OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Fara nici o indoiala, cea mai ampla si profunda mutatie in scrisul lui Mircea Cartarescu, dezvaluita in ultimul volum din trilogia Orbitor, este „coborirea in istorie“ a autorului. Ultima parte a Orbitorului, Aripa dreapta, nu mai este doar o istorie personala, ci este impregnata de evenimentele care au dus la prabusirea ceausismului, in decembrie 1989. O istorie care da buzna in scrisul lui Cartarescu, il smulge din reveriile sale, il disloca: „incerc din rasputeri sa nu permit manuscrisului meu sa devina jurnal, cum nu i-am permis, de la-nceput, sa fie literatura. Vreau sa scriu mai departe despre cavernele mele interioare“. „Caderea in istorie“ a lui Mircea Cartarescu are un punct culminant, un moment poate nu indeajuns valorificat de cei care i-au comentat volumul.

Violul asupra Revolutiei Romane
Asadar: este inlaturat Ceausescu si toti cei care pun mina pe putere (niste artisti de circ travestiti in conducatori de tara) fac, dupa lichidarea lui Ceausescu, un chiolhan monstru, unde participa Omul-cu-doua-mame (cu un zimbet „mai larg ca diagonala televizorului“, „zimbaret ca un sef de sala al unui restaurant simandicos“), Omul-fara-git, Barbatul-cu-barba, Martianul, turcul Danyiel Yusuf, maestrul Carbuneanu, Lupoiul etc. „Se cunosteau de mult, conspirasera impreuna la menajeria circului, acoperiti de ragetele tigrilor si sfada maimutelor, asa ca acum miinile lor strinse-ndelung consfinteau intelegeri de mult parafate.“ Iar dupa ospat, „revolutionarii“ vor „sa mearga la femei“.

Propunerea vine de la maestrul Carbuneanu, care era cu gindul „la nenumarate funduri de calarete de circ, trapeziste sclipind de paiete, inghititoare de sabii si pitice acrobate... pe care le calarise de-a lungul anilor“. Singura femeie disponibila este Fata-cu picioare-lungi, o aratare de zece metri inaltime, pe care circarii-revolutionari o imbracasera si o dichisisera ca in tabloul lui Rosenthal, Romania revolutionara – „cu sinii goi vadindu-se prin ia cusuta cu arnici peste care atirna o salba de ducati austrieci si cu soldurile cuprinse intr-o catrinta de borangic cu fota in fata si in spate“. Aceasta Fata-cu-picioare-lungi va avea parte de un viol colectiv, in care ordinea va fi cea „de pe lista, tovarasi“. Dimineata, trezit din mahmureala, unul dintre participantii la viol va exclama: „Doamne, ce-am facut! Am futut Revolutia romana!“. Imaginea Revolutiei Romane „futute“ de „masculii pitici“ care o asaltau „cu o vointa de profanare ce nu mai cunostea limite“ mi s-a parut coplesitoare. Am povestit-o multora dintre cei care inca nu citisera Aripa dreapta. M-as fi asteptat la o reactie politica, oricine, Omul-cu-doua mame sau Omul-fara-git, sa comenteze intr-un fel paginile lui Cartarescu. Dar vara asta a fost tacere. Sa nu fi citit nimeni dintre oamenii politici? Sa se fi rusinat acestia intr-atit incit victoria scrisului lui Cartarescu sa fie definitiva si irevocabila asupra istoriei pe care ei insisi au faurit-o? Cum nu avem dexteritatile lui Cartarescu, nu ne putem inchipui ce a fost in mintile lor.

Un paradox pornit de la limbutul Herman
Mai exista in Aripa dreapta citeva secvente foarte puternice – ca narativitate desprinsa din istorie. E imaginea acelei fete ucise pe bulevard, inainte de fuga lui Ceausescu, e metroul unde oamenii sint controlati („Cu miinile-n laturi, cu ochii goi, se lasa dezbracati de intimitate, caci nu mai au demult nici onoare si nici pudoare, nu le-a mai ramas nimic decit sufletul din ei“), sint cozile la piine, istoria mamei lui Mircea, mereu ramasa si atrasa de Tintava, de acolo de unde razbate „imaginea unei case de tara cu un par plin de pere malaiete in curte, cu un ciine pe lant si multi gutui, si multi corcodusi, si un cuptor de lut cu geamul cit palma“.

Sint toate aceste semne narative indeajuns de inchegate pentru a vorbi de o constructie desavirsita? Ei, bine, nu. Aripa dreapta e un volum prea disipat, prea risipit in multe directii, destul de apos, tensiunea cititului fiind deseori inlocuita de plictiseala. As avansa un paradox, poate cumva in raspar cu afirmatiile scrise de Paul Cernat in Bucurestiul cultural (din 17 august) si in Observator cultural (din 30 august). S-ar putea ca, pina la urma, partea de istorie din Aripa dreapta sa fie cea mai consistenta. Si s-ar putea ca partea de vis, de viziune, de nalucire sa fie prea incarcata, prea greoaie. Un exemplu – intr-un spital din marginea orasului, Herman asteapta sa nasca: „in teasta lui Herman se afla, ghemuit, un copil. Un fat mare si greu, cu capul spre buza craniului, pregatit pentru nastere“. Fatul va iesi la suprafata, dar intre aceste doua momente vom asista la o lungi prelegeri ale lui Herman adresate lui Mircea. Paginile in care Herman se confeseaza mi s-au parut incarcate de verbozitate, Herman e limbut. Ce minunata este pagina din finalul cartii cind Heman isi scoate pruncul din creier si ce dezlinate sint toate discursurile tinute de el.

Imaginea nasterii – vibratie si tensiune, frumusete si emotie! „Si pruncul ghemuit in teasta lui Herman se ridica deodata-n picioare, sfisiind ce mai ramasese din pielita tatuata a scalpului. Era cel mai voinic si mai dolofan baietel ce se poate inchipui, cu uriasi ochi albastri si cu un zimbet ce lumina totul in jur. Se-ntinsese lenevos, cu talpitele lipite de cristalul rece, inconjurate de vinisoarele albastre ale efectului Kirilian. Tot trupusorul lui sidefiu, umbrit cu un roz palid, ii era-nconjurat de aceeasi boare albastrie, cu structura delicata a fulgului de zapada.“ De ce a fost nevoie de imensul ocol prin gindurile lui Herman? De ce Herman nu este doar o imagine vizuala? De ce chinurile nasterii sint mereu adumbrite de vorbe? Frumusetea vizuala si clocotul fiintei din capul lui Herman sint mereu si mereu acoperite de un limbaj viscos.
Toata discutia despe „mistic“ si „tehnologic“, toate supozitiile despre Apocalipsa par niste rezumate destul de gaunoase si scolaresti ale unor lucrari teologice. Herman mi se pare un personaj ratat tocmai pentru ca este pus sa vorbeasca prea mult. Devine obositoare aceasta anticipare a sfirsitului cartii prin enunturile lui Herman.

Caderea in vulgaritate
Un alt pesonaj ratat este Mendebilul – Dan Nebunul. Peste toata reconstructia (maiestuoasa si nostalgica) a copilariei, peste cautarea (infrigurata) a Silviei, pluteste ca un puroi imaginea lui Dan Nebunul, care este redus si schematizat la rolul unui obsedat sexual care nu are alt scop decit sa le arate lungimea organului si sa-l violeze pe Mircisor. Din pacate, in paginile despre Dan Nebunul, Mircea Cartarescu cade in vulgaritate, combinind bancuri despre lungimea „cocoselului“ cu discursuri moralizatoare antihomosexualitate. Nu e erotism, nu e nici macar socant, e vulgar si scabros: „Iar acum intre noi statea un copil de virsta noastra, cu pantalonii-n vine si cu o pula-n loc de tumburusele noastre cu mot in virf, pe unde faceam pipi si care citeodata ne usturau rau“. Sigur, apoteoza vulgaritatii este intrebarea lui Dan Nebunul catre Mircisor: „Vrei sa ne futem in cur?“, asta combinat, in acelasi capitol, cu enunturile lui Herman despre „artefacte“... Probabil ca Mircea Cartarescu are obsesia simetriei, a extremelor care se atrag si se imbina, numai ca, in acest capitol care penduleaza intre „infipt“, „bagat“ si „artefact“, combinatia nu merge cu nici un chip, e fortata. Cum, iarasi, fortat pentru o simetrie prea putin expresiva, este intilnirea fratilor, Mircea si Victor, unul venind din zona unde nu stie ce e lacrima si durerea, altul din meandrele copilariei.

