OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ioan MOLDOVAN
Interioarele nebune
Editura Dacia,
Colectia „Poetii Urbei. Poetii Oradiei“, Cluj-Napoca, 2002,
160 p., f.p.

Cred ca de anul trecut, Editura Dacia din Cluj, inviata dupa