OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În acest weekend, la o şedinţă a Guvernului României a participat şi Traian Băsescu, în calitate de preşedinte al României. Prezenţă constituţională şi deja intrată în logica desfăşurării/derulării evenimentelor politice din ultimele luni. Cînd deciziile de gestionare a treburilor statului român sînt luate în mare parte (ca să nu spunem exclusiv) la Cotroceni, şi nu la Palatul Victoria sau Palatul Parlamentului. Separarea puterilor în statul român – şi folosim acest „român“ cu insistenţa cu care le utilizează şi prim-ministrul, şi preşedintele – a rămas o simplă iluzie şi o formulă valabilă doar pe hîrtie. Teoretică. De ce facem această buclă de logică metodologică? Pentru că o astfel de abordare unilaterală a problemelor – grave şi importante – ale statului român generează şi mai grave distorsiuni şi nu pot aduce nimic bun în găsirea celor mai bune decizii politice, financiare şi economice, care să gireze treburile statului şi vieţile locuitorilor României.

 

Deci: sîntem anunţaţi într-o şedinţă de guvern de către şeful statului, avînd alături pe prim-ministru, că România a intrat în recesiune. Anunţ oficial, dar oral – nota bene –, care nu are şi un suport scriptural. Adică aceste anunţuri spuse pe ton grav, ba că este criză, ba că nu este, ba că a fost deja depăşită, ba că o să fie nu se ştie cînd, ba că e criză financiară, ba că e şi una economică, ba că doar SUA e afectată şi Europa mai puţin, ba nu, şi România e afectată, ba că situaţia e sub control, ba că e foarte gravă, un întreg balet de cuvinte care ne-au fost livrate de prim-ministrul liberal Tăriceanu şi de preşedintele Băsescu, ca apoi să fie continuate de preşedintele Băsescu ca prim solist şi de anexa preşedinţiei, actualul prim-ministru, ca vioara a doua.

 

Cine şi ce să mai înţeleagă din aceste anunţuri intempestive? Livrate după un calendar bine reglat, ca să arate devoţiunea Preşedintelui şi grija lui faţă de Ţară şi de Popor şi incapacitatea unei clase politice de a face o treabă ca lumea. Fără mine nu se poate face nimic, fără „noi“ – cine? – nu mişcă nimic în ţara asta. Şi toate acestea oferite zilnic, prin show mediatic, unei populaţii agresate de treburile zilnice şi ameninţările reale ale vieţii. Şi ameţite, în acelaşi timp, de telenovelele vizitelor de lucru – pe bani publici, criză sau recesiune nu contează –, cu Elena Udrea, sau de aventurile politice ale Elenei Băsescu, cu prilejul alegerilor europarlamentare. S-a tot vorbit de criză, s-au luat măsuri, zice-se, anticriză, dar un plan concret şi coerent, în afara vorbelor aruncate pe piaţa autohtonă a trăncănelii, nu a fost oficial asumat. S-au vînturat însă multe vorbe, şi nu s-a mişcat mare lucru. Cu economii şi măsuri de administrator de bloc, care schimbă becurile de 40W cu altele de 15W, în loc să vadă cum se cheltuie milioane de lei pe energie termică, nu s-a realizat cine ştie ce. Plus fel de fel de reduceri de personal şi tăieri de salarii-indemnizaţii, care au aprins mai mult spiritele, fără să genereze totodată o resuscitare a economiei şi a mediului de afaceri. Sînt, totuşi, în plin capitalism, chiar dacă intervenţia statului american îi face pe liderii stîngii să jubileze. Marele plan de relansare a economiei – cică investiţii în infrastructură sau în construcţii, relansarea producţiei şi a exporturilor – a rămas vorbă în vînt. În schimb, avem vorbe din plin, despre una sau alta – România Land of trăncăneala! –, care nu ajută la nimic. O întreagă strategie este bine pusă la punct de cîţiva şmecheri oportunişti aciuiţi pe lîngă preşedinte, strategie prin care vor să păcălească o naţiune întreagă. Ideea este că, orice ar fi, voi sînteţi nişte proşti şi nişte corupţi – altă realitate gestionată în folos de grupul prezidenţial –, noi sîntem cei care ne sacrificăm pentru binele şi interesul naţiunii. Române, desigur, cu unguri cu tot, care joacă bine la două capete, în folos, pe bună dreptate, de grup minoritar.

 

De la cîte fire de nisip începe o grămadă – era una dintre întrebările esenţiale ale filozofiei antice. La care, mai nou, acelaşi Traian Băsescu, bun la toate, ne trimite la Google să primim răspuns. Să nu ne abatem de la subiect, criză şi recesiune. În termeni publicistici, este una, în termeni tehnici de specialitate, ar fi altceva. Dl Adrian Vasilescu explica „prostimii şi gloatei“ care cască gura la TV, foarte clar, în ce condiţii Banca României declară starea de recesiune. Deci nu trebuie să ai prea multă şcoală economică să pricepi ce ţi se spune clar de către un expert. Şi atunci? Atunci ne întrebăm iar cine şi de ce nu ia decizii, oricît de dure, ferme, pentru a face faţă crizei mondiale şi, mai nou, recesiunii cu care ne ameninţă şeful statului român?

 

Are România experţi şi expertiză în probleme economice şi financiare sau nu? Se ştiau toate aceste probleme grave de luni de zile, ba chiar de peste doi ani, şi vechiul guvern liberal, cu sprijin PSD şi acord prezidenţial, s-a jucat, din motive politicianiste, şi cu criza, şi cu recesiunea? De ce au ieşit la rampă, pe scena publică, doar gargaragiii – bun termen, reintrodus în politologia română de dl H.-R. Patapievici – de toate culorile, şi nu specialiştii, pe care, oricum, nimeni nu-i mai ascultă? Sau au devenit atît de obedienţi şi avansează doar idei care convin şefilor de stat şi de partid? Nici Traian Băsescu şi nici Emil Boc nu sînt din clasa lui Maynard Keynes sau Milton Friedman, dar a da cu presupusul şi a decide în nume propriu tot ce se întîmplă în România incumbă riscul unei autocraţii asumate. L-am văzut şi pe preşedintele iranian reales şi felul în care îi dispreţuia pe cei care nu l-au votat şi care au fost bumbăciţi în bastonadele poliţiei, chiar în aceste zile triste de iunie. Cînd nu comemorarea lui Eminescu străbate sufletele românilor, ci mizeria aceea de mineriadă care a sfîrtecat România în două. Cei care au murit sau au fost bătuţi într-un mod incalificabil şi cei care au aplaudat voios ceea ce s-a decis prin cotloanele, din anii ’90, ale Cotrocenilor.