OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Gheorghe Iova
De citi oameni e nevoie pentru sfirsitul lumii
Editura Paralela 45, Colectia „80“, Seria „Proza“, Pitesti, 1999, 308 p., 20 000 lei


Pina acum volumele lui Gheorghe Iova depaseau cu greu suta de pagini. Si multi ar fi fost tentati sa afirme ca stilul sau ultraexperimentalist este vinovat de aceasta aparenta sterilitate. Romanul publicat anul trecut si premiat de ASPRO, De citi oameni e nevoie pentru sfirsitul lumii, dovedeste ca neproductivitatea lui Gheoghe Iova este o prejudecata, o perceptie rigida a ideii de experiment. Aceeasi recunoscuta tensiune „textuala“ este intretinuta „timp de“ trei sute de pagini – „corpul textual“ nu mai are nimic din forma firava, traditionala a experimentului.

In subtitlu se afla un „discret“ avertisment cu privire la conditia cu totul speciala a acestei carti: „pulberi si tandari ale unor resturi de fragmente ale urmelor pe care le-a lasat un ROMAN visat de mai multa vreme“. Cuvintul-cheie este „roman“ – cum se face ca un neoavangardist inrait hotaraste sa scrie un roman? Cu ceva timp in urma cineva stirnea o confuzie similara intitulindu-si jurnalul „roman indirect“. Nu intimplator am amintit acest caz celebru. Cred ca aceeasi apropiere de biografic a determinat, si in cazul lui Iova, aparitia subtitlului „roman“. Poate parea o afirmatie riscata, insa exemplele sint nenumarate. Apar foarte multe „amintiri din copilarie“, altfel spus: „testamentul unui copil“. Bineinteles, rindurile autobiografice poarta binecunoscuta marca Iova; insa, de multe ori, autorul uita de sine si, spre deliciul lectorului, scrie fara sa fie prea mult sicanat de demonul experimentului: „M-am nascut si copilarit in satul in care m-am nascut. Satul nu avea Primarie, nu avea Post de militie. S-a facut. Primarie al carei prim inregistrat – la intrari – am fost“. Apar pasaje de memorialistica de cea mai buna calitate: „Parintii ne-au spus intr-o seara sa nu punem mina la prize pentru ca un copil a pus mina la priza si a murit. Nu intelegeam de ce nu ne-au spus mai devreme. Ca doar nu cu moartea unui copil au aflat de ce e in stare o priza electrica“ sau: „Cind am invatat sa scriu, mama mi-a atras atentia ca i mare de mina se scrie la fel cu s mare de mina. Notarul a observat si el lucrul acesta. Un notar are experienta in meseria lui. Asa ca a dat initialei numelui de pe unele certificate atestate, acte de proprietate si/sau de identitate, lectiunea I. O parte din marea familie Sava a devenit (familia) Iova“.

Continuu sa dezvolt ipoteza (apropierea de biografic a determinat incadrarea in genul romanului) cu problema datarii. Apar foarte multe date in „romanul“ lui Iova. Ele denumesc direct sau indirect evenimente politice, sociale pe care acesta le comenteaza (ma simt obligat sa repet: toate acestea se intimpla in cadrul unui experiment „textual“ neobosit). Blocarea textului, fragmentarea lui continua capata aspect de jurnal atunci cind apar datarile. Iova avertizeaza ca timpul pe care el il consemneaza este unul special: „1 ianuarie, 1994, ora 1. (E calculata dupa cum scriu, repet: nu am ceas.) De la rasaritul lunii, am scris o fila. Doua pagini. Luna e deasupra“ (s.m., C.R.). Cu voie sau fara voie autorul a cazut in capacana matricei diaristice – fragmentarul experimentalist a fost adjudecat de un tipar formal consacrat. Timpul scriiturii avangardiste, novatoare devine palpabil si poate fi cronometrat. Gheorghe Iova simte ca socul textual a capatat relevanta temporala si, in cuvintele subliniate, recunoaste acest lucru.

La intrebarea „de citi oameni e nevoie pentru sfirsitul lumii?“ pot raspunde acum raspicat: de unul singur – un singur personaj care sucomba in stil diaristic: la inceputul cartii, autorul consemneaza moartea acestuia („In vremea asta, personajul nostru facu ce facu dar nu facu nimic demn de povestit.“) Experimentul sufera o turnura extrem de interesanta – el devine o strategie a autenticitatii. Gradul de hazard se reduce simtitor chiar in secventele cele mai hard ale volumului – efectul gestului „avangardist“ este controlat. De multe ori jocul de cuvinte, colajul de citate, aforismul devin simple elemente intr-un discurs patetic, confesiv. Pagini intregi sint dedicate parintilor, rudelor. Apar recurente – sint invocate aceleasi evenimente, de fiecare data altfel. Romanul este facut din „scri(s)jeliri“. Jelirea este o componenta importanta pentru ca toata emfaza (tot suflul) experimentului este sacrificata unei cauze traditionale a literaturii.

Probabil ca autorului nu i-ar placea sa vada ce scriu aici. Si nici admiratorilor sai vechi. Insa textul nu ma lasa la greu. Iata „planurile“ scriitorului din introducerea romanului: „Este personajul celui care nu se afla in carte. O sa ziceti: «carte cu personaj, asta-i roman, de ce nu spui?». Nu ma incumet eu la asa ceva, iar voi nu va grabiti… «strica treaba». Insist: omu’ nu-i in carte! Pe toti o sa-i inghita cartea (imi place – ca-«inghite»), el o sa stea afara!“. Acestea sint planurile vechiului Iova, autorul neoavangardist, teoretizant etc. De data aceasta nu au putut fi respectate – cartea n-a inghitit decit un om. Iar cititorii pot urmari (in siguranta) experientele si experimentele unui autor aflat dincolo de textualismul programatic.

Probabil ca, tot incercind sa caracterizez „fata umana“ a acestei carti, am ocolit nepermis de mult esenta, carnea acestui corp textual. In fond, acelasi Iova: „actiune textuala“ in forta, inovatie, experimente de limbaj, de asezare in pagina, de orice. Insa mi s-a parut ca nimic nu-l inseriaza mai mult pe acest scriitor decit eticheta de experimentalist. Daca ar fi asa, ar fi de ajuns sa deschidem orice volum al sau la intimplare, sa citim o pagina-doua si sa putem formula o judecata pertinenta. Acest „roman in farime“ este o incercare de evadare de sub un termen-umbrela nociv – o incercare „timida“ pe care autorul, probabil, n-ar recunoaste-o, dar care mie mi s-a parut evidenta. Cred ca un experiment are o componenta vitala despre care nu se prea aminteste: ochiul naiv care trebuie socat – cititorul versat trebuie sa-si compuna o astfel de perspectiva pentru a valida calitatea de experiment. Or, in acest caz, avem de cistigat tocmai daca pastram cit mai mult perspectiva „naiva“, daca reusim sa-l citim pe Iova mult mai direct si mai simplu decit el insusi si-ar dori. Si vom gasi „literatura in draci“!