OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Povestea de-acum o suta de ani pare sa se repete: cel putin in spatiul euro-american, lumea a intimpinat cu mai mare interes si cu mai mare entuziasm ziua de 1 ianuarie 1900 decit debutul propriu-zis al secolului XX, la inceputul lui 1901. Facind comparatia intre atmosfera de anul trecut si cea de acum, sa observam – de pilda – ca atunci televiziunile faceau „numaratori inverse“, aratind cite zile au mai ramas pina-n 2000, pe cind acum ele lipsesc. Si totusi, e un fapt ca abia acum vor incepe noul deceniu, noul secol si noul mileniu!
Ceea ce inseamna ca traim acum ultimele zile ale celor vechi! O data trecuti dincolo, vom deveni oameni a doua secole: nascuti in o mie noua sute si…, traitori pina cindva, in doua mii si… Ba chiar, in cazurile rare ale deja-centenarilor, ei vor fi curind oameni a… trei secole, caci au venit pe lume inainte de 1901! Dupa cum la fel se va-ntimpla cu cei mai longevivi dintre nou-nascutii ultimilor ani, care se vor „intinde“ dincolo de 2101…
Ar fi de facut – asadar – patru bilanturi: al anului, al deceniului, al secolului si al mileniului. Mai simplu primul si din ce in ce mai grele celelalte.

Al anului 2000: inceput in mare euforie, cu explozii de artificii la Sydney, cu „constructia mileniului“ la Londra, cu sperante reinnoite la Bucuresti, dupa ce Romania tocmai fusese invitata in decembrie sa demareze negocierile de aderare la Uniunea Europeana si se dotase cu un nou guvern, condus de un premier tehnocrat si competent; sfirsit cu alegeri „cu cintec“ in Romania si in Statele Unite, „cintece“ – fireste – diferite: la Bucuresti a bintuit pret de o clipa spaima ca ar putea veni la putere un farseur extremist, in timp ce americanii au tot numarat peste o luna voturile celor doi candidati aflati aproape la egalitate, pina cind, saptamina trecuta, cursa a fost transata. Noul presedinte roman, Ion Iliescu, i-a trimis noului presedinte american, George Bush, jr., o scrisoare de felicitare, dupa ce-i mai trimisese una prematura imediat dupa scrutinul de la inceputul lui noiembrie.
Aerul de replay persista si daca privim la intregul deceniu: la inceputul anilor ’90, presedinte la Bucuresti era tot Ion Iliescu, iar la Washington tot George Bush, doar ca tatal. Au urmat Bill Clinton si, la noi, din 1996, Emil Constantinescu. Peste citeva zile, Constantinescu ii va preda Cotroceniul lui Iliescu, de la care il preluase acum patru ani! Dincolo – insa – de atari paralelisme si rocade, am trait un deceniu extraordinar, primul postcomunist, plin de evenimente, de tensiuni si de prefaceri ale tarii.

Bilantul secolului? Generatiile mai virstnice inca mai pastreaza amintiri din prima lui jumatate. Noi, din seriile mai tinere, doar am auzit si – mai ales – am citit despre Romania de dupa 1900: modernizare rapida, dinamica a dezvoltarii urbane, dar si inertii rurale, participarea la primul razboi mondial si formarea Romaniei Mari, „Belgia Orientului“ si „Micul Paris“, valoarea forte a leului pe pietele financiare europene, eforturile de sincronizare culturala (in sens lovinescian), dar si „contrareactiile“ nationaliste si ultranationaliste, functionarea democratiei dupa Marea Unire de la 1918, dar si legionarismul, cele trei dictaturi din timpul razboiului al doilea, alianta dezastruoasa cu Germania nazista, pierderea Basarabiei, a Bucovinei de Nord si a Cadrilaterului, trecerea tirzie de partea democratiilor occidentale, ocupatia sovietica de dupa 1945, instaurarea comunismului, asteptarea perpetua a „sosirii americanilor“, marele mit underground al anilor ’50-’60. Apoi – ceea ce stim mai mult ori mai putin direct, trait pe cont propriu: stalinismul, represiunea, lagarele, ingenuncherea tarii, urmata de „dezghetul“ de dupa 1965, micul boom economic, relativa prosperitate, relativa deschidere catre Occident, vizita lui Richard Nixon la Bucuresti, refacerea treptata a tesuturilor intelighentiei si culturii romanesti, dupa care a venit alunecarea inapoi pe tobogan, paranoia lui Nicolae Ceausescu, izolarea internationala, criza economica, rezistenta generala la proiectul ideologic al uniformizarii, revolta din decembrie 1989, prabusirea comunismului si deceniul al X-lea, despre care tocmai a fost vorba.
Nu demult, printre istoricii occidentali a aparut ideea „secolului scurt“, de la 1918 la 1991! Ipoteza coerenta, plauzibila in fondul ei si atragatoare sau macar ingenioasa in forma. Intr-adevar, daca socotim ca secolul XIX a fost cel al formarii statelor nationale in Europa, atunci va trebui sa acceptam ca procesul s-a incheiat abia dupa spargerea Imperiului Austriac, la 1918. Si daca secolul XX a fost dominat de cele doua mari nebunii extremiste, nazismul/fascismul si comunismul, atunci 1991, anul prabusirii celuilalt imperiu, Uniunea Sovietica, devine o „borna“ credibila. Sa fim – deci – deja de aproape un deceniu cetateni ai secolului XXI?!

Cit despre mileniu… amintirile nu ne mai sint de ajutor! Coborind catre anul 1001, istoria europeana se pierde in negurile Evului Mediu, iar cea romaneasca e… preistorie. In orizonturi de timp atit de vaste, parca nici retrospectivele, nici previziunile n-au sens. Ne ramine macar gindul ca dintr-un mileniu intr-altul se trece rar, atit de rar…
Cam asta ar fi, spus la repezeala. Dupa 1 ianuarie 2001, „secolul nostru“ va fi al XXI-lea. Al XX-lea va deveni „secolul trecut“, asa cum ii spuneam pina acum celui de-al XIX-lea. Reperele noastre „seculare“ se vor amesteca si se vor schimba. Ba chiar ne putem spune unii altora in aceste zile cam asa: „Ne vedem in mileniul urmator!“…

Si, pe pragul dintre ani/decenii/secole/milenii, inca doua lucruri mai personale. Intii – un gind catre bunicul meu matern, cu data nasterii inregistrata pe 1 ianuarie 1900, dar, de fapt, venit pe lume cu citeva zile mai devreme sau mai tirziu (nu se stie bine)! Cu alte cuvinte, mica „frauda“ functionareasca trebuie sa fi fost o tusanta tentativa de a „prinde“ clipa dintre seculi… Si-apoi – amintirea capodoperei cinematografice a lui Arthur C. Clarke si a lui Stanley Kubrick, 2001 – o odisee spatiala, vazuta la Cinemateca pe cind eram elev de liceu, pe la mijlocul anilor ’70. De-o parte – emotia rascolitoare de atunci, in fata ecranului de pinza; de alta – anul 2001 cel concret, care sta sa inceapa si care va arata cu totul, dar cu totul si cu totul altfel. La trecerea dintre milenii, ce tilc sa scot din aceasta diferenta intre realitate si fictiune?