OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cartile despre care va fi vorba in cele ce urmeaza sint, estetic vorbind, nepublicabile. Ele ies, practic, de sub incidenta criticii literare. Interesul lor, daca exista unul, e de ordin sociologic si psiho-cultural, avind in vedere imensa productie de maculatura literara de la noi. O productie alimentata, intre altele, de mituri romantice implantate prin intermediul scolii, de inadaptarea sociala, de imaturitate, de sechelele paranoide ale post-ceausismului si, nu in ultimul rind, de lipsa unei culturi a spiritului critic, prea adesea inlocuit de spiritul encomiastic interesat. Exista inca, orice s-ar spune, un anumit prestigiu simbolic al scriitorului, „sporit“ de vechi frustrari, complexe culturale si traditii locale... Totusi, nu nevoia de a scrie literatura (fenomen benefic, laudabil in fond) e in chestie, ci ambitia, mania de a publica, in orice conditii. Una dintre mizele literare marturisite sau nu ale acestor naivi cu pretentii (sau, in orice caz, a multora dintre ei) este aceea de a poza in „poeti“ sau „prozatori“ in fata cercului de prieteni si cunoscuti. A scrie, fie si la modul „devastator“, despre productiile jalnice ale acestor scriitori inchipuiti (fericiti cei saraci cu duhul...) e, pentru ei, o adevarata mana cereasca, dovada implicita a faptului ca exista ca scriitori. De fapt, ei nu exista ca atare. Insa „productiile“ lor sint esantioane reprezentative ale veleitarismului literar de post-tranzitie.

Mihai Vasile Botez
Nemuridorul ingerege
Editura Tehnopress, Colectia „Poezii din dragoste“, Iasi, 1999, 211 p., 1 000 000 lei

O notita semnata „Ion Puha, scriitor“, plasata pe coperta a patra a acestui volum de „poezii din dragoste“, il prezinta ritos pe ginecologul iesean Mihai Vasile Botez drept „cel mai mare poet roman al ultimilor 20 de ani, in acceptiunea coerenta (sic!) a criticii literare“. Ba chiar „singura alternativa universala evolutiei poemelor umanitatii, atit de sarace in simboluri memorabile“. Ceva mai sus, linga fotografia „geniului“ cu privire fixa, un extras din prefata semnata Stelian Baboi ne da fiori reci: „Poetul, ca un taumaturg trac, arata ca mileniul trei va fi poetico-religios...“, „leacul de poezie al lui Mihai Vasile Botez, o revolutie romaneasca in poezia lumii!...“, Delirul encomiastic si agramat ajunge la paroxism in „interviul“ luat megapoetului de catre „ziaristul“ Manole Corcaci (Viinta rimei sau necrologul unei clipite murinde): „poeziile dumneavoastra reprezinta, un neverosimil universal, la ceea ce s-a scris pina acum, geniul irepetabilitatii, o poezie perfecta...“. Curat neverosimil universal! zicem si noi, frisonati de socul dedicatiei introductive: „eminescului/etern,/nemuritor/modern...“ Hotarit lucru, poetul-ginecolog (care nu ezita sa-si dea si cartea de vizita) pare, ca si adulatorii sai de ocazie, un individ profund tulburat... Productiile sale filiforme, maniacale, grupate cite patru sau cite sase in pagina, una sub alta, se bazeaza pe calambururi ieftine si pe cuvinte-valiza nascute dintr-o imaginatie bolnava. Titlurile „poemelor“ sint elocvente in acest sens: icocoana, virgina dochia, ileniada si oboseea, blesteaua, romandria, prorockul, cresminii, anglo-saxofonii, triblia etc.). Cele doua sectiuni ale volumului sint si ele intitulate Cercul vicios sau icocoana de unica folosinta, respectiv Traviata sau drumul spre parabis..., iar poezelele ultimei sectiuni (citeva zeci) sint dedicate, dragut, „lui Petru Scripcariu“, „Catrinelei Stamate“, „mamei mele“, „sotiei mele“, „bunicilor mei“ s. a., dar si lui... Ion Barbu, Nicolae Labis, Eugen Ionescu, Ion Iliescu, Emil Constantinescu! Iata o mostra de absurd ionescian pe ritmuri incantatorii barbiene (textul e ales absolut la intimplare): „adeziune/fruntii mele,/cunune,/acru/fiintei tale/macru,/agresoare,/sinelor/ori,/oare.../comoare!?...“ Probabil dupa modelul poetului O. Nimigean (concitadin al „taumaturgului