Fotografia lipita si filmele indiene lacrimogene
Cu o biografie de participant in Legiunea straina, Victor va descinde la Bucuresti si il va intilni pe Mircea. Se vor intilni fratii si se vor lipi jumatatile de fotografie unde cei doi copii erau impreuna. Imaginea fotografiei despicate care se unifica are ceva din finalul filmelor indiene, e destul de lacrimogena: „Am scos si eu, din dreptul inimii, cealalta jumatate a pozei, cea care statuse atita vreme in poseta stacojie a mamei, laolalta cu coditele mele de cind eram copil, si i-am aratat-o celui care statea-n fata mea, dincolo de suprafata tulbure a oglinzii, si el s-a vazut atunci, in bratele tatalui nostru, pentru prima data pe el insusi: rizind fericit si-ntinzind minutele catre cineva care nu era-n jumatatea aceea de fotografie“.
Victor, fiorosul induplecat, se intilneste cu Mircea.

Iar „Mircea avea sa scrie cartea. Avea, adica, sa creeze lumea“, dupa ce toate personajele cartii se vor stringe impreuna: „Se strinsera toti, ca un iris multicolor, in jurul pupilei din centru. Eram acum unul dintre ei, cu nimic mai real sau mai fantomatic, caci traiam cu totii un continuum realitate-halucinatie-vis-amintire ce ne facea imprecisi, translucizi si totusi concreti ca niste piese de sah din care s-ar fi desprins valuri de fotoni si miresme“.
Finalul cartii este o induiosatoare privire asupra trecerii si petrecerii prin lume a personajului principal (autorul cu nume pe coperta? Mircea? Mircisor? Omida care a ajuns fluture? Toti laolalta?), o aspra marturisire despre singuratate si desartaciune, o relevatie prin care minunea existentei devine posibila, acolo unde „manuscrisul meu e captuseala realitatii, cu neputinta de desprins de ea, caci fata si captuseala sint una, si e cu neputinta de distins punctul in care, rotite in a patra dimensiune, lumea curge-n text si textul in lume“.

Pauza de respiratie
Si acum sa ne tragem sufletul! Va trebui sa separam apele, pare obligatoriu, acest „continuum“ e stringent sa-l fragmentam, altfel Aripa dreapta va face implozie. Cartarescu arunca pietre in riu si fiecare unda concentrica se deschide in alte unde, la nesfirsit. Pe undeva, Cartarescu e robul acestui continuum, in care se afunda. Din acest motiv, orice trezire in istorie e preferabila somnambulescului. il prefer pe Cartarescu rapit de istorie, unui Cartarescu care pare sa-si fi epuizat fantasmele sau ele sa fi obosit de atita cercetare scriitoriceasca. in plus, Mircea Cartarescu si-a pierdut emotia atunci cind descrie scene de dragoste. Eu n-am vazut, in scena dintre Miriam si Witold, decit ceva foarte tehnic, foarte abstract, sec: nu e iubire acolo, e doar tehnica sexuala, personajele se dizolva in aglomerarea de simboluri – nu e nimic ravasitor, nimic pasional intre Witold si Miriam, dragostea e paralizata, toate acele istorii complicate ale personajelor sufoca momentul dragostei.

imi pare rau ca istoria n-a fost mai bine asumata – ca un pariu narativ, ci a fost gindita, cel mult, ca un apendice la intinsul proiect al Orbitorului: „N-am inteles niciodata ce-i cu mizgileala asta obscena pe un perete, numita istorie“. Si la partile de istorie exista destule lucruri schematice (securistii din carte sint cliseizati, sint produsul unui imaginar colectiv la care Cartarescu pare sa fi aderat, dar n-au forta, vorbesc prea mult, nu te infricoseaza, nu te scirbesc, nu-i simti ca personaje, sint doar ebose; punem pariu ca autorul n-a vorbit cu nici un securist pentru documentarea la aceasta carte?) si unele care cad intr-un haz scremut si facil (statuile care se trezesc in Bucurestiul Revolutiei isi cauta un conducator in persoana securistului Ionel). Cu toate acestea, paginile „istorice“ ramin valoroase prin tensiunea creata de asteptarea prabusirii sistemului comunist. Iar tot circul Revolutiei ar putea fi un atu pentru „exportul“ cartii, cita vreme exista un „orizont de asteptare“ fata de comunismul romanesc si ceausismul tirziu.