OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Valentin Rasputin
Despartirea de Matiora
Versiune romaneasca revazuta si note de Mircea Aurel Buiciuc. Prefata de Ion Vasile Serban. Editia a II-a, Editura Univers, Bucuresti, 2000, 280 p., f.p.


Nascut in Siberia, scriitorul rus Valentin Rasputin debuteaza in 1961, la 24 de ani, cu o povestire. Continua cu proza scurta, dar, asemeni multor scriitori din aceeasi generatie, cunoaste succesul de critica si de public abia o data cu dovedirea vinei de romancier, ajungind ulterior unul dintre cei mai tradusi autori estici. Bani pentru Maria (1966), Sorocul cel de pe urma (1970), Traieste si ia aminte (1974) si Despartirea de Matiora (1976) sint romane din plin citite si discutate – ultimele trei beneficiind si de versiuni romanesti –, care il inscriu pe autor in marea traditie a realismului rusesc si, respectind subcategorizarile specifice acestei literaturi, in familia scriitorilor „rurali“. In fericita transpunere a lui Mircea Aurel Buiciuc, un devotat si inzestrat traducator din literatura rusa, Despartirea de Matiora se afla la cea de-a doua editie. Prima dateaza din 1980, cind aparuse la Editura Minerva, in „Biblioteca pentru toti“, dar Editura Univers repune acum in circulatie romanul lui Rasputin, contribuind la necesara recitire a operelor realiste. Pentru ca este de vazut cit si ce fel de realism incape intr-o atare carte, care a suscitat comentarii aprige, controverse si chiar ridicole aporii critice. (Intr-un numar din 1977 al revistei moscovite Voprosi literaturi sProbleme de literaturat, special dedicat Despartirii de Matiora, autorul fusese acuzat de „intoxicare filozofica“ si de dizolvare a vocii sale in naratiune, imputindu-i-se ca s-ar fi identificat cu pozitia eroilor si ar fi devenit astfel... vulnerabil; in acelasi timp, la un alt pol, redutabile voci critice se exersau in epuizante demonstratii, astazi neverosimile, spre a demonetiza lectura dogmatica, preconceputa a romanului.) Care sint insa datele textuale apte sa incite asemenea situari critice?

Iata fraza cu care debuteaza cartea: „Si din nou sosi primavara, inca una din sirul nesfirsit de-ntimpinate primaveri, dar cea de pe urma pentru Matiora: atit pentru ostrov, cit si pentru sat, caci amindoua purtau unul si acelasi nume.“ Asa incepe acest roman care nu numai ca nu tinde la vreo spectaculoasa inovatie stilistica, ci, mai mult, isi si contine in titlu tema, rezumind-o cuminte, denominativ, si alegind sa-si prefigureze deznodamintul inca din exordiu. Mai departe, paginile inainteaza lent, sadovenian, in descrierea Matiorei, o asezare siberiana veche de peste trei sute de ani, pe care insa, aflam repede, tot din primele pagini, maretele impliniri ale „omului nou“ o vor sacrifica sub lozinca progresului: asa-zisele ratiuni ale construirii de hidrocentrale impun depopularea zonei, incendierea caselor si acoperirea insulei printr-o intindere de apa.

„Asadar, oamenii urmau sa se stramute. Si nu i-a venit nimanui lesne sa creada ca in adevar asa se vor petrece lucrurile, ca acel sfirsit al lumii cu care odinioara erau bagati in boale nestiutorii se dovedea a fi astazi atit de aproape. [...] A te mai indoi de soarta Matiorei nu mai avea nici un rost; ea isi traia anii cei de pe urma. [...] Si iata ca urma la rind chiar vara cea de pe urma: catre toamna, apele aveau sa vina mari, potopitoare.“ Un narator traditional, obiectiv si omniscient, inregistreaza date, conversatii pline de colorit si biografii mutilate. Descrie incet, cu rabdare monografica, un sat care nu va mai fi. Cite un discret „si“ initial, reminiscenta a formulelor introductive proprii basmului, asigura legatura si continuitatea temporala cu o traditie, o istorie si habitudini despre care ni se comunica fara urma de dubiu ca se vor spulbera. De la datele „fabulei“, enuntate din start, firul epic nu se va abate nici o clipa.
Unui asemenea inceput de roman, care din capul locului isi plaseaza materia epica sub zodia fatalitatii si a heraclitianului „panta rhei“, imprimindu-le personajelor o evolutie declarat imuabila, i se poate reprosa, cu indreptatire teoretica, prejudecata teleologica – nefericita conditie a previzibilitatii – susceptibila, in principiu, a vaduvi lectura de placerile sale legitime, de voluptatea tensionata a cunoasterii si a deductiilor succesive. Cu atit mai dificil devine astfel rolul unui prozator realist, care prefera oricarui aliat artificial constantul pact cu simplitatea. Or, secretul seductiei pe care un asemenea roman o exercita din plin asupra cititorului se afla tocmai in tipul de realism pe care el il practica.

Se stie – iar literatura rusa a cunoscut din plin aceasta stare de fapt –, exista un realism brut, impus de comandamente ideologice, dar si unul fantastic, precum in opera lui Dostoievski sau a lui Gogol, spre a nu lua in calcul decit extremele cele mai marcante din spatiul slav. Dar Valentin Rasputin nu adera la nici una dintre aceste ilustre subdiviziuni. Ci se alatura unei alte categorii de prozatori, tot mai numerosi dupa revolutia bolsevica: aceia constrinsi prin destin la ipostaza de martori ai unor vremuri tulburi, pe care s-au simtit datori sa le consemneze cu mijloacele proprii. Inventiile si rafinamentele stilistice, desi nici ele absente din paginile unde cele mai adecvate ramin insa tehnicile narative clasice si lapidaritatea reportajului, nu ar fi incaput, decit cu riscul cinismului involuntar in acest tip de raportare la realitate. La un Pilniak, Soljenitin sau Platonov, scriitori parind uneori a subscrie la crezul aproape mistic al unui personaj dostoievskian, care sustinea ca „totul este frumos, nespus de frumos pentru ca este adevarat“, realismul se conjuga cu optiunea morala pentru adevar – mereu prevalent asupra dimensiunii estetice – si decurge din asumarea dramatica a unui prezent incompatibil cu dantelariile livresti. Un prezent continind el insusi un grad intr-atit de mare de absurd spre a nu mai solicita suplimentare hiperbolizari fantastice, accentuari grotesti ori imaginate tipologii aberante.

Acesta este vadul tematic in care isi plaseaza si Valentin Rasputin romanul: construirea de hidrocentrale peste sate si cimitire inundate constituie un fapt de o atrocitate neverosimila, in ciuda caracterului sau plauzibil si – ne-o spune istoria – chiar posibil. Simpla alegere a unei astfel de teme – furnizate de realitate – reprezinta o premisa arhisuficienta pentru dezvoltarea diegetica si cresterea halucinanta a constructiei romanesti. Inceputul cartii seamana fara efort cu introducerea intr-o utopie neagra. Simplitatea insasi, modestia circumscrierii subiectului, oprit la dimensiunile unui sat anume, caruia i se inregistreaza reactiile in fata involburarilor sortii, toate converg de la sine in a-i configura povestii un statut de parabola. Un suflu greu, de tragedie antica, se simte cutreierind existentele si ritmurile firesti, precare dar naturale, ale matiorenilor. Nimic nu poate deturna cursul acestor vieti condamnate la dezradacinare sau amina inaintarea satului spre disparitie. Ca un bocet prelung, de despartire de Matiora (nume traductibil si interpretabil drept „micutul continent“, dar continind si radacina cuvintului „mama“), romanul inchide intre paginile sale timpii unei agonii care dureaza doua luni. O ultima vara, in care continua zadarnicele munci ale cimpului. In spatiul protector-matern al satului, unde cei din afara transfera si concretizeaza, invariabil, dispozitii aberante, conturarea taberelor adverse si opozitia de interese, coliziunea, in termenii lui Boris Tomasevski, se consuma o data cu incercarea strainilor trimisi de la centru sa distruga cimitirul Matiorei.

Se dezvaluie astfel, in fata impusei rupturi cu traditia si memoria, care devine o trauma colectiva, psihologii, personalitati, comportamente, sensibilitati, dar si denaturari, caderi si cedari rusinoase sub obisnuinta compromisurilor; intr-un etern conflict latent, acum acutizat, se manifesta si se confrunta statornicia indaratnica a batrinilor si gustul de aventura al celor tineri, nutrind iluzii contaminate de o ideologie a triumfalismului gaunos si fara mila. De o parte sint tipologiile celor care nu se lasa stramutati – batrina Daria Pinighina, cel mai impresionant personaj, fabulosul Bogodul, un caracter impiclit de atavisme stranii si temut din cauza unui presupus omor pe care il va fi savirsit cindva, Sima, Katerina, Nastasia si Egor; pe de alta parte – Klavka Strigunova cea grabita sa plece din sat, sedusa de progres si de traiul in sovhoz, Petruha al Katerinei, neispravitul satului, un Canuta-om-sucit incendiator al propriei izbe, sau Andrei, nepotul deja instrainat al Dariei, imbracind o identitate de imprumut, confectionata din fraze prefabricate. Prins intre generatia mamei, a Dariei, si aceea a fiului sau, Pavel e un tip de indecis „om nou“, mecanicizat, manevrabil si semiinconstient. Intr-o incercare disperata de a recupera si muta osemintele neamului, pentru ca i se parea de neacceptat sa le lase ingropate pentru a doua oara, de ape, Daria se va lovi de opacitatea lui Pavel.

Batrina taranca panteista, care simtea o mila coplesitoare pentru intregul neam omenesc (conform „teoriei“ sale, omul este cea mai demna de mila si de cainare vietuitoare, fie si numai pentru ca doar el se teme atita de moarte), nu-si va lepada insa cutumele. Drept substitut simbolic al tuturor ritualurilor imposibil sa mai fie implinite, Daria isi va primeni izba inainte de incendierea prevazuta; o varuieste, revopseste si spala, intocmai cum ar pregati un raposat pentru ultimul drum. Beneficiaza si de indurarea celor care amina „executia“ casei pentru o zi – dramatic ecou dostoievskian, acela al condamnatului care isi traieste paroxistic ultimele clipe. De altfel, si casele, si animalele par a-si inregistra cu groaza clipele de pe urma in acest tinut al pirjolului, nemaiguvernat de nici o forma de ratiune. Si, rascolitor dar consecvent epic, finalul confirma incontrolabilul impins pina la extrema: realitatea aparent coerenta si explicabila isi iese din matca si se lasa inundata, si la propriu, si la figurat, de un fantastic cu iz thanatic. Impreuna cu ostrovul dispare si mitologicul, delicatul Stapin al insulei, unul dintre putinele simboluri de sorginte folclorica la care scriitorul a apelat, ca la un privilegiat si indurerat ochi narativ. Singurul alter ego pe care, sub presiunea ideologica, pare sa si-l fi permis.