Autor: 
Categoria: 
Tot la capitolul cinematografii asiatice, japonezul Takeshi „Beat“ Kitano revine la genul care l-a consacrat, yakuza eiga – filmul nipon cu gangsteri. De fapt, prin Outrage – titlul cu care este selecţionat a doua oară, ca regizor, în competiţia canneză, la 11 ani de la Kikujiro –, Kitano îi pune cruce acestui gen cinematografic foarte iubit de japonezi, explorîndu-i limitele şi dinamitîndu-i formula. Un film foarte violent, cu obişnuitele trimiteri la codul onoarei (avîndu-şi originea în filozofia samurailor) şi cu note puternice de umor negru, Outrage i-a pus la grea încercare pe spectatorii de pe Croazetă.
Pentru mine, o revelaţie neaşteptată a fost, tot în cadrul competiţiei, al patrulea lungmetraj semnat de Alejandro González Iñárritu, Biutiful. La patru ani după premiul de regie obţinut cu Babel, cineastul mexican se află la primul film fără scenaristul Guillermo Arriaga (convertit între timp la regie). Se pare că despărţirea de Arriaga i-a prins bine lui Iñárritu, deoarece Biutiful mi s-a părut cel mai frumos, personal şi sincer film al regizorului (care semnează şi scenariul, alături de Armando Bo şi Nicolás Giacobone). De data asta, nu mai avem mai multe fire narative întreţesute şi planuri temporale alternante, ci o poveste liniară, cu elemente de realism magic (inclusiv „copertele“), despre Uxbal (interpretat magistral de Javier Bardem), un bărbat care-şi împarte ultimele zile între membrii familiei sale, imigranţii din lumea a treia care-i aduc profit, şi... spiritele morţilor. Un film captivant şi intens, pe care Iñárritu i l-a dedicat tatălui său şi care are mari şanse la premiile festivalului.
Perspectiva românească
Anul acesta, două producţii româneşti au fost selecţionate în cadrul secţiunii „Un Certain Regard“, care include, de obicei, filme mai ambiţioase şi mai originale decît cele din competiţia principală, unde sînt preferate numele mari.
Marţi, după Crăciun, al patrulea lungmetraj al lui Radu Muntean, realizat în mare parte cu aceeaşi echipă de la Hîrtia va fi albastră şi Boogie, este cel mai izbutit film de pînă acum al cineastului. Radu Muntean prezintă onest o nouă poveste „ca-n viaţă“, despre conflictul dintre pasiune şi responsabilitate. Acelaşi Jay Weissberg apreciază, în Variety, „filmările impresionante şi o superbă utilizare atentă a ecranului lat“ (director de imagine: Tudor Lucaciu), precum şi „dialogurile excepţional de naturaliste“ (scenariu: Alexandru Baciu, Radu Muntean şi Răzvan Rădulescu) şi „meşteşugul excelent“ dovedit de realizatori, care recomandă filmul selecţionerilor de festivaluri. În „Screen International“, criticul de origine română Dan Făinaru scrie: „Interpretările subtile şi sensibile ale lui Mimi Brănescu, Mirela Oprişor şi Maria Popistaşu, imaginea specific minimalistă şi fluentă – dar şi dialogul prea abundent – ar fi trebuit să construiască o dramă emoţională puternică, camuflată în spatele banalităţii evenimentelor, însă, din păcate, acest lucru nu se întîmplă decît prea tîrziu“.
Dacă „diavolii de români nu au renunţat la realismul lor întunecat“, după cum afirmă Jacques Mandelbaum în Le Monde, nici nu cred că este necesar să o facă prea curînd, căci noul realism al cinematografiei autohtone dovedeşte, în fiecare an, resurse nebănuite. Aurora (care ar fi meritat, în opinia mea, să intre în competiţie) şi Marţi, după Crăciun pot obţine un nou premiu la Cannes pentru Noul Cinema Românesc. Eu unul sînt foarte curios ce decizie vor lua regizoarea franceză Claire Denis şi colegii ei din juriul „Un Certain Regard“.
––––––––––––––––
Această corespondenţă nu ar fi fost posibilă fără sprijinul Institutului Cultural Român.
Etichete:
RSS Feed
Newsletters