Dacă pentru o parte a posterităţii,
eroii lui Byron erau o reflectare în oglindă a autorului
însuşi, atunci cei care au citit şi au fost inspiraţi de
poemele sale au găsit în personalitatea lui Byron o reflectare
a propriilor preocupări. „Istoria“ acestor afinităţi elective
este reconstruită în cele două volume The Reception of Byron
in Europe. Antologia reuneşte studii care analizează receptarea şi
influenţa lui Byron în sudul Europei (Spania, Italia, Elveţia,
Portugalia), Franţa, România – volumul I –, respectiv în
nordul Europei, Europa Centrală şi de Est (Germania Olanda, Cehia,
Polonia, Ungaria, Rusia, Bulgaria, Danemarca, Norvegia, Suedia,
Armenia, Georgia, Grecia, Turcia) – volumul al II-lea.
Coordonatorul celor două volume,
Richard A. Cardwell, semnalează importanţa operei poetului englez
pentru dezvoltarea ulterioară a literaturilor europene.
Personalitatea şi opera marelui scriitor au influenţat şi au
contribuit la formarea intelectuală şi artistică a unei serii de
scriitori printre care se regăsesc nume importante ca Victor Hugo,
Giuseppe Mazzini, Chateaubriand, Heine, Mickiewicz, Pushkin, Musset,
pentru a numi numai cîţiva.
Culegerea de studii urmăreşte şi
anali-zează influenţa operei lui Byron asupra literaturii şi
asupra curentelor de gîndire din Europa secolului al XIX-lea.
În afara eseurilor ce oferă o privire generală asupra
influenţei poetului englez în ţări ca România, Franţa,
Italia, Germania ş.a., volumul cuprinde şi studii care analizează
aspecte importante, cum ar fi problemele legate de traducerea
poetului englez în diferitele limbi europene, biografia,
critica literară şi diferitele iniţiative cinematografice de
inspiraţie byroniană.
Urmărind modelul caleidoscopic al
influenţei exercitate de opera lui Byron, Richard A. Cardwell
semnalează eterogenitatea receptării poetului englez în
diferite spaţii literare. Majoritatea scriitorilor care au fost
influenţaţi de opera şi de personalitatea lui George Gordon Byron
au suprapus viaţa şi opera poetului. O consecinţă a acestei
tendinţe este diversitatea influenţelor în arte precum
literatura, pictura sau muzica, regăsite în studiul de faţă
prin eseuri care analizează temele, modelele literare şi
iconografia byroniană. (C.Gh.)
După cum se observă încă din
subtitlul primului volum, România este scoasă de sub cupola
largă a Europei Estice, fiind plasată alături de Franţa şi de
Europa de Sud. Semn al faptului că influenţa lui Byron în
literatura română este mai profundă şi mai complexă decît
s-ar putea crede astăzi, cînd tendinţa este mai degrabă de a
vedea în poetul britanic o prezenţă marginală, semnificativă
pentru o perioadă în care literatura română era din ce
în ce mai receptivă la tendinţele vestice: este vorba despre
epoca dominată de „efectul Biedermeir“. Textul scris de Mihaela
Irimia, „Fenomenul Byron în cultura română“, scoate
în evidenţă rolul îndelungat pe care l-a avut Byron în
evoluţia şi în modernizarea literaturii române. Pentru
o cultură care se străduia să promoveze teoria despre latinitatea
limbii române, traducerile din Byron reprezintă un prilej
ideal „pentru scrisul românesc de a se ridica la prestigiul
originii sale latine“. Un rol crucial – atît în
promovarea teoriei latinităţii, cît şi în
popularizarea unor nume celebre din istorie, precum Platon,
Aristotel, Hegel, Homer, Cervantes, Hugo, Byron etc. – îl are
Ion Heliade Rădulescu. Admirator pasionat al lui Byron, acesta
publică în 1847 o traducere, în alfabet latin, din Don
Juan, cînturile I şi II, considerînd că scrierile
poetului englez sînt ideale pentru a-şi dovedi teoriile
lingvistice.
Influenţa lui Byron în
literatura română nu ia sfîrşit odată cu trecerea
înspre o perioadă literară mai liniştită şi mai
consolidată, cea a Romantismului tîrziu. Spre finalul
secolului al XIX-lea, scrierile după reţetă byroniană au început
să devină cheia sigură „pentru a cîştiga legitimarea“.
În primele decenii ale secolului următor, Byron pare a fi
cîştigat un prestigiu şi mai mare: în 1924, Dragoş
Protopopescu vedea în problema byroniană „însăşi
problema literaturii“. Un fenomen interesant, argumentează Mihaela
Irimia, este tendinţa de a scrie şi de a vorbi despre Byron fără
a se mai simţi nevoia de a fi consultată opera sa. Nu este însă
vorba de o uitare a lui Byron, ci de „o formă specială de
reamintire“. „Byron a fost asimilat într-un fel care face
superfluu contactul cu textul. ş…ţ Nu e nevoie să citim
rîndurile scrise de Byron, căci ele există în noi“.
Ar putea fi, de fapt, ceea ce considerăm drept căderea lui Byron în
umbră, în cultura română contemporană, semnul unei
reamintiri atît de intim înrădăcinate încît
nu o mai percepem ca atare? (S.D.)
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters