La jumătatea lui noiembrie, după încheierea Festivalului Naţional de Teatru şi după ultima dintre şedinţele electorale ale Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (secţia română), am „înfiinţat“ pe internet un grup de discuţii destinat celor care se ocupă cu teoria teatrului, cu, în final, în jur de 20 de membri.
Pe acest forum,
critica_azi@yahoogroups.com, am lansat apoi o întrebare-anchetă,
în care încercam să aflu opinia unor specialişti asupra
şansei de supravieţuire a pieselor de teatru scrise în
ultimii aproape 60 de ani. Inevitabil, schimburile de mailuri au lăsat la o parte textele
scrise după ’90, pentru a se concentra, dilematic, asupra
dramaturgiei din epoca apusă a comunismului, în dezbatere
fiind implicate voci mai tinere sau mai experimentate ale criticii de
teatru, din Bucureşti, Paris, Cluj şi Iaşi – un dialog care,
faţă în faţă, ar fi putut cu greu avea loc vreodată. Ceea
ce urmează e chiar acest schimb de epistole virtuale, în care
opiniile s-au încins în jurul unei chestiuni
fundamentale: mai e ceva de salvat din 50 de ani de teatru scris sau ar
trebui să aruncăm trecutul la coş, mărşluind, mai mult sau mai
puţin victorios, prin prezent, spre viitor? Să discutăm despre
asta e un prim pas către reconsiderarea, teatrală, a moştenirii
(grele) pe care, vrem, nu vrem, o purtăm cu noi.
- Articole in legatura
- Ce salvăm, ce aruncăm?

