Pro şi contra Marcel Proust 1921-2000
Antologie, prefaţă, notă asupra
ediţiei
de Viola Vancea
Editura ICR, Bucureşti, 2006, 362 p.
Cu prilejul Francofoniei, a apărut în
2006, la Editura Institutului Cultural Român, o antologie ce
încearcă să surprindă traseul accidentat al receptării
operei lui Marcel Proust în România. Textele sînt
adunate sub titlul Pro şi contra Marcel Proust 1921-2000, antologia,
prefaţa şi nota asupra ediţiei aparţinîndu-i Violei Vancea.
Controversele stîrnite de ineditul scriiturii proustiene în
Franţa (Gide refuza în 1912 publicarea primului volum în
NRF, considerînd că Proust e „un snob, un amator monden, tot
ce poate fi mai supărător pentru revista noastră“, la scurt timp
cerîndu-şi scuze şi oferindu-se să-i publice restul
volumelor, iar Sartre, în 1945, considera psihologia
intelectualistă a lui Proust de-a dreptul nefastă) n-au lipsit nici
din literatura română. Influenţa pe care a avut-o scriitorul
francez, atît la nivelul evoluţiei romanului, cît şi la
acela al cercetării literare din ţara noastră, este
incontestabilă, formarea şi consolidarea romanului românesc
modern – şi aici ne amintim de ancheta lui Mihai Ralea, De ce nu
avem roman?, din 1927 – stînd, în mare măsură, sub
semnul proustianismului.
Dosarul receptării lui Proust în
România, întocmit de către Viola Vancea, cuprinde texte
dispuse în ordinea cronologică a apariţiei lor, acestea fiind
semnate, în ordine, de: B. Fundoianu, Mihai Ralea, G.
Ibrăileanu, Paul Zarifopol, Mihail Sebastian, Anna Brîncoveanu
de Noailles, Eugen Ionescu, Anton Holban, Dan Botta, Camil Petrescu,
N. Steinhardt, Tudor Vianu, Anton Bibescu, Ion Negoiţescu, Irina
Eliade, Nicolae Manolescu, Mihai Zamfir, Livius Ciocîrlie şi
Irina Mavrodin. Textele selectate sînt axate pe receptarea
critică a scriitorului francez, nu pe cea creatoare, iar numele
autorilor sînt dintre cele mai cunoscute din cultura noastră,
fără a forma însă un tablou complet pentru nici una dintre
perioadele acestei receptări. Substanţa controverselor desprinse
din textele antologate coincide, în linii mari, cu cea a
disputelor înregistrate şi în celelalte ţări:
perceperea reducţionistă a lui Proust ca fiind clasic (în
special pe linia lui Saint-Simon şi Montaigne) sau modern (chiar
precursor al postmodernismului, alături de Joyce), influenţa
filozofiei lui Bergson şi a lui Husserl, caracterul moralizator al
scrierii, existenţa unei compoziţii, profunzimea observaţiei
sociale, tangenţele cu afacerea Dreyfuss, identitatea dintre
naratorul Marcel şi scriitor şi, implicit, caracterul de
ficţiune/biografie al romanului, snobismul autorului, rolul
inconştientului şi influenţa lui Freud, lirismul, reuşita
analizei psihologice ori calitatea consideraţiilor filozofice,
capacitatea acestuia de a crea oameni vii etc.
Unul dintre aspectele ce trebuie
reţinute, subliniat de altfel şi de Irina Eliade şi, mai tîrziu,
de Irina Mavrodin, este că receptarea lui Proust în România
nu a fost mai prejos decît cea din Anglia, Spania, Germania şi
Statele Unite, ba a fost chiar comparabilă cu cea din Franţa, însă
nu a beneficiat de traduceri şi de promovări care să evidenţieze
valoarea şi subtilitatea unor interpretări ca cele aparţinînd
lui G. Ibrăileanu, dar şi a unor abordări inedite şi adecvate,
care se vor impune mai tîrziu prin discursul unor critici
renumiţi. Elocvent este cazul lui Mihai Ralea, care, în 1923,
cînd se vorbea încă de „misticul mondenităţii
pure“, observa realismul picturii sociale, adevăr ce se va impune
de abia în 1963, prin criticul Pierre de Boisdeffre; la fel de
elocvente sînt şi unele observaţii făcute de Camil Petrescu
în 1935, legate de valoarea gnoseologică a operei lui Proust,
observaţii confirmate în 1942 prin Albert Camus. De asemenea,
preocuparea lui Mihail Sebastian pentru corespondenţa lui Proust
este, se pare, simultană cu cea a cercetătorului american Philip
Kolb, despre scrierile căruia Sebastian ştia, dar pe care nu
avusese posibilitatea să le consulte. Irina Eliade mai menţionează
şi studiul lui Mihai Rădulescu, intitulat Marcel Proust sau
spiritualitatea-reflex, publicat în 1945, în care este
folosit termenul „tropisme“ cu sens peiorativ, însă
folosit în 1956 ca un suprem cuvînt de laudă de către
Nathalie Sarraute (deşi Irina Mavrodin atribuie utilizarea
termenului lui Mircea Eliade).
