OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

- Sebastian la centenar
Realitatea evreiasca marcheaza centenarul Mihail Sebastian – de care mai toata lumea se pare ca a uitat, in febra politica si in plina seductie a prezentului – printr-un supliment intitulat chiar Centenar Mihail Sebastian, din care au aparut deja trei episoade de cite opt pagini fiecare. Intentia publicatiei este nobila, fara indoiala: „Aflati in 2007 la primul centenar Mihail Sebastian, se ridica firesc intrebarea: cum si cit de prezent este, in memoria posteritatii, autorul romanului De doua mii de ani, care a coagulat constiinte, a radicalizat optiuni, cindva, si a nascut furtunoase confruntari ideologice, cu ecouri inca vii? intrucit sintem departe de a avea o editie completa a scrierilor sale, imaginea despre contributia originala si integrarea sa in fluxul modernizarii culturii romanesti a ramas partiala“.

Suplimentele dedicate lui Sebastian reunesc texte semnate de acesta in presa vremii – in care putem admira spiritul eminamente liber al unui om „supt vremuri“, gustul rafinat si verdictele care nu abdica de la preceptele estetice –, texte prilejuite de disparitia prematura a acestuia, fotografii ale putinelor file de manuscris originale ramase, pagini din si despre cartile sale. Primul „numar“ aduna ferpare emotionante semnate de figurile culturale proeminente ale epocii, coagulind o imagine destul de coerenta si de neinfestata politic asupra unuia dintre cei mai distinsi membri a generatiei ’30: „Sebastian era de o sensibilitate aproape feminina. Frumoasa lui privire reflecta, adeseori, o anxietate acuta. O clipa, rastimpul unei scintei electrice (ma intreb, astazi, daca nu era un avertisment al destinului sau tragic). Alte ori, ironia ii inflorea zimbetul discret. [...] In tristii ani ai razboiului recent, suferise martiriul. Zilnic urmarit de ginduri negre, care aveau o aparenta de justificare, gasea totusi forta sa invinga aceasta stare morbida si sa aduca celor mai increduli certitudinea victoriei. Acesta era triumful dreptei judecati, dar si semnul unei mari forte sufletesti.“ (Al. Rosetti, C.R.F.R, septembrie 1945)

Lipsesc din ecuatia evocativa „mogulii“ generatiei, care confunda prietenia cu optiunile ideologice (ma intreb, in paranteza fie spus, daca a meritat) si il exileaza pe Sebastian intr-o singuratate mai rea decit orice moarte. Cuvintele sale tradeaza o mare amaraciune: „Am stat mult, in clipele acestea de disponibilitate, si m-am gindit la cele ce despart in ultimul timp pe oameni, la patimile care fring prieteniile si legaturile sufletesti, la suflul acesta demonic care bintuieste de citava vreme mintile si inimile. Ma gindesc, cercetind adinc in mine: sint eu oare mai putin roman decit ceilalti, decit Misu Polihroniade? s…t Va trece furtuna, vor trece negurile: dar pe citi dintre prietenii de odinioara ii voi putea regasi pe drumul curatei omenii“ (Scrisoare catre Petru Comarnescu, aflata in fondul Muzeului National al Literaturii Romane, cf. Manuscriptum 4/1978).

Poate nu l-ati mai citit de mult pe Sebastian. Suplimentul dedicat centenarului sau – ingrijit atent si cu pasiune de Geo Serban – e un bun prilej de reinnodare a unei „prietenii“ cu o constiinta exemplara a interbelicului romanesc. Textele sale, reproduse intr-o selectie semi-tematica, sint savuroase si cit se poate de actuale. Parca venite dintr-o republica platoniciana a spiritului, in care, izolat de sirma ghimpata a politicului, intelectualul se poate manifesta liber si demn. Iata un credo pe care intelectualii, nici in epoci cu unda verde la opinii si corectitudine politica full options, nu si-l mai amintesc: „Pasiune intransigenta, austeritate de stil, oroare de compromisuri si false valori, un ideal sever de adevar – toate acestea servite cu abnegatie, cu duritate uneori, dar fara orbire si mai ales fara violenta polemica“. I-as intreba pe sustinatorii in absolut ai gruparii Eliade&co daca li se pare desuet. Dar ma abtin. (F.P.)

O polemica pe marginea comunismului
Scena culturala romaneasca duce lipsa de polemici veritabile, purtate deasupra paruielilor si a balcanismelor colorate care ne plac atit de mult (panem et circenses, nu?). De obicei, argumentele sint pe undeva pe la coada schimbului „amical“ de replici, acesta devenind interesant doar de dragul spectacolului. Cu totul altfel stau lucrurile in cazul de fata: Andrei Plesu sustine la Scoala de Vara de la Sighet o conferinta cu titlul (polemic in sine) A treia zi a comunismului? si Alexandru Matei ii raspunde punctual, in revista 22, intr-un text intitulat Cum intelegem comunismul.

Avantajat de o retorica din care a reusit, in timp, sa faca o marca inregistrata, Andrei Plesu construieste cu abilitate o executie pe argumente a comunismului, intrebindu-se de unde popularitatea acestuia in plin veac XXI. intrebarea e legitima, insa una dintre premisele de la care porneste conferentiarul nu e atit de impartiala pe cit ne-am fi asteptat: „Mi-am repus aceasta intrebare in ultimele luni, cind am constatat ca exista si in Romania o generatie, printre ai carei reprezentanti se gasesc simpatizanti ai marxismului, ba chiar ai comunismului. Cum se explica faptul ca, la numai 17 ani dupa caderea comunismului, el recupereaza ceva din seductia originara? s…t Printre tinerii pe care i-am intilnit – unul e deja vedeta de televiziune – simpatia pentru comunism, cu punerea in paranteze a istoriei romanesti, a ajuns sa aiba un aer trendy. De unde vine asta?“. E punctul in care simt nevoia sa pun o intrebare: daca ulterior ni se citeaza abundent din legendele marxismului care profereaza violenta (insasi maniera de a alege citatele, trunchiat si decontextualizat, e contestabila), de ce nu ni se dau citate si din textele tinerilor simpatizanti ai stingii din Romania, ca sa intelegem si noi cum e sa fii trendy? Stiu, personal, destui tineri care se considera si se declara de stinga (ceea ce inseamna totusi altceva decit a fi comunist), public sau nu, insa nu dintr-un comportament „pubertar“ si nici intr-un caz „punind in paranteze istoria romaeasca“. Iar argumentul cu „n-ai fost acolo“ tine doar pina la un punct (noi interpretam si istoria netraita, nu?).

Andrei Plesu porneste de la cazul particular al unui comunist francez, Emmanuel Terray, autor al unei carti intitulate Le Troisième jour du communisme (Actes Sud, 1992), ajungind sa se intrebe cum e posibil ca un tinar de 20 de ani sa fie mai interesat de „salariile mici din Maroc“ decit de marile intrebari „rusesti“ („care e sensul vietii, ce e cu iubirea, de ce sufera oamenii, de ce murim, ce e moartea, ce e sufletul“). Alexandru Matei da o replica justa (eseistul din Scoala de la Paltinis formuleaza si generalitati cu platosa retorica, nu tocmai stabile, de tipul „Ca sa ajungi comunist, e musai sa te infurii, sa debutezi intr-o stare de iritare“, „La noi nu s-a citit Marx“ etc.): „Pentru un tinar european din ultimele doua sute de ani, si vorbesc aici de cei totusi educati, preeminenta experientei face ca aceste intrebari sa fie deduse din contacte cu lumea; ce e cu iubirea te intrebi cind esti parasit, ce e cu sufletul cind moare cineva drag etc. Chestiunea prizonierilor malgasi sau a salariilor mici din Maroc este una, ce-i drept, destul de abstracta pentru un francez – desi e vorba despre doua spatii francofone, totusi. Nu mai putin abstracte sint chestiunile sufletului sau mortii la aceeasi virsta frageda. Dar da ocazia unei prime confruntari cu informatii verificabile despre niste fapte reale. Poti incepe sa cunosti lumea in felul acesta“.

Un alt punct fierbinte al polemicii e cel legat de ce inseamna de fapt „a fi de stinga“. Daca Plesu vede in marxism „o filozofie a hazardului“, centrata pe „jumatatea publica a omului“ si aproape deloc pe „tematica formarii proprii si a eului“, „o doctrina care legitimeaza violenta si indeamna la asasinat“, Alexandru Matei explica cum „intelege“ el stinga: „A fi de stinga, a fi marxist, pina la un punct astazi, nu inseamna sa crezi in comunism, sa crezi in aplicabilitatea lui, sa crezi in solutiile economice ale marxismului, ci, pur si simplu, desemneaza un loc de unde poti critica establishment-ul, altfel decit «invatind latina». inseamna a fi impreuna cu cineva, mai mult decit impotriva altcuiva – inseamna adica a lucra, la modul naiv si superficial fara indoiala, la constructia unei identitati, asa cum faci fiind fanul vreunei formatii sau imbracindu-te altfel…“. Precizarea e importanta mai ales pentru ca autorul eseului Despre ingeri exagereaza pericolul acestei orientari, insinuind ca marxismul ar fi o moda (via Occident), intr-un sir deloc sinonimic: „La unii e o moda, au observat ca povestea asta cu stinga, cu marxismul, cu comunismul e cool, iti da un aer usor rebel, neconformist“. Fascinatia maladiva nu e tocmai maladiva, e doar o optiune, fara sa presupuna in mod obligatoriu un angajament politic. Seductia nu vine din „netraire“ si autism/ evazionism inocent (ar fi „comunisti“ doar oamenii „pe care optiunea lor nu i-a costat nimic, nici puscarie, nici exil, nici spaima“), ci din convingeri care extrag si recupereaza o ideologie care nu poate fi stearsa cu buretele atit de categoric si care nu se poate nici confunda cu si nici reduce la comunism.

Citez integral pasajul cu care Alexandru Matei alege sa-si incheie demonstratia, pasaj caruia eu i-as fi temperat tonul (pentru ca, in coada unei caravane de argumente solide, avintul din final e cumva nepotrivit, desi cu un continut legitim): „in clipa in care in numele condamnarii comunismului condamnam stinga, tiermondismul, corectitudinea politica, gindirea franceza, preocuparea pentru injustitie in detrimental preocuparilor intelectuale, riscam sa aruncam avortonul (sic!) din copaie impreuna cu ea. Nu tot ce intra aici iese infestat, nu sint toti stingistii niste ticalosi si nu putem imparti lumea, cu un oftat, in jumatate calai, jumatate victime“.
M-a nelamurit insa intrebarea din finalul textului A treia zi a comunismului?: „Ce e de facut? Raspunsul meu e defetist. Nu e nimic de facut“. Sigur ca trecutul nu poate si nu trebuie uitat. Pentru asta exista locuri ca Sighet, si e foarte bine ca e asa. Ce altceva insa „e de facut“, din moment ce se pare ca am ajuns la performanta de a fi liberi sa credem (in) orice? Sa o luam de la capat cu epurarile si cu forta, sa curatam scolile de fosti politruci (asta da, s-ar putea face, ma tem insa ca ar insemna sa „purificam“ o intreaga generatie mutilata in/de comunism), sa ne ingrijoram ca tinerii au ales sa fie de stinga, dupa ce parintii lor au infundat puscariile in deceniile trecute? in interbelic, cind angajarea politica era mult mai explicita si fascinatia legionarismului era cu mult mai ametitoare pentru tinerii in curs de afirmare decit cea a marxismului astazi, nu si-a pus nimeni problema acestei gauri negre care aspira elitele doar pentru ca nu existase inca Auschwitz-ul si Büchenwald-ul, ca sa vedem raul „aplicat“? Abia atunci ar fi fost foarte important sa se fi facut ceva. Profilactic. Raul comunist (si nu stinga, asa cum e ea perceputa astazi in mediile universitare occidentale, partial, si la noi) e un subiect greu de prins in termeni dihotomici, mai ales cind nu e vazut in pandant cu fascismul, asa cum cred ca ar fi normal. ii felicit pe cei doi distinsi eseisti, care sper sa antreneze in aceasta polemica „indirecta“ si alte voci, deschizind astfel portile unui dialog public, unul adevarat, eficient si mai ales sincer. Despre comunism, stinga, marxism, pentru inceput. (Florina PIRJOL)