În istorie,
ca şi în alte discursuri, locurile comune, citatele faimoase,
frazele tipizate sînt adeseori utile, de pildă cînd sînt
aplicate într-un context specific sau pentru efecte retorice.
Dar, în general, nu trebuie luate prea mult în serios. De
pildă, ar fi nechibzuit să luăm afirmaţia lui Lamartine că
„Istoria ne învaţă orice, chiar şi viitorul“ la modul
literal şi universal. Istoria nu este o disciplină predictivă, cum
este astronomia, pentru că oamenii, ca fiinţe istorice, nu sînt
entităţi subsumabile explicaţiei cauzale şi de aceea istoria nu
este o subdisciplină a mecanicii clasice (şi, cu atît mai
puţin, a celei cuantice)1. Propoziţia lui Lamartine este de fapt
invalidată în fiecare zi, dacă, de exemplu, luăm în
considerare măcar incertitudinea zilei de mîine, pe care o
trăieşte fiecare dintre noi. Mai degrabă ar fi validă afirmaţia
lui Hegel, că „Istoria ne învaţă că nu se învaţă
niciodată din istorie“. Totuşi, cînd ne uităm la actuala
criză financiară, pornită din speculaţii financiare iresponsabile
pe piaţa imobiliară americană, şi vedem că au existat şi în
trecut crize similare, propoziţia lui Lamartine capătă o anumită
valoare, una ironică.
Opiniile lui Sorin Lavric
„Istoria e
scrisă de învingători“ este un alt citat faimos, atribuit
lui Churchill. Dar nici acesta nu este universal valabil, mai ales în
ultimele decenii, cînd studiul istoriei a devenit, în
Occident, o disciplină academică, specializată, determinată de
programe precise de cercetare şi urmărită de cercetători, dintre
care un număr destul de neglijabil dintre aceştia mai stau sub
tutela ideologică a unui stat (învingător fie şi numai
asupra propriei populaţii, ca într-o dictatură). Chiar şi la
noi citatul lui Churchill începe să-şi piardă relevanţa. Raportul Final (2006) despre dictatura comunistă în România,
cu toate lacunele sale, este un exemplu pentru reechilibrarea
discursului despre ideologia dominantă timp de patru decenii. Aşa
cum sînt şi numeroasele critici aduse acestui Raport.
Totalitatea discursului în care se încadrează ambele
părţi nu mai face posibilă o descriere a istoriografiei
comunismului român prin citatul lui Churchill. Decisiv este
faptul că există un drept la replică în arena discuţiei,
oricît ar fi ea de fragmentată de interese particulare. Cu
totul alta ar fi fost situaţia dacă sistemul stalinist al lui
Ceauşescu ar fi continuat la noi pînă astăzi sau dacă, spre
a da un alt exemplu, sistemul nazist al lui Hitler ar fi cîştigat
şi ar fi dominat Germania şi Europa după 1945. În ambele
cazuri istoria ar fi fost într-adevăr scrisă de învingători,
cenzori şi dictatori. Însă nu aşa stau lucrurile astăzi
nici în Europa de Vest, nici în România.
Cu atît mai
bizară pare afirmaţia recentă a lui Sorin Lavric, în
recenzia sa la cartea lui Lucian Boia, Tragedia Germaniei 1914-1945
(Editura Humanitas, 2010), conform căreia istoria Germaniei între
1914 şi 1945 a fost supusă unei falsificări totale după 1945, sub
comanda aliaţilor învingători2. Nu doresc să discut aici
eseul lui Lucian Boia, mai ponderat, dar şi vag şi fără teze
inovatoare, ci afirmaţiile mult mai radicale şi ascuţite pe care
recenzentul le prezintă sub pretextul rezumatului cărţii a lui
Boia, cînd acestea sînt, de fapt, opiniile personale ale
recenzentului.
Aceste afirmaţii
sînt: Germanii nu au fost mai expansionişti, rasişti,
antidemocratici decît alte naţii. Germania a fost „victima
unei conjuncturi politice care a avut efectul unui joc domino“:
evenimentele s-au înlănţuit în mod automat, ducînd
„spre un deznodămînt nefericit“, spre o tragedie. De aceea
Germania nu poartă nici o vină. Din punctul de vedere al
germanilor, „ambele războaie au fost justificate şi drepte“.