Acest studiu al lui Mihai Rădulescu
lipseşte din antologia de faţă, cu toate că este unul relevant,
şi, din păcate, nu este singura verigă importantă care lipseşte.
Este cunoscut faptul că Mihai Ralea şi-a disputat cu Felix Aderca
întîietatea descoperirii lui Proust (situaţie menţionată
şi de Viola Vancea în prefaţă), însă articolul
acestuia din Năzuinţa, nr. 8, 1924, posibil elaborat în 1923,
lipseşte, aşa cum lipseşte şi articolul lui
I.D. Gherea „Snobismul lui Proust şi
România“, publicat în Adevărul literar şi artistic,
nr. 468, din 1929, articol definitoriu pentru controversatul snobism
al lui Proust. Dacă grupajul se revendică de la formula pro şi
contra, acest din urmă articol, în care I.D. Gherea demonstra
snobismul supărător al lui Proust, era absolut necesar pentru a
contrabalansa consideraţiile lui Zarifopol, care vedea în
snobismul lui Proust o componentă a esteticii acestuia. Mai mult,
trei dintre articolele lui Mihail Sebastian sînt replici la
consideraţiile lui Felix Aderca, ce-l considera pe Proust un
„romancier simbolist“, „iniţiatorul noului gen de romane
romanţate“, care a romanţat „mai mult sau mai puţin veridic“
vieţile cîtorva oameni bine-cunoscuţi, unul dintre „marii
scriitori care au compromis romanul“, dar acest articol al lui
Aderca, cel care a declanşat polemica, nu este prezent în
paginile cărţii.
O altă piesă importantă care
lipseşte este prefaţa lui Ov.S. Crohmălniceanu la ediţia din 1968
a romanului proustian, în traducerea lui Radu Cioculescu, dar
şi raportarea lui G. Călinescu, care, adept al formulei romaneşti
balzaciene, a respins romanul proustian şi a polemizat cu adepţii
stilului acestuia, reacţionînd la ideea de lirism şi analiză
psihologică, respingînd ideea sincronizării literaturii cu
celelalte domenii ale spiritualităţii umane. Într-un articol
din Viaţa românească din 1939, în care polemiza cu
Camil Petrescu, G. Călinescu afirma: „Cît e viabil în
Proust este obiectiv şi organic, şi prin aceea clasic, deşi
aglomerat cu încetineală. Restul, adică trăirea concretului,
a eului absolut, nu e, vai, decît un album de senzaţii, de
impresii, de opinii, de maxime“. Polemica sugerată de titlul
cărţii rămîne, pe alocuri, fără acoperire, însă cei
preocupaţi de dosarul receptării lui Proust pot consulta şi alte
cărţi ce prezintă aceeaşi miză, apărute nu cu mult timp în
urmă. Este vorba despre volumul Destinul unei întîlniri.
Marcel Proust şi românii al Corneliei Ştefănescu, Editura
Elion, Bucureşti, 2001, despre cartea semnată de Laura Guţanu,
Receptarea operei lui Marcel Proust în România
(1920-1944). Bibliografie, Biblioteca Central Universitară „Mihai
Eminescu“ din Iaşi, 2003, despre studiul Dublul Narcis al lui
Iulian Băicuş, Editura Universităţii din Bucureşti, 2003
(disponibil şi în format electronic) şi despre À la
recherche du roman moderne. La réception de l’œuvre de
Marcel Proust en Roumanie de Liviu Leonte, carte apărută la Editura
Institutului European, 2005.
Cît despre relevanţa scrierilor
lui Proust în timpurile noastre, „cheia“ oferită de Mihai
Zamfir în 1976 îmi pare cel puţin la fel de actuală şi
acum: „Iar astăzi, în condiţiile modernizării
supraindividuale, cînd personalitatea este forţată să
dispară progresiv în masa dirijată, sporeşte tot mai mult
actualitatea acestui romancier ce a oferit cititorului singurul
domeniu pe care nici o autoritate exterioară nu-l poate aliena –
universul intim al fiecăruia“.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters