Reapariţia autorului

Autor: Dinu FLAMAND | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Începutul anilor ’80. Cel mai şmecher regim comunist din Europa continua să lase impresia că face teribile eforturi să-şi menţină independenţa faţă de Moscova. Deşi în România se instalase de cîţiva ani o dictatură ideologică de tip asiatic, regimul de la Bucureşti ţinea să convingă Occidentul că nu îngrădeşte libertăţile fundamentale. Iată de ce artiştilor, scriitorilor şi cîtorva oameni de ştiinţă şi mai cu seamă sportivilor li se permitea uneori să plece în străinătate. Şi nu doar în ţările „frăţeşti“. Printre scriitori, dintre destinaţiile occidentale accesibile, foarte puţine, de fapt, festivalul literar de la Lahti era cel mai rîvnit. Deşi aproape sufocată de Moscova, Finlanda avea reputaţia unei ţări mirifice, cu peisaje de vis şi oameni minunaţi. E drept că ţara fusese „finlandizată“, nu avea drept de opinie în competiţia ideologică din perioada războiului rece, iar din punct de vedere economic era dependentă de Moscova. Dar prestigiul ei cultural rămăsese intact. Te puteai considera un răsfăţat de zei dacă Uniunea Scriitorilor te desemna să o reprezinţi la Lahti. Iar într-un an zeii mi-au surîs. Eram trimis la primul meu colocviu literar internaţional. Trepidam de emoţie, mă pregăteam ascultînd pînă la saturaţie Sibelius sau recitind lungi pasaje din Kalevala.

Nu ne-a trebuit mult, odată ajunşi la Lahti, să ne dăm seama că nimeni nu auzise de noi. Nu doar de cei doi români picaţi ca din lună (mă aflam împreună cu un dramaturg, care de obicei avea haz, însă acum era obligat de medici la abstinenţă de alcool şi-l pierduse), dar nici de alţi ruşi, bulgari, unguri, macedoneni sau estici, în general. Sigur, figuram în programul festivalului cu cîte un text, două, traduse în engleză sau în franceză, ca să nu venim cu mîna goală. Fuseseră trimise biografiile noastre, fotografiile, referinţele literare, protocolul elementar. Dar gazdele şi mai toţi ceilalţi occidentali ne rezervau acea politeţe vag stînjenită pe care o arăţi unor rude îndepărtate şi sărace. Nu interesam pe nimeni. Iar de săraci, chiar că eram săraci de tot. Nu cred că aveam mai mult de zece dolari în buzunar. O asemenea situaţie îţi imprima în mod automat pe chip o expresie înghesuită. Era greu să-i explici cuiva din lumea liberă tipul de umilinţă la care erai expus, care nu era o simplă frustrare financiară. Dar cum să explici anormalul într-o lume care nu bănuieşte prezenţa lui?

Nu ne lua nimeni în seamă. A, dacă am fi fost nişte disidenţi, poate am fi stîrnit un oarecare interes! Dar aşa, cu timiditatea pe care probabil că o arătam şi cu felul nostru abia evaziv de a vorbi despre realităţile din ţările noastre de origine, resemnaţi că va trebui să ne întoarcem acasă după cele cîteva zile exotice, sigur că păream ca nişte cîini abătuţi, deloc interesanţi. Am avut atunci revelaţia că nu eram decît nişte deţinuţi cărora li s-a dat voie să iasă din curtea închisorii lor zilnice spre lumea largă, dar numai după ce călăii noştri au ştiut să ne convingă că vom continua să ducem cu noi închisoarea. Cu familiile noastre lăsate acasă şi cu perspectiva că asupra lor vor urma represalii dacă încercam să nu spunem ceea ce nu trebuia spus, eram, practic, reduşi la muţenie. Iar aşa ceva nu se putea explica la Lahti.

Poate ne purtam şi noi mai stîngaci, sau chiar bizar, dacă mă gîndesc că delegaţia sovietică se deplasa peste tot în formaţie completă. Eu bănuiam că se spionau unii pe alţii ca să nu se lase atraşi de sirenele anticomunismului. Probabil că unul dintre ei, şeful, ţinea în buzunar toate paşapoartele celorlalţi. Mi-am luat totuşi inima în dinţi şi am bîrfit copios această situaţie împreună cu un autor rus de romane istorice, născut însă la Paris, Vladimir Volkoff, prezent acolo. Se spunea despre el că era cel mai reputat specialist francez în problemele Războiului rece. Cei din delegaţia sovietică îl ocoleau înspăimîntaţi. Volkoff se amuza constatînd că românii sau macedonenii nu se temeau să se afişeze cu el. Era şi aşa ceva un indice de relativă independenţă chiar în interiorul lagărului comunist. Dar de natură să te întristeze şi mai mult. Cu macedoneanul Gheorghi am trecut repede la bancuri politice despre comunism. Cu ruşii sau cu est-germanii era imposibil. Se făceau că nu pricep. Cu occidentalii nu aveam mai nimic în comun. Deşi cu ei am fi vrut să vorbim, zi şi noapte. Poate nu neapărat ca să le cerşim compasiunea. Aşa, ca între prieteni de cîteva seri...

Ei, occidentalii, se antrenaseră acolo în fastidioase dezbateri despre „dispariţia scriitorului“, tema colocviului. Ştiţi, subtila teorie a lui Roland Barthes, preluată şi îmbogăţită apoi de alţii, potrivit căreia nu autorul este la originea operei literare, ci limbajul! De îndată ce începe să se înfiripe textul, moare autorul, iar în locul lui apare „le scripteur“. Iar despre acest „scriu-autor“ se spunea că ar fi ceva ce era, exista, dar în acelaşi timp nici nu exista sau exista doar ca o funcţie a limbajului, ornament al unui proces vid. Cunoşteam în linii generale teoria. Chiar şi în oropsita Facultate de Litere de la Cluj ajunseseră, în vremea studenţiei mele, zvonurile despre teoria care îl ucidea pe autor, dispreţuindu-i biografia. Cum tot ceea ce nu era marxism-leninism ni se părea pe atunci interesant, inclusiv structuralismul, studiasem o vreme, cît puteam eu găsi, teoriile despre această aneantizare a autorului. Dar îmi trecuse repede. Deci ascultam cu o ureche distrată alocuţiunile de la Lahti. Şi, brusc, mi-am dat seama că scriitorii dispăruţi eram, de fapt, noi, cei din est. Dispăruţi la propriu, deşi prezenţi acolo. Dispăruţi în eul auctorial al ideologiei, absorbiţi de sistem, nu de literatură. Iar una dintre formele cele mai perfide ale acelei dispariţii se dovedea a fi tocmai acest protocol internaţional de la Lahti. Existam pe un teren neutru, finlandizat, dar totul era fictiv, o ficţiune scrisă de acaparatoarea ideologie. Pînă şi superbii mesteceni care asistau la traducerile simultane din poiana unde se ţinea colocviul mi se păreau a fi fictivi.

Iar în momentul în care un scriitor de extremă stîngă din delegaţia franceză a confiscat microfonul pentru a denunţa cenzura din Franţa, am simţit că răbdarea mea ajunsese la limită. M-am ridicat şi am plecat, poate şi puţin ostentativ, dînd din mîini. Cum? Adică noi nu puteam spune un cuvînt despre cenzura reală din ţările noastre, iar acel franţuz perora cu emfază şi denunţa tocmai răsfăţul de libertate de care se bucura în ţara sa! Dar odată cu mine a părăsit adunarea şi un tînăr scriitor portughez. Era António Lobo Antunes. După care, el s-a apropiat de mine şi mi-a spus în franceză ceva de genul: „ça vous fera une belle jambe, à vous qui venez de là bas?“. Înţelesese totul. Polemicile politice ale francezilor erau pentru noi ca o frecţie la piciorul de lemn. De atunci acel portughez a devenit fratele meu.

Cum a fost cînd l-am ascultat prima oară

În după-amiaza aceleiaşi zile, António Lobo Antunes a luat cuvîntul. A început, cum face el, cu o voce ezitantă şi cu lungi pauze, prin a spune că nu ştie nimic despre temă. Şi că, în general, nu se pot spune prea multe despre literatură, în afara faptului că ea rămîne un mister ce ne uimeşte de fiecare dată cînd se produce. Nu era o conferinţă, era o poveste ce sărea de la una la alta, de la războiul din Angola, unde autorul fusese medic militar, la întîmplări de la azilul de nebuni din Lisabona, unde tot el continua să profeseze. Din cînd în cînd venea vorba de Faulkner, de Tolstoi, de Cehov sau de Céline, cu referinţe foarte exacte la biografia lor, care se inserau firesc în desfăşurarea narativă a vorbitorului. Toată lumea devenise atentă, antrenată pe nesimţite în acea naraţiune labirintică ce atacase deja întrebarea centrală: de ce scriem? Iar Lobo Antunes se ferea să pronunţe cuvinte complicate, ocolea în mod intenţionat tipul de frazare discursivă practicat pe la colocvii, unde nu puţini confundă seriozitatea cu o rigidă prestanţă academică. În schimb, tînărul autor vorbea despre sensibilitate, sinceritate, emoţie, despre viaţă şi despre moarte, despre absenţa iubirii sau despre somnul destinului, cu acea dezarmantă simplitate pe care nu o găsesc niciodată cei care păşesc, emfatic, pe piscurile banalităţii. Îi plăcea să intre, primejdios, în zona locurilor comune şi ieşea la lumină cu o comparaţie insolită, cu o asociere de idei stupefiantă şi imprevizibilă. Practica o simplificare metodică ce devenea treptat un adevărat manifest de onestitate. Brusc, mi-am dat seama că era primul „autor“ care lua cuvîntul la Lahti. Venise un autor printre noi, colocviul putea, într-adevăr, să înceapă.

Îmi amintesc, între altele, confesiunea dureroasă care aproape a explodat dinaintea noastră (Lobo o subliniază de obicei, periodic, în dialogurile sale cu cititorii). A mărturisit atunci cum l-a făcut războiul din Angola să-i descopere pe ceilalţi, să descopere lumea. Înainte de acea experienţă traumatizantă, în perioada „ptolemeică“, trăise crezînd că el era centrul lumii. Se putea înţelege că numai experienţa războiului, fratria de arme îl dirijaseră spre adevărata viaţă şi spre literatura autentică. Era pentru prima dată cînd auzeam pe cineva vorbind cu absolută şi incredibilă sinceritate despre experienţa care l-a făcut să descopere umanitatea, grandoarea ei. Aşa, cînd citim din cărţi sau cînd ni se predau la şcoală, noţiunile din această categorie nu ne mişcă cine ştie ce. Dar pe un autor cum este Lobo Antunes trebuie să-l credem. Toate romanele, toate micile sale schiţe adunate în Cronici sînt infinite variaţiuni în jurul unor sentimente de tandreţe şi de compasiune pentru fiinţa umană. Mai cu seamă pentru personajele umile, estropiate, terorizate de sistemele puterii sau de capriciile istoriei. E sigur că această sensibilitate tragică i s-a revelat tînărului scriitor în zilele războiului. Stau mărturie şi Scrisorile de pe front, un incredibil document biografic şi literar, în acelaşi timp, în care vedem cum acţionează ororile războiului asupra acestei sensibilităţi brusc conştientizate – a medicului, dar şi a scriitorului care se căuta. Scrisorile de pe front, pe care nu Lobo Antunes le-a publicat, ci fetele sale, fiindcă le moşteniseră de la mama lor, cărora le erau adresate, sînt momentul în care literatura şi viaţa se descoperă reciproc şi fiecare în parte, prin exigenţa autenticităţii. Ele devin dovada faptului că, numai atunci cînd a depăşit egoismul individual, Lobo Antunes a devenit autor prin descoperirea celuilalt. Este o revelaţie a alterităţii. Iar faptul că atunci, la acel colocviu, un autor îşi deschidea sufletul în faţa noastră cu atîta naturaleţe era excepţional şi emoţionant, ca o jupuire de viu.

Aveam să aflu abia mai tîrziu că debutul lui Lobo Antunes, cu două romane publicate aproape simultan, a fost un eveniment literar care s-a soldat repede cu numeroase traduceri în principalele limbi de circulaţie. Dar portughezii nu l-au acceptat cu uşurinţă pe acest tînăr autor incomod, care etala în primele sale cinci romane cazuri disperate de inadaptare la societatea portugheză de după război şi de după „revoluţia garoafelor“. Însă, de la bun început, o anumită categorie de cititori l-a reperat pe Lobo Antunes şi i-a rămas fidelă cu pasiune. Asemenea cluburi de fani se constituie treptat în toate ţările unde „seria“ traducerilor din cele peste douăzeci şi cinci de romane continuă cu o anumită regularitate. În Finlanda era deja cunoscut şi avea un grup de cititori fideli, care probabil îl descoperiseră şi din traducerile suedeze. Se vedea clar că relaţia lui cu cititorii care avuseseră răbdarea şi talentul să-l descopere era una specială. Am înţeles abia mai apoi că Lobo Antunes face parte dintre acei rari scriitori, rari cel puţin în vremea noastră, dar mult mai răspîndiţi în epoca romanului clasic, care au darul de a se adresa în primul rînd sensibilităţii cititorului. El, care este unul dintre cei mai mari stilişti din literatura mondială, nu va insista niciodată pe problemele construcţiei, deşi compoziţiile sale – ca nişte piese muzicale complexe – sînt dintre cele mai elaborate.

L-am auzit deseori spunînd: tehnica se învaţă, poţi să înveţi cum se reţine informaţia ca să imprimi ritm, să-l faci pe cititor să aştepte tensionat evoluţia firului narativ. Sau l-am auzit explicînd cum poate fi transformată o metaforă directă în metaforă indirectă, cum să ieşi din monolog în dialog. De fiecare dată adăuga că nu există o reţetă pentru redarea emoţiei. Iată de ce acest autor consideră un miracol fiecare carte pe care ajunge să o încheie. Probabil că, pentru el, un soi de mistică a autenticităţii rămîne criteriul exigenţei maxime. De unde şi munca stilistică penitentă, care îl duce nu doar la uluitoare performanţe de frumuseţe în expresivitate, subliniate de toţi traducătorii săi, dar şi spre performanţe de densitate psihologică în definirea personajelor şi a situaţiilor. Iar din această perspectivă apare mai explicită şi exigenţa autorului, care îi cere cititorului să colaboreze la elaborarea romanului, în momentul în care îl citeşte. Adică un alt mod de a spune că şi cititorul trebuie să-şi „merite“ lectura, aşa cum autorul îşi merită creaţia numai dacă îşi merită viaţa.

Primul roman pe care i l-am citit a fost Fado alexandrino, un fel de naraţiune halucinantă, pe patru voci, despre Revoluţia garoafelor din aprilie ’74. Iar atunci am sperat din tot sufletul că şi în Romania se va produce, cîndva, o debarcare fermă a regimului comunist, fără vărsare de sînge, ca în Portugalia. A fost singurul roman, din experienţa mea de cititor, pe care aş fi dorit să-l văd „transpus“ în viaţă, în alt context, în România, la cealaltă extremă a latinităţii care ne înfrăţeşte cu aceşti misterioşi portughezi. L-am însoţit, de atunci, deseori pe António la conferinţe şi dialoguri cu publicul. Am încercat în ultimii ani să nu scap nici unul dintre acele momente în care, după ce se încălzeşte, acest scriitor te lasă să asişti pe viu chiar la procesul creaţiei sale. „Puneţi-mi voi întrebări, iar eu am să vă răspund la ceea ce cred eu“, spune el deseori, chiar de la începutul dialogului, iar sala acceptă cu încîntare această răsturnare de protocol. Pentru că António îşi asumă repede mersul ezitant deasupra unui abis, un fel de sinceritate fără plasa de protecţie, ca avansarea abilă a marilor saltimbanci. Are în mînecă răspunsuri deja verificate şi de efect la întrebările cele mai frecvente, ţi le arată ca să vezi. Dar nu le foloseşte. Din acel moment te surprinde şi te antrenează spre abisul obsesiilor sale, scoate la suprafaţă nuanţe pe care numai el le vede. Iar totul gravitează în jurul cîtorva teme: viaţa este un mister, literatura – unul de mai mică importanţă, dar devenit exerciţiu obligatoriu de uimire. Iubirea este ceva imposibil şi incomunicabil; faptul de a scrie, la fel. Adevăraţii autori scriu într-un gen pe care şi-l creează ei singuri. Proust nu scrie proză, el scrie... Proust. Proza sau poezia sînt nişte exerciţii nedefinite. Dacă aş fi putut să scriu poezie nu m-aş mai fi chinuit cu aceste lungi romane – îmi repetă adesea, deşi ştie că toate romanele sale sînt construite ca nişte poeme şi sînt dense ca antimateria. Pare paralizat de respect faţă de performanţa unui Garcia Lorca, cel care ştiuse să spună: „mă doare capul şi mă doare chiar şi pălăria de iubirea pentru tine“. El mi-a relevat lirismul lui Camões, poate şi pentru a tachina pasiunea mea pentru Pessoa („Transforma-se o amador na cousa amada/ Por virtude de muito imaginar“).

Tot el m-a ascultat ore în şir, răbdător, zile întregi, cînd îi descriam viaţa din România, în acel prim popas al meu în Portugalia, unde António mi-a pus la dispoziţie nu numai propria lui casă, dar mi-a prezentat şi prietenii săi (el, care are un cult pentru adevărata prietenie). Treceam de la una la alta, îi relatam despre cozile la alimente, îi vorbeam despre sloganurile imbecile ale regimului ceauşist, ridiculizam îngîmfarea acelui dictator care ţinea să scrie el însuşi versurile şchioape ale imnului naţional, vorbeam despre suferinţa cumplită a oamenilor de rînd, despre lipsa oricărei perspective... Dar şi despre imposibilitatea mea de a pleca, cu perspectiva de a nu-mi mai vedea niciodată nici părinţii, nici locurile natale... Iar António îmi răspundea aproape invariabil: „Cum de poţi trăi acolo?“.

La început, această reacţie mi se părea cam sumară. Aşteptam, poate, un sfat, fraze expresive de compasiune, îndemnuri sau mai ştiu eu ce. Nimic din toate astea. Doar întrebarea: „Cum poţi trăi acolo?“. Simplu, ceva dezarmant de simplu, dezarmant de brutal. Am plecat din Portugalia mai confuz decît venisem. Dar replica lui António continua să sfredelească în mine mai eficient decît orice discurs, mai dur decît dacă mi-ar fi dat palme. Am înţeles tîrziu că psihiatrul îmi aplicase, cu o iubire fraternă care se ferise de orice patetism, cîteva şedinţe subtile de psihanaliză. Mă îndemna să descopăr singur drumul vindecării. La cîteva luni după aceea începeam să simt efectul. Înţelegeam sensul întrebării. Înţelegeam că ceea ce trăiam nu era, de fapt, viaţă. Înţelegeam că nu trăiam. Lobo Antunes îmi pusese în faţă cea mai limpede oglindă. Depindea de mine dacă mai voiam sau nu să mă mint.

Bucuria acestei descoperiri a fost uriaşă. Şi a fost urmată de un fel de sentiment de recunoştinţă pe care-l păstrez, îl simt în mine de fiecare dată cînd mă reîntîlnesc cu acest om. Am văzut acelaşi sentiment exprimat prin gesturi de un nebun senil, în curtea spitalului „Miguel Bombarda“, unde medicul Antunes a vindecat generaţii întregi de bolnavi. Medicul nu mai profesa de multă vreme, dar ceilalţi colegi îi păstraseră cu sfinţenie cabinetul, unde Antonio venea zilnic, numai ca să scrie. M-a luat într-o zi cu el, să luăm masa la cantina ospiciului. S-a oprit să-şi vadă şi foştii bolnavi, unii dintre ei rămaşi definitiv în acest ospiciu. Atunci, după ce António i-a întins o ţigară nebunului, iar acesta a început să ţopăie de fericire după ce-şi recunoscuse binefăcătorul, am văzut pe alt chip fericirea care luminase şi viaţa mea.