OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„[...] poetul simbolist transportă singurătatea în cavouri şi pune totul sub semnul unei culori unice care, în fapt, sugerează o dezolantă, apăsătoare culoare metalică (plumbul care nu are propriu-zis o culoare sau are una, indistinctă, negrul degradat spre cenuşiu). Care este simbolul memorabil, unde este marea poezie în aceste versuri care adună şi învîrt şsic!ţ asemenea detalii?: «Dormeu adînc sicriele de plumb»... şPoezia e citată integralţ. Simbolul se vede cu ochiul liber: singurătatea individului într-un univers închis, redus la maxim, sufocant, iar lirismul iese din sugestia acestei stranii stări de izolare şi frig în vecinătatea cadavrelor.“ (academician profesor doctor E. Simion, fost preşedinte al Academiei Române, în Dicţionarul General al Literaturii Române A-B.)

Cu ochiul liber, acad. E. Simion nu vede culorile, iar simbolurile le vede de-a-ndoaselea şsic!ţ (cf. DOOM, ediţia a II-a, 2007), probabil pentru a pune în evidenţă independenţa fonetică şi semantică a cunoscutei vocabule româneşti „ndoaselea“. Simbolul este, cu voia cititorului, amorul-cadavru, iar simbolizatul este „singurătatea individului“ etc. În liceu, unde se studiază acest text, confuzia dintre semnificat şi semnificant atrage cel puţin corijenţa.

Şmecher Bacovia, cum învîrteşte el detaliile...

„Niciodată n-au fost spuse lucruri atît de teribile într-o manieră mai directă şi mai simplă, aproape infantilă. O capodoperă este «Decembre», tot aşa de elementară ca mijloace, unde frica de iarnă şi de ger a lui Alecsandri ghemuit la gura sobei se transformă în cea mai aprigă teroare în faţa exceselor unui anotimp din care nu este scăpare decît în lectura unor poveşti de la poluri:

Te uită cum ninge decembre,

Spre geamuri, iubito, priveşte –

Mai spune s-aducă jăratec

Şi focul s-aud cum trosneşte. [...]

Ce cald e aicea la tine,

Şi toate din casă mi-s sfinte,

Te uită cum ninge decembre....

Nu rîde... citeşte-nainte.[...]

Eu nu mă mai duc azi acasă...

Potop e-napoi şi-nainte,

Te uită cum ninge decembre,

Nu rîde.... citeşte-nainte“.

(profesor universitar doctor Nicolae Manolescu, membru corespondent al Academiei Române, în Istoria critică a literaturii române, p. 643.)

Tot cu voia cititorului care ştie să citească, „cea mai aprigă teroare“ este complet absentă din acest text. Grozăviile iernii aparţin exclusiv spaţiilor absente: spaţiul exterior şi cel imaginar, din cărţi. Care sînt prezente ca elemente de contrast, pentru a sublinia confortul spaţiului interior. Este singurul text poetic al lui Bacovia în care spaţiul interior e numai lux, calm şi voluptate. Şi singurul exemplu de-a-ndoaselea care se putea da.

„De altfel, e clar că şi-a pus geniul naiv în poezie – şi doar într-o parte a ei –, restul fiind iremediabil fără valoare, ca şi poemele în proză, romanul Cîntec tîrziu sau publicistica rarefiată şi întîmplătoare“ (Idem, p. 644).

Cred că N. Manolescu e singurul istoric literar care a scris despre Bacovia şi a luat ad litteram denumirea de roman dată de autor naraţiunii pe care Mircea Coloşenco a tipărit-o sub titlul Cîntec tîrziu şi care apare în ediţia de Opere din 1944, sub titlul Dintr-un text comun. Adică a scris roman fără ghilimele.

Textul are 37 de pagini în ediţia Coloşenco, cu pagina avînd minimum de semne, ca întreaga colecţie. Este o succesiune de scene, a căror singură legătură este prezenţa profesorului Sensitif. În prima scenă, este detaliată epic atmosfera din poemul citat anterior. Profesorul Sensitif îşi găseşte gazdă la o doamnă, care, într-o seară rece, îl serveşte cu un ceai binecuvîntat cu lămîie şi mult rom, dîndu-i o stare de calm şi voluptate. Doamna e blondă, cu ochii verzi şi grasă. Sensitif nu va mai părăsi locuinţa. Iată un „roman“ care explică un poem. Merita citat.

O concluzie: Bacovia cel „infantil“ e piatra de încercare a academicianului român.

Argument

Născut pe 4 septembrie 1881, George Bacovia este unul dintre acei puţini scriitori fără de care modernitatea literară românească nu se poate articula. Despre opera lui s-a scris mult, dar puţini au fost cei care l-au înţeles. Fundamentale rămîn lecturile critice ale lui Ion Caraion, Mircea Scarlat, Dinu Flămând şi, ultimul în ordine cronologică, Gheorghe Crăciun, care a şi construit o teorie a poeziei moderniste, pornind de la opera bacoviană. Publicăm în acest număr o scurtă, dar semnificativă, lectură critică, semnată de Roxana Sorescu, a modului în care doi dintre cei mai cunoscuţi critici literari contemporani l-au „descifrat“ pe Bacovia. Poate că n-ar strica, măcar din cînd în cînd, să recitim din operele unor autori pe care îi cităm adesea, dar pe care uităm să-i citim.