Germanii au suferit o învingere completă în 1945, după
care au fost supuşi unui regim totalitar de propagandă şi cenzură,
mai ales asupra istoriei perioadei 1914-1945. Falsa istorie oficială
a Germaniei a fost scrisă de aliaţi şi răspîndită de
„agenţi de propagandă camuflaţi în istorici de moment“,
de exemplu Fritz Fischer şi Heinrich August Winkler. Falsa istorie
afirma vinovăţia Germaniei pentru cele două războaie, bazată pe
expansionismul rasist şi anti-democratic german. Fiind supuşi
regimului totalitar, a fost nevoie ca, după 1945, germanii să
accepte în public falsa istorie oficială, povestind versiunea
adevărată copiilor lor, în spaţiul privat. Şi astăzi
„germanii tac şi suportă“ „miturile stîngiste“ ale
cenzorilor oficiali, fiind „culpabilizaţi pînă la
demonizare“. Germania se afla în stare de carantină,
monitorizată continuu de instituţii publice de sănătate
ideologică.
Să trecem la
evaluarea acestor afirmaţii. Premisa teoretică este un argument
metaistoric de-spre natura evenimentelor, bazat pe analogia jocului
de domino. Am menţionat mai sus că istoria nu este o subdisciplină
a mecanicii clasice şi de aceea argumentul metaistoric este
invalidat. Cu el cade şi teza „tragediei“ germane3. Argumentul
merită însă o discuţie mai detaliată în plan
conceptual, nu în cel istoric.
Dacă o perioadă
istorică, mai ales una aşa de lungă, ar putea să fie un nexus pur
mecanic, atunci nu există motiv pentru care să nu fi fost şi
evenimentele precedente, chiar toată preistoria, un simplu lanţ pur
cauzal. Cu alte cuvinte: toată istoria omenirii ar trebui să fie un
lanţ de piese domino, în care caz nu ar exista nici o vină de
nici o parte (nu ar exista nici măcar propagandă şi falsificare).
Dacă, de pildă, criza din iulie 1914 este descrisă ca fiind acea
condiţie iniţială de la care a pornit lanţul cauzal şi orb al
evenimentelor, atunci de ce să nu descriem situaţia anterioară
crizei din iulie 1914, în aceiaşi termeni, pur cauzali? Cum ar
fi cu putinţă ca germanii, pînă în iulie 1914, să fi
fost agenţi liberi să acţioneze cum doreau, iar după aceasta dată
să se transforme în entităţi pur fizice, descrise în
termeni pur cauzali? Şi cum se face că membrii Antantei, în
schimb, au rămas agenţi liberi, în tot timpul Primului Război
Mondial?
Evident, adevărul
este că ambele părţi au fost şi au rămas agenţi liberi pe tot
parcursul conflictului. Un simplu exemplu: se ştie că împăratul
german Wilhelm al II-lea s-a decis, pe data de 3 sau 4 iulie 1914,
sub presiunea Statului Major, reprezentat prin generalul von
Waldersee, pentru soluţionarea militară a problemei sîrbe. Ar
putea fi vorba aici de o presiune pur mecanică? Bineînţeles
că nu. Wilhelm al II-lea fusese urgentat de von Waldersee să adopte
o soluţie militară, dar împăratul, avînd voinţa sa
liberă, putea sa decidă ce doreşte. Acest fapt, de semnificaţie
conceptuală, dar şi istorică, se întrevede din raportul lui
Salza Lichtenau, delegatul saxon în Berlin, de pe 2 iulie 1914:
„Din partea militară se face presiunea ca să ajungem acum, cînd
Rusia nu este încă pregătită, la război, însă nu
cred că M.S. o să se lase dus în această direcţie“4.
Aşadar împăratul ar fi putut să se decidă într-un fel
sau într-altul, adică avea alternative şi nu era doar o piesă
de domino. De aceea avem dreptul să cercetăm dacă decizia lui a
fost justificată sau nu, adică dacă poartă sau nu o vină pentru
declanşarea războiului. Că el sau Germania ar purta toată vina,
nu trebuie să discutăm, căci nici un istoric serios nu afirmă
acest lucru la ora actuală. Un mit stîngist în legătură
cu 1914 nu există.
S-ar putea
argumenta că teza tragediei nu vizează evenimentele din iulie 1914,
ci altele, anterioare sau viitoare. Pretind însă că
indiferent ce alt eveniment va fi stipulat că evenimentul iniţial
de la care a pornit lanţul orb şi cauzal, exact acelaşi argument
va putea fi aplicat din nou, adică o să putem stabili iar că
existau alternative pentru orice situaţie dată şi, de aceea,
responsabilităţi5.
Să admitem
totuşi, pur ipotetic, că Germania a fost obligată, ca o piesă de
domino, să intre în război în 1914. Decurge de aici că
evenimente care au avut loc mai tîrziu au fost simple
consecinţe mecanice ale evenimentului din 1914? Cît de departe
dorim să întindem lanţul cauzal? Recenzentul sugerează că
cel puţin pînă în 1945. Însă de ce nu pînă
în 1955, 1980 sau pînă în prezent? Care a fost
exact evenimentul din 1945 care i-a retransformat pe germani în
agenţi liberi? Sau să fie, oare, adevărat că germanii sînt,
pînă astăzi, pure entităţi mecanice, fără nici un fel de
voinţă? Nu, deoarece chiar recenzentul afirmă că germanii le
povestesc acasă copiilor lor versiunea adevărată a istoriei, adică
ei sînt liberi totuşi în sfera lor privată. Asta ar
însemna că ei se prefac numai cînd apar în public
şi joacă jocul „căinţei colective“.
Îşi dă
recenzentul bine seama pe ce teren intră aici, în ce gropi se
afundă, peste ce morminte calcă? Cînd profesoara mea de
istorie, de la liceul münchenez pe care l-am urmat în anii
’80, ne-a predat şi explicat, săptămîni la rîndul,
vina germană pentru ambele războaie (pentru primul nefiind
exclusivă) şi ne-a ţinut mai multe lecţii despre „Soluţia
Finală“, oare se prefăcea, redînd, din frică sau laşitate,
versiunea oficială, pe cînd acasă îşi instruia copii
despre versiunea „adevărată“? Cînd, de curînd,
preşedintele Christian Wulff a vizitat Yad Vashem împreună cu
fiica lui, Annalena, vorbind despre „crimele inimaginabile ale
Shoahului“ şi nevoia de a „preda responsabilitatea istorică mai
departe, din generaţie în generaţie“6, el se prefăcea şi,
în privat, în avionul prezidenţial, o instruia pe
Annalena despre ceea ce s-a întîmplat cu adevărat în
lagărele Auschwitz, Majdanek, Treblinka? Dar ce s-a întîmplat
cu adevărat? Îngenuncherea lui Willy Brandt, în
decembrie 1970, în faţa memorialului rebeliunii din ghetoul de
la Varşovia a fost o simpla prefăcătorie? Din cîte ştim, de
exemplu de la martorul ocular Hansjakob Stehle, corespondentul
ziarului Frankfurter Allgemeine (un ziar conservator)7, îngenuncherea
a fost complet spontană, Brandt fiind copleşit de vina germană şi
spunînd mai tîrziu: „Sub povara istoriei recente am
făcut ce face omul cînd cuvintele eşuează. Aşa am comemorat
milioanele de victime ucise“8.
La care
instituţii ale Germaniei
actuale se referea recenzentul?
Absurditatea
acestor întrebări este evidenta. Nimeni dintre cei care cunosc
Germania de astăzi, si eu o cunosc de 30 de ani, nu are cum să
creadă într-o asemenea teorie conspirativă. Dacă recenzentul
însă are în evidenţa amplă prin care ne poate
demonstra că „germanii tac şi suportă“ astăzi, adică trăiesc
într-o dublă identitate de proporţii incredibile la nivel
naţional, îl somez să ne arate aceste dovezi. Cum trebuie să
ne prezinte şi dovezi că există o cvasidictatură în
Germania a instituţiilor de igiena ideologică şi cenzură totală.
Nu confunda el aici Germania actuală cu Republica Democrata a lui
Walter Ulbricht (care le-a refuzat restituiri financiare victimelor
Holocaustului, probabil pentru că ea nu recunoştea „versiunea
falsificată“ a istoriei) sau cu România Populară a lui
Gheorghiu-Dej? La care instituţii ale Germaniei actuale se referea
recenzentul? Renumitul Hamburger Institut für Sozialforschung,
centru internaţional de excelenţă academică? Institutul Fritz
Bauer din Frankfurt, numit după juristul social-democrat care după
1945 a repus sistemul juridic german pe fundamente democratice şi
care a condus partea acuzării în extrem de importantul „Proces
Auschwitz“ de la Frankfurt, în 1963-1965? Institutul Simon
Dubnow din Leipzig, la care lucrează unii din cei mai avizaţi
experţi ai perioadei naziste, institut numit după marele istoric al
poporului evreu, împuşcat de nazişti, la vîrsta de 81
de ani, în masacrul de la Rumbula, din Letonia, în 1941?
NGO-ul „Gesellschaft für bedrohte Völker“, care luptă
nu numai împotriva antisemitismului, dar şi a violării
drepturilor omului din toată lumea, de exemplu, împotriva
represaliilor actuale ale chinezilor contra uigurilor musulmani9? Sau
poate se referă tot la eternul ţap ispăşitor, în ipostaza
Zentralrat-ului der Juden în Deutschland, adică a Consiliului
Central al Evreilor din Germania?
Căci analogia cu
dominoul nu este totuşi numai o problemă metaistorică sau chiar
istorică. Dacă lanţul orb şi cauzal se întinde de la 1914
la 1945, atunci el include şi evenimentele petrecute în
lagărele de exterminare naziste. Recenzentul nu menţionează deloc
Holocaustul. Ne putem totuşi întreba, cum se întreabă
istoricul Gerd Krumreich, în mod similar, în legătură
cu dezbaterea Fischer din anii ’6010, dacă el, cînd spune
„istorie falsificată“, nu se gîndeşte şi la Auschwitz,
şi cînd scrie despre defectele germanilor de astăzi, pe care
ei nu le-au avut (de ce verbul e la trecut?) şi se referă la
crimele pe care nu le-au făcut, nu se gîndeşte poate şi la
brigăzile de Totenkopf-SS şi Einsatzgruppen A-D, la acţiunile lor
„justificate şi drepte“, care doar se întîmplau în
toiul războiului? De ce ne predică el faptul trivial că germanii
de astăzi nu au comis crimele naziste? Poate ceea ce spune despre
autorul pe care îl recenzează, anume „că nu poate spune
chiar tot ce crede“, este adevărat chiar despre el, recenzentul?
Crede acesta că Holocaustul a fost justificat? Sau că nu a existat?
Sau că a existat, dar fiind doar o simplă consecinţă a lanţului
orb şi cauzal început în 1914, germanii nu poartă nici
o vină, ci, dimpotrivă, aliaţii Primului Război Mondial sînt
responsabili pentru Auschwitz, deoarece ei au pornit lanţul domino?
Recenzentul scrie:
„din punctul de vedere al nemţilor, ambele războaie au fost
justificate şi drepte“. Al tuturor nemţilor? Sau poate Victor
Klemperer, romanistul evreu convertit la protestantism şi căsătorit
cu o „ariană“, nu era destul de „neamţ“, cînd în
decembrie 1939, după ce urmărise deprimat începutul Angriffskrieg-ului hitlerist asupra Poloniei, îşi exprima
speranţa că războiul o să ducă la căderea
naţional-socialismului?11 Era şi asta o justificare a războiului,
dar nu în sensul recenzentului. Cetăţenii de origine
evreiască nu erau şi ei „nemţi“?12 Maltratat de Gestapo şi
suferind zilnic sub catastrofa nazistă, pe care a descris-o
amănunţit în jurnalul său extraordinar (Vreau să depun
mărturie, Editura Hasefer, 2008), Klemperer a scăpat totuşi,
norocos, de deportare şi gazare. Însă mulţi alţi evrei
germani, peste 150.000, nu au scăpat. Nu a scăpat, de exemplu
Heinrich Stern, un simplu om de rînd, care cu două zile
înainte de a fi deportat din Hanau şi ulterior gazat la
Sobibor îi scria fiului său, fugit în Elveţia,
următoarea scrisoare, în germana cea mai pură (folosind pînă
şi tetragramatonul YHWH în versiunea germanizată, „G’tt“):
„Mein lieber
Paul! [...] Der liebe G’tt gebe es, dass wir bald wieder gesund und
zufrieden zusammen leben. Jetzt, mein lieber Bub, leider eine
traurige Nachricht. Sei stark und behalte Dein G’ttvertrauen, wie
auch wir es sein wollen. Am Samstag verreisen wir und werden Dir,
sobald es möglich ist, schreiben. Bis dahin bete für uns
und habe Geduld. Lerne fleißig weiter, dass wir später
eine Stütze und einen Trost an Dir haben. [...] Vergiss uns
nicht, bete für uns und trachte, ein brauchbarer, tüchtiger
Mensch zu werden. Heute nur noch meinen Segen, mein lieber Bub: ‚ER
segne Dich, der Ewige, und behüte Dich! ER lasse leuchten, Der
Ewige, Sein Antlitz Dir und sei Dir gnädig! ER erhebe, der
Ewige, sein Antlitz Dir und gebe Dir Frieden, Amen.’ Sei innig und
tausendmal herzlich geküsst, bis zum letzten Atemzuge bin ich
Dein Dich innig liebender Papa.“ (27.5.1942)13.
Dacă şi aceşti
oameni erau germani, cărora războiul le-a adus suferinţe
inimaginabile şi o moarte industrializată, cum concepe, cum
îndrăzneşte recenzentul să vorbească la modul generic în
numele „nemţilor“ şi să sugereze că pentru ei al Doilea
Război Mondial a fost justificat şi drept?
Desigur, au
existat şi germani care considerau războiul just şi drept. Să dam
un exemplu: „Evenimentele militare şi politice ale ultimilor ani
se îmbină într-un context foarte organic; presupoziţia
şi logica acestui război este realizarea dură, pînă la
ultima consecinţă, a menţinerii şi aducerii la grandoare a
acestui imperiu. Toate episoadele politice mărunte de pînă
acum [...] se înscriu în schema vasta şi evidentă după
care duşmanii Reichului, conduşi de evrei şi masoni, doreau să
distrugă această Germanie în ascensiune, [...] să o prezinte
ca un pericol pentru proiectele globale ale evreităţii mondiale.
[...] Acum însă, sub îndrumarea Führerului, am
ocupat spaţii infinit de vaste în Europa, ca condiţie
militară pentru continuarea şi terminarea victorioasă a
războiului. Această ocupaţie, în multe locuri, o să fie
definitivă. [...] Viitorul Reichului depinde de capacitatea noastră
de a menţine şi domina aceste spaţii.14“ După care autorul
acestor rînduri ne explică cum zonele ocupate pînă la
Urali şi mai departe se împart în categorii care
corespund superiorităţii sau inferiorităţii rasiale, şi cum
aceste zone şi rase trebuie ocupate, dominate şi exploatate.
„Trenul
memoriei“
Viziunea aceasta
nu este preluată dintr-un roman fantezist, ci face parte din
cuvîntarea inaugurală şi secretă ţinută de Reinhard
Heydrich la numirea lui ca Reichsprotektor al Boemiei şi Moraviei în
Octombrie 1941. Este un document-cheie pentru înţelegerea
proiectului gigantic de restructurare demografică a lumii, proiect
din care Holocaustul părea să fie numai primul pas 15. Trei luni mai
tîrziu avea loc conferinţa de la Wannsee, condusă de
Heydrich, care era şi şeful Oficiului Suprem al Securităţii
Reichului (RSHA), instituţia responsabilă pentru organizarea
„Soluţiei Finale“, o soluţie care, din punctul de vedere al lui
Heydrich şi al colegilor săi germani, făcea parte din justificarea
şi îndreptăţirea războiului. Dar nu şi din punctul de
vedere al altor germani, Victor Klemperer, Heinrich Stern şi mulţi
alţii.
Cine doreşte să
cunoască numele unora dintre aceşti „alţi“ germani, căci mai
mult decît nume nu au mai rămas de pe urma lor, poate să
viziteze pagina de web a primăriei din Hanau, care are o listă a
celor deportaţi în 1940-1945 din oraşul fraţilor Grimm, o
listă care sugerează, prin simplitate, caracterul comemorativ, de
doliu, al paginii 17. Găsim liste şi proiecte asemănătoare în
toată Germania de astăzi, la toate nivelele societăţii. Un
exemplu recent ar fi „trenul memoriei“ („Zug der Erinnerung“),
un proiect lansat de grupuri civice în 2007, cuprinzînd o
expoziţie despre deportările către Auschwitz ale sutelor de mii de
copii evrei din Germania şi restul Europei, deportări efectuate de
Reichsbahnul nazist. Expoziţia este plasată într-un tren tras
de o locomotivă de aburi din epocă şi cuprinde diferite aspecte
ale deportărilor, de exemplu biografii reprezentative ale unora
dintre copiii deportaţi, documente administrative naziste,
fotografii cu întregi coloane de copii îndrumaţi către
trenurile gata să pornească, biografii ale unora dintre
organizatorii logisticii criminale, fie ei membrii ai SS-ului sau
angajaţi din Ministerul de Transporturi al Reichului. După
rezistenţele masive din partea lui Deutsche Bahn (instituţia
succesoare a Reichsbahnului), rezistenţe care dovedesc că şi în
Germania actuală trecutul îşi caută camuflarea18, acest
tren-expoziţie-memorial a pornit la drum în 2008, parcurgînd
traseele deportărilor şi oprind din gară în gară, inclusiv
în Hanau, de unde Reichsbahn-ul colectase între 1940-1945
mai mulţi copii cu destinaţia Gaskammer. Cel puţini opt dintre
aceştia au fost pînă acum identificaţi pe nume de
organizatorii „trenului memoriei“: Orkud Alt, Fritz Bamberger,
Ingeborg Bamberger, Heinrich Eisenstädt, Heinz Helmut
Eisenstädt, Karl Levi, Anna Rode, Grete Sonnenberger, cel mai
mare născut în 1926, cel mai mic, în 1938. Cine doreşte
să ştie despre acest proiect şi, prin el, despre Germania trecută
şi despre cea actuală, se poate informa cu un simplu clic19.
Germanii nu „tac
şi îndură“ – recunosc şi îndură, cel puţin unii
dintre ei. Îndură nu o vinovăţie personală, ci ruşinea de
a aparţine unei naţiuni care a comis ce a comis. O ruşine de care
nici România, cu trecutul ei antonescian, nu o să scape,
indiferent dacă tace sau dacă vorbeşte. Nimeni nu-i mai obligă pe
nemţi astăzi la nimic. Ei sînt cea mai puternică naţiune în
Europa, şi, după cum îmi scria de curînd un coleg
britanic, „Dacă un extraterestru ar veni în vizită, el nu
ar putea discerne că în urmă cu 65 de ani Germania a fost
învinsa celui mai mare război al speciei umane“. Există
însă o conştiinţă istorică. Cum există şi o inconştienţă
istorică, adeseori întîlnită printre revizioniştii de
pretutindeni. Criteriul revizionismului este negarea adevărului a
cărui evidenţă este uşor accesibilă şi substituirea lui cu o
viziune conspiraţionistă asupra cunoaşterii „oficiale“ a
istoriei. Exact aceasta este viziunea recenzentului: începînd
cu 1945, un grup de istorici stîngişti, susţinuţi de aliaţii
tiranici, au falsificat sistematic istoria Germaniei, măsluind mitul
vinovăţiei sale.
Tristă
decepţie, gravă îngrijorare
Nimic mai fals.
Fritz Fischer şi Heinrich August Winkler, pe care recenzentul îi
onorează cu fraze precum „colportori efemeri“ şi „agenţi de
propagandă“, au merite incontestabile în istoriografia
germană. Nici unul din ei nu era „stîngist“: Fischer
fusese pînă în 1942 chiar membru al NSDAP-ului şi
Winkler era social-democrat, prieten mai tîrziu cu nu foarte
stîngistul cancelar Gerhard Schröder. Adevăraţii
mistificatori, cel puţin în privinţa Primului Război
Mondial, fuseseră, pînă la publicarea cărţii lui Fischer Griff nach der Weltmacht (1961)20, istoricii conservatori, un Gerhard
Ritter sau Hans Herzfeld, care urmăreau, din motive naţionaliste21,
să facă o subtilă apologie a Germaniei pînă la Hitler: ea
fusese o naţiune glorioasă, fără nici un fel de pată, iar
perioada 1933-1945 era văzută de către aceştia ca o eroare
groaznică, o discontinuitate radicală cu perioada anterioară, ceea
ce, în paranteză fie spus, infirma modelul domino al
recenzentului22. Împotriva acestui establishment apologetic se
îndreptase cartea lui Fischer, care arăta cum Reichskanzlerul
Bethmann-Hollweg urmărise în 1914 un program
(„Septemberprogramm“) clar imperialist şi expansionist nu numai
în Africa, dar chiar şi în Europa23. Că Fischer şi-a
radicalizat mai tîrziu tezele nu importă: el a fost la
începutul anilor ’60 acela care a redresat balanţa, arătînd
că Germania nu era complet inocentă, aşa cum susţinuse establishment-ul, fapt care indică cît de falsă este ideea că
după 1945 germanii acceptaseră şi sufereau sub pretinsa propagandă
a aliaţilor. La congresul istoricilor din Berlin din 1964 Fischer se
afla în minoritate, înfruntîndu-i victorios, după
cîte ştim24, pe cei mai importanţi reprezentanţi ai
disciplinei, conduşi de Ritter. După cum recunosc istoricii astăzi,
teza şi disputa Fischer rămîn în continuare de mare
valoare, momente decisive în dezvoltarea unei istoriografii
critice, post-eroice, post-naţionaliste25.
Este de fapt
ironic că Fischer îşi baza teza revoluţionară pe documente
din arhivele oficiale germane care rămăseseră necercetate pînă
atunci, fiind ţinute sub sigiliu atît de aliaţii vestici, cît
şi de guvernul est-german. Dacă (foştii!) aliaţi doreau să
înrobească poporul german prin culpabilizare, de ce au
aşteptat ei un deceniu şi jumătate de la sfîrşitul
războiului să-i furnizeze „colportorului efemer“ Fischer
materialul de propagandă? De unde ştiau ambele părţi ce se află
în aceste arhive? Dacă ştiau, de ce nu au publicat singuri
documentele din 1914, în loc să le lase în mina unui
singur istoric? Ce interes aveau aliaţii vestici, între timp
avînd Republica Federală ca aliată esenţială în
Războiul Rece împotriva statelor din Pactul de la Varşovia,
să-şi atace un aliat? Ca orice teorie conspirativă, ideea unei
istoriografii impuse de învingători în Republica
Federală nu este mai convingătoare decît o fantezie facilă.
