Teatrul Naţional „Vasile
Alecsandri“, Iaşi/tangaProject
România! Te pup de Bogdan
Georgescu
Regia: David Schwartz
Scenografia: Adrian Cristea
Muzica: Bogdan Burlăcianu (Fără
Zahăr)
Cu: Georgeta Burdujan, Teodor Corban,
Andreea Boboc
Orchestra: Clement Alexandru
Arnăutu, Florin Caracala, Beatrice Cozmolici, Mirela
Nistor, Vlad Volf.
Am fost un „spectator privilegiat“
la premiera piesei România! Te pup, în regia lui David
Schwartz, pe un text-scenariu scris şi adaptat succesiv de Bogdan
Georgescu – o producţie a Teatrului Naţional din Iaşi şi
tangaProject. Participînd la o parte din repetiţiile generale
şi urmărind ethosul întregii situaţii, am putut observa cum
s-a construit unul dintre cele mai bune spectacole de teatru
postdramatic din România. Este un spectacol de frontieră, care
dinamitează nu numai o mare parte dintre convenţiile scenei
româneşti, dar şi clasicul sistem de producţie a unui
spectacol, pu-nînd echipa, nu tocmai pregătită, a
Naţionalului ieşean în faţa unor provocări noi. Pornind de
la faptul că regizorul a preferat un model colaborativ –
înlocuindu-l pe cel al regizorului tiran – şi de la faptul
că întreaga construcţie a fost rodul unui atelier de lucru
contextual, un aici şi acum performativ, în care textul urma
situaţia, iar situaţia se construia în funcţie de artiştii
prezenţi pe scenă (aceasta fiind o caracteristică a teatrului
postdramatic), se poate afirma că intenţia lui David Schwartz şi a
lui Bogdan Georgescu a fost una împlinită.
De pe o poziţie tradiţionalistă, se
poate reproşa acestui spectacol că preferă să reproducă o
realitate în loc să o reprezinte. Fără îndoială, e un
reproş stupid. România! Te pup e spaţiu autonom într-un
timp autonom în care realitatea, aşa cum o percepem împreună,
este „spartă“, decriptată şi deconstruită în detaliile
ei, secvenţă cu secvenţă. Acţiunea, care e doar un pretext
pentru un discurs critic despre România şi români, aduce
trei personaje (Miss Renata, domnul Neagoe şi Vasile, o studentă
care pleacă la studii în SUA), în acelaşi compartiment
de tren. Spectacolul e construit pe două planuri care se
intersectează adesea: unul al convenţiei – în care urmărim
construcţia unor personaje standard de comedie – şi altul al
performativităţii – în care o orchestră sui generis
manipulează aceste personaje, dar, mai ales, construieşte spaţiul
sonor şi olfactiv. Secvenţialitatea primului plan se înscrie
în mediul (înţeles atît ca mediu fizic, cît
şi ca mediu al comunicării) continuu al orchestrei.
Din perspectiva
acestui nivel sînt reperabile toate elementele teatrului
postdramatic: secvenţele convenţionale reprezintă fragmentarea
narativităţii (ca răspuns la fragmentarea cotidiană a sensurilor
sociale), se joacă în stiluri dramatice eterogene, există un
anumit hipernaturalism combinat cu elemente neoexpresioniste sau
acţioniste. Orchestra construieşte sonor şi olfactiv din zeci de
obiecte şi elemente naturale. Nu există sunet „pe bandă“, doar
sunet construit live, din mături, pahare, sticle, detectoare de
metale, cutii, blender, căni etc. – aici, intuiţiile lui Bogdan
Burlăcianu (Bobo de la Fără Zahăr), cel care a antrenat
orchestra, au funcţionat perfect. Accentul pică nu pe acţiuni (cu
toate că, timp de o oră şi jumătate, actorii din orchestră sînt
prezenţi în scenă şi trec prin diferite roluri episodice),
ci pe stări. Teatrul nu mai e un mediu în care doar discursul
rostit creează stări mentale, ci sînt provocate toate
percepţiile umane. Mirosurile, efect al bucăţilor de ceapă tăiate
pe scenă, al cutiilor de pateu, al pulverizatoarelor cu bere,
instituie un spaţiu al senzaţiei, care împarte cu realitatea
socială românească acelaşi senzualism balcanic. Fără
îndoială, cu toţii ne aflăm într-un tren românesc,
dar el este condus de doi hackeri care au descoperit bug-urile din
realitate şi o reprogramează.
Perfomatorii din orchestră nu sînt
personaje, ci entităţi cu identităţi reperabile şi în
afara spaţiului teatral, tineri dintr-o Românie care se
schimbă încet şi sincopat. Actorii din convenţie participă
la mediul comun, fără a se integra lui definitiv. Dacă în
zona performativă, postdramatică, se lucrează prin şi în
corp, la nivelul dramatic, relaţiile sînt între corpuri:
prezenţei intense a corpurilor din planul performativ i se opune o
absenţă deliberată a voinţei şi deciziei. Textul nu impune un
sens prestabilit, el se transformă într-o mulţime de voci
reacţionare şi critice. Spaţiul e modular şi percepţia sa diferă
în funcţie de poziţia spectatorului în sală – din
fiecare loc se pot capta mesaje textuale, sonore, olfactive sau
cinetice diferite. Prezenţa unor elemente video – false reclame la
CFR – întregeşte procesul postdramatic. România! Te
pup e un proces de disoluţie şi transfer de stări, nu un discurs
unidirecţionat despre realitate. David Schwartz şi Bogdan Georgescu
şi-au asumat, ca vechi pasionaţi de trenuri, sensul originar al
activităţii de hacking: modificarea circuitelor care transmit
semnale şi energie.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters