OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ce înseamnă ca un regizor român să cîştige un Palme d’Or şi în acelaşi timp sute de mascaţi să păzească o mînă de homosexuali exhibiţionişti? Înseamnă oare că sÎntem mai buni sau mai răi? Înseamnă că avem valori recunoscute pe plan european şi mondial sau că nu avem nici un fel de valori şi că singura satisfacţie provine din conflict? Întrebări ca acestea, fără răspuns, deşi nu îşi pot găsi o rezolvare, produc dezbatere: care este de fapt problema şi de fapt ce dorim de la străini şi mai ales de la noi?

 

Festivalul de la Cannes, prin prestigiosul său renume, propune lumii noi idei ale vieţii prin premierea artiştilor din cinematografie. Un Palme d’Or aduce cu sine prestigiu în ţară şi în străinătate şi o mulţumire de sine, o recunoaştere a efortului depus. De asemenea, în destule cazuri aduce şi beneficii materiale. Megatron, filmul lui Marian Crişan, cîştigător la secţiunea scurtmetraj prezintă o realitate românească, uşor suprarealistă. Imaginea drumului către McDonald’s nu seamănă cu ceea ce sÎntem obişnuiţi să ÎntÎlnim în marile oraşe, în care curentul anti-McDonald’s începe să fie la modă, formîndu-se adevărate societăţi post-McDonald’s. Fără să contest calitatea filmului, mă întreb cum se măsoară aceasta? Este binecunoscut faptul că multe dintre producţiile premiate de juriul de la Cannes nu ajung departe în ceea ce priveşte încasările. Aşadar, se poate spune că cinematograful, şi în special încasările acestuia, nu mai au relevanţă în epoca Internetului şi a ODC-ului. Poate că nu ar trebui să ne intereseze dacă filmul lui Marian Crişan va face sau nu audienţă şi dacă va produce bani, mai ales că este vorba de un scurtmetraj. Ceea ce ar trebui să ne intereseze este să felicităm, fie şi în gînd, un român care a reuşit să obţină prin munca lui o recunoaştere internaţională. Ce a reuşit filmul să promoveze? Probabil o Românie în care foamea de capitalism şi de simboluri ale acestuia încă există. Ce a reuşit însă premiul să promoveze? Profesionalism, originalitate şi curaj. Trei caracteristici care nu ne sunt atribuite foarte des de către straini şi după care tînjim. Căci aceasta este de fapt problema: o imagine proastă, care ne produce deservicii economice, sociale şi politice, şi care poate fi contracarată prin activităţi pozitive, culturale, sportive sau economice.

 

Din păcate, dacă în mediile elitiste putem fi consideraţi europeni, în cele de jos, suntem consideraţi primitivi. Parada gay din weekend-ul trecut s-a încheiat fără incidente majore, relatează toate ziarele. Spunem acest lucru cu atîta mîndrie, încît uităm problema care există de fapt: avem nevoie de peste 1.000 de jandarmi echipaţi ca pentru un război civil pentru a putea avea un marş al homosexualilor, bisexualilor şi al transsexualilor. Incidentele din ultimii ani, cu adevărat primitive într-o societate care se vrea egală, nu au făcut decît să păteze imaginea unei zone a societăţii româneşti, şi-aşa destul de întunecată. Discursul despre toleranţă referitor la comunitatea gay din România este, aşadar, intolerant. Toleranţa devine astfel intolerabilă, în condiţiile în care susţinem principiile unei societăţi egale. Căci toleranţa înseamnă umilire şi nu asigurarea egalităţii.