Nici urmă de timiditate şi supunere la germanii de după 1945. Cine
a citit studiul fundamental a lui Norbert Frei, despre primului
deceniu al Republicii Federale după înfrîngerea lui
Hitler26, ştie bine cu cîtă neruşinare şi energie s-au opus
„nemţii“ – societatea în întregul ei, de la
partidele politice de orice culoare, la bisericile de ambele
confesiuni şi pînă la ziarele de frunte – nu numai unei
reflecţii autocritice asupra episodului nazist, dar chiar şi
urmăririlor penale ale celor mai teribili criminali de război. De
ce prezintă recenzentul o imagine ridicolă a Germaniei actuale, în
loc să-şi informeze cititorii neajutoraţi (căci ei nu ştiu
germană, pe cînd el ştie) că acelaşi Norbert Frei, împreună
cu Eckart Conze, Peter Hayes şi Moshe Zimmerman, se află în
chiar zilele astea sub atac în presa germană pentru că au
îndrăznit să arate în recenta lor carte Das Amt und die
Vergangenheit (Ministerul de Externe şi trecutul)27 cum nobila elită
diplomatică sub Hitler a contribuit şi ea cum a putut mai bine la
„Soluţia Finală“, şi cum după război, pînă acum
cîţiva ani, domnii diplomaţi s-au protejat şi promovat
reciproc şi au scăpat de mîna nu foarte lungă a justiţiei
printr-o moarte naturală, o moarte de care milioanele lor victime nu
au avut parte. Şi atunci se mai poate spune că germanii sînt
astăzi „culpabilizaţi pînă la diabolizare, punîndu-li-se
în seamă defecte pe care nu le-au avut şi crime pe care nu
le-au făcut“?
Publicată într-o
revistă literară de frunte a ţării, de unul dintre cei mai
celebraţi tineri eseişti români, un om descris ca „cea mai
semnificativă, cea mai puternică, cea mai convingătoare apariţie
în eseul românesc din ultimii 15 ani”28, această
recenzie ruşinoasă, şocant de revizionistă, şocant de prost
argumentată şi documentată, şocantă prin ce îndrăzneşte
şi ce nu îndrăzneşte să afirme, şi necomentată pînă
acum de nimeni, constituie nu numai un motiv de tristă decepţie,
dar şi de gravă îngrijorare. Vai România!
Note:
1. Argumentul de
fond poate fi de exemplu găsit în Georg H. von Wright, Explicaţie şi înţelegere, Humanitas, 1995, cap. II.
2. Vae victis!, România literară, 42/2010.
3. Se pare că şi
Lucian Boia cade uneori în capcana metaforei domino (Tragedia
Germaniei, p. 74), dar şi iese din ea, ca atunci, de pildă, cînd
scrie că răspunderea Germaniei a fost mare, chiar dacă poate nu
aşa de mare cum a ajuns să apară (p. 76). Nu doresc să discut
aici felul în care el tratează, prea facil, „teza Fischer“,
însă faptul că-i atribuie o cît de mare sau mică
răspundere Germaniei îl scoate din raza obiecţiei mele. Mai
îngrijorător este însă faptul că istoricul pare să
explice sfîrşitul Primului Război Mondial şi ascensiunea lui
Hitler printr-o versiune „slabă“ a legendei „loviturii de
pumnal în spate“ (Dolchstoßlegende) şi prin Tratatul
de la Versailles (pp. 89ff.), fără să citeze din solida literatură
recentă care oferă interpretări diferite. Vezi, de exemplu, Boris
Barth, Dolchstoßlegenden und politische Desintegration: Das
Trauma der deutschen Niederlage im Ersten Weltkrieg, 1914-1933,
Droste Verlag, 2003, Hans Mommsen (ed.), Der Erste Weltkrieg und die
europäische Nachkriegsordnung. Sozialer Wandel und
Formveränderungen der Politik, Böhlau Verlag 2001.
4. Imanuel Geiss
(ed.), Juli 1914. Die europäische Krise und der Ausbruch des
Ersten Weltkriegs, dtv 1988, pp. 43f.
5. Mi se poate
obiecta că modelul domino este de fapt numai o metaforă, şi că
nimeni nu afirmă că germanii au fost literalmente numai entităţi
pur fizice în perioada 1914-1945, fără voinţă liberă şi
putere de decizie. Însă atunci nu putem vorbi de „mecanism
fatal“, „decurgere automată“, „înlănţuire de
evenimente inexorabile, obligatorii“ decît tot la modul
metaforic. Şi atunci tot numai la modul metaforic se mai poate
„exclude“ posibilitatea vinei germane, adică nu se poate
exclude.
6. Daniel
Brössler, „Ein schweigsamer Präsident“, Süddeutsche
Zeitung, 29.11.2010.
7.http://www.youtube.com/watch?v=rp4jq 7Ojb7E&hd=1
8.http://www.willy-brandt.org/bwbs_biografie/Kniefall_in_Warschau_B172.html
9.http://www.gfbv.de/pressemit.php?id=2526
10. Vezi Nicolas
Berg, Der Holocaust und die deutschen Historiker. Erforschung und
Erinnerung, Wallstein Verlag, 2004, pp. 109f.
11. Victor
Klemperer, Ich will Zeugnis ablegen bis zum Letzten. Tagebücher
1933-1945, Directmedia, 2007, p. 1310.
12. În mod
tragic, Klemperer, ca şi mulţi alţi evrei asimilaţi, se
considerau adevăraţii germani, mai germani decît naziştii:
“Duc acum cea mai grea luptă pentru germanitatea mea. Să-mi
menţin ferm poziţia: Eu sînt germanul, ceilalţi sunt
negermani şundeutschţ. Să-mi menţin ferm poziţia: spiritul
decide, nu sîngele.“ (ibid., pp. 1896f.).
13. Vezi Monica
Kingreen, ‘Wir werden darüber nicht hinweg kommen’. Letzte
Lebenszeichen deportierter Hessischer Juden“, in Birthe
Kundrus/Beate Meyer (ed.), Die Deportation der Juden aus Deutschland.
Pläne-Praxis-Reaktionen 1938-1945, Wallstein Verlag 2004, p.
105. Traducere: „Dragul meu Paul! [...] Să dea dragul Dumnezeu să
trăim în curînd din nou împreună, sănătoşi şi
fericiţi. Acum, dragul meu băieţel, din păcate o ştire tristă.
Fii puternic şi păstrează-ţi credinţa în Dumnezeu, cum o
să facem şi noi. Sîmbătă plecăm, şi o să-ţi scriem de
îndată ce va fi posibil. Pînă atunci roagă-te pentru
noi şi ai răbdare. Învaţă harnic mai departe, ca să avem
în tine mai tîrziu sprijin şi consolare. [...] Nu ne
uita, roagă-te pentru noi şi caută să devii un om folositor, de
treabă. Pentru astăzi numai binecuvîntarea mea, dragul meu
băieţel: „EL să te binecuvînteze, Eternul, şi să te
păzească! EL, Eternul, să-şi ilumineze faţa asupra ta şi să se
îndure de tine! EL, Eternul, să-şi ridice faţa spre tine şi
să-ţi dea pace, Amin. Te pup cu drag şi iubire, de mii de ori, şi
rămîn pînă la ultima răsuflare tatăl tău care te
iubeşte cu drag“.
14.http://zavodsky.webz.cz/dobias/heydrich_de.htm
15. A se vedea
Götz Aly, Hitlers Volkstaat. Raub, Rassenkrieg und nationaler
Sozialismus, Fischer Verlag 2006.
16. RSHA-ul este
analizat in detaliu in lucrarea de referinta Michael Wildt, Generation des Unbedingten. Das Führungskorps des
Reichssicherheitshauptamtes, Hamburger Edition 2002.
17.http://www.hanau.de/mam/cms01/lih/
portrait/geschichte/dokumente/opferliste-inet.pdf
18. Vezi
„Auschwitz Komitee nennt Verhalten der Bahn würdelos“, Der
Tagesspiegel, 7.4.2008.
19.http://www.zugdererinnerung.de/ kinder.html.
20. Precedată de
un articol în Historische Zeitschrift din 1959.
21. Nu naziste –
Ritter fusese oponentul nazismului, apropriat de Bekennende Kirche.
22. Despre
multiplele erori şi mistificări ale lui Ritter a se vedea Nicolas
Berg, Der Holocaust und die deutschen Historiker. Erforschung und
Erinnerung, Wallstein Verlag 2004, pp. 105-142.
23. Fritz Fischer, Griff nach der Weltmacht, Droste Verlag, 2000, p. 95.
24. Fritz Stern, Fünf Deutschland und ein Leben. Erinnerungen, dtv 2010, pp.
301-303.
25. Vezi Philip
Bobbitt, The Shield of Achilles: War, Peace and the Course of
History, Alfred A. Knopf 2002, p. 26. Pentru o fascinantă
retrospectivă, vezi Fritz Fischer, „Twenty Five Years Later“,Central European History, 21/3 1988.
26. Norbert Frei, Vergangenheitspolitik. Die Anfänge der Bundesrepublik und die
NS-Vergangenheit, dtv 2003.
27. Karl Blessing
Verlag, 2010.
28. Omul care
aduce cartea, ProTV, 4. 1. 2011
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters