miliţianului-şef Grigore, delaţiunile sătenilor – care se pîndesc unul pe altul, într-o confruntare surdă –, descinderi mai mult sau mai puţin mascate ale securiştilor, cozi la alimente, o chermeză a notabilităţilor satului, o înmormîntare amînată, ambiţiile veterinarei Iulica, mîhnirile învăţătoarei Lucica, panica de după catastrofa de la Cernobîl, furturi de la C.A.P., zvonuri, bîrfe, cîrteli, ameninţări se aglomerează ca într-un dosar stufos de urmărire informativă... Şi peste toate acestea pluteşte, indescriptibil, spiritul morii părăsite. În plină naraţiune realistă (de o verosimilitate exemplară) irumpe, la intervale bine calculate, fantasticul. Întîmplări dintre cele mai neobişnuite – de pildă, o ţărancă se întîlneşte, în moara părăsită, cu soţul mort de mai mulţi ani – sînt narate cu un asemenea (la rîndul lui straniu) firesc, încît se integrează perfect în „romanul realist al comunismului“, supranaturalul ajunge să pară posibil, iar invizibilul capătă o corporalitate difuză. Aşa se face că înfiinţarea unui Institut al fenomenelor supranaturale în Comoşteni nu pare (nici pentru personaje şi, de la un punct încolo, nici pentru cititorul ademenit de magia naraţiunii) un fapt ieşit din comun.

 

Al treilea sertar al Fantomei din moară, tot un fişier de internet (!), este un epilog cu adevărat surprinzător, unde firele se leagă, semnificaţiile se limpezesc, misterul rămînînd însă, din fericire, neelucidat.