În acest weekend, la o şedinţă
a Guvernului României a participat şi Traian Băsescu, în
calitate de preşedinte al României. Prezenţă constituţională
şi deja intrată în logica desfăşurării/derulării
evenimentelor politice din ultimele luni. Cînd deciziile de
gestionare a treburilor statului român sînt luate în
mare parte (ca să nu spunem exclusiv) la Cotroceni, şi nu la
Palatul Victoria sau Palatul Parlamentului. Separarea puterilor în
statul român – şi folosim acest „român“ cu
insistenţa cu care le utilizează şi prim-ministrul, şi
preşedintele – a rămas o simplă iluzie şi o formulă valabilă
doar pe hîrtie. Teoretică. De ce facem această buclă de
logică metodologică? Pentru că o astfel de abordare unilaterală a
problemelor – grave şi importante – ale statului român
generează şi mai grave distorsiuni şi nu pot aduce nimic bun în
găsirea celor mai bune decizii politice, financiare şi economice,
care să gireze treburile statului şi vieţile locuitorilor
României.
Deci: sîntem anunţaţi într-o
şedinţă de guvern de către şeful statului, avînd alături
pe prim-ministru, că România a intrat în recesiune.
Anunţ oficial, dar oral – nota bene –, care nu are şi un suport
scriptural. Adică aceste anunţuri spuse pe ton grav, ba că este
criză, ba că nu este, ba că a fost deja depăşită, ba că o să
fie nu se ştie cînd, ba că e criză financiară, ba că e şi
una economică, ba că doar SUA e afectată şi Europa mai puţin, ba
nu, şi România e afectată, ba că situaţia e sub control, ba
că e foarte gravă, un întreg balet de cuvinte care ne-au fost
livrate de prim-ministrul liberal Tăriceanu şi de preşedintele
Băsescu, ca apoi să fie continuate de preşedintele Băsescu ca
prim solist şi de anexa preşedinţiei, actualul prim-ministru, ca
vioara a doua.
Cine şi ce să mai înţeleagă
din aceste anunţuri intempestive? Livrate după un calendar bine
reglat, ca să arate devoţiunea Preşedintelui şi grija lui faţă
de Ţară şi de Popor şi incapacitatea unei clase politice de a
face o treabă ca lumea. Fără mine nu se poate face nimic, fără
„noi“ – cine? – nu mişcă nimic în ţara asta. Şi
toate acestea oferite zilnic, prin show mediatic, unei populaţii
agresate de treburile zilnice şi ameninţările reale ale vieţii.
Şi ameţite, în acelaşi timp, de telenovelele vizitelor de
lucru – pe bani publici, criză sau recesiune nu contează –, cu
Elena Udrea, sau de aventurile politice ale Elenei Băsescu, cu
prilejul alegerilor europarlamentare. S-a tot vorbit de criză, s-au
luat măsuri, zice-se, anticriză, dar un plan concret şi coerent,
în afara vorbelor aruncate pe piaţa autohtonă a trăncănelii,
nu a fost oficial asumat. S-au vînturat însă multe
vorbe, şi nu s-a mişcat mare lucru. Cu economii şi măsuri de
administrator de bloc, care schimbă becurile de 40W cu altele de
15W, în loc să vadă cum se cheltuie milioane de lei pe
energie termică, nu s-a realizat cine ştie ce. Plus fel de fel de
reduceri de personal şi tăieri de salarii-indemnizaţii, care au
aprins mai mult spiritele, fără să genereze totodată o
resuscitare a economiei şi a mediului de afaceri. Sînt,
totuşi, în plin capitalism, chiar dacă intervenţia statului
american îi face pe liderii stîngii să jubileze. Marele
plan de relansare a economiei – cică investiţii în
infrastructură sau în construcţii, relansarea producţiei şi
a exporturilor – a rămas vorbă în vînt. În
schimb, avem vorbe din plin, despre una sau alta – România
Land of trăncăneala! –, care nu ajută la nimic. O întreagă
strategie este bine pusă la punct de cîţiva şmecheri
oportunişti aciuiţi pe lîngă preşedinte, strategie prin
care vor să păcălească o naţiune întreagă. Ideea este că,
orice ar fi, voi sînteţi nişte proşti şi nişte corupţi –
altă realitate gestionată în folos de grupul prezidenţial –,
noi sîntem cei care ne sacrificăm pentru binele şi interesul
naţiunii. Române, desigur, cu unguri cu tot, care joacă bine
la două capete, în folos, pe bună dreptate, de grup
minoritar.
Iată patru, chiar mai multe întrebări,
puse ex abrupto: Este criză mondială? Este criză în România?
A intrat economia mondială în recesiune? Este recesiune în
România?
De la cîte fire de nisip începe
o grămadă – era una dintre întrebările esenţiale ale
filozofiei antice. La care, mai nou, acelaşi Traian Băsescu, bun la
toate, ne trimite la Google să primim răspuns. Să nu ne abatem de
la subiect, criză şi recesiune. În termeni publicistici, este
una, în termeni tehnici de specialitate, ar fi altceva. Dl
Adrian Vasilescu explica „prostimii şi gloatei“ care cască gura
la TV, foarte clar, în ce condiţii Banca României
declară starea de recesiune. Deci nu trebuie să ai prea multă
şcoală economică să pricepi ce ţi se spune clar de către un
expert. Şi atunci? Atunci ne întrebăm iar cine şi de ce nu
ia decizii, oricît de dure, ferme, pentru a face faţă crizei
mondiale şi, mai nou, recesiunii cu care ne ameninţă şeful
statului român?
Are România experţi şi
expertiză în probleme economice şi financiare sau nu? Se
ştiau toate aceste probleme grave de luni de zile, ba chiar de peste
doi ani, şi vechiul guvern liberal, cu sprijin PSD şi acord
prezidenţial, s-a jucat, din motive politicianiste, şi cu criza, şi
cu recesiunea? De ce au ieşit la rampă, pe scena publică, doar
gargaragiii – bun termen, reintrodus în politologia română
de dl H.-R. Patapievici – de toate culorile, şi nu specialiştii,
pe care, oricum, nimeni nu-i mai ascultă? Sau au devenit atît
de obedienţi şi avansează doar idei care convin şefilor de stat
şi de partid? Nici Traian Băsescu şi nici Emil Boc nu sînt
din clasa lui Maynard Keynes sau Milton Friedman, dar a da cu
presupusul şi a decide în nume propriu tot ce se întîmplă
în România incumbă riscul unei autocraţii asumate. L-am
văzut şi pe preşedintele iranian reales şi felul în care îi
dispreţuia pe cei care nu l-au votat şi care au fost bumbăciţi în
bastonadele poliţiei, chiar în aceste zile triste de iunie.
Cînd nu comemorarea lui Eminescu străbate sufletele românilor,
ci mizeria aceea de mineriadă care a sfîrtecat România
în două. Cei care au murit sau au fost bătuţi într-un
mod incalificabil şi cei care au aplaudat voios ceea ce s-a decis
prin cotloanele, din anii ’90, ale Cotrocenilor.
Tot ale Cotrocenilor.
Democraţia românească se
dovedeşte în continuare à la turque. Şi extrem de
fragilă, cu bune premise pentru o autocraţie virilă. Ca-n Rusia –
de care avem nevoie –, cum hîtru şi amar se pronunţa
politologul expatriat la Berlin, I.L. Caragiale.
Că e doar criză sau recesiune, nu
ştim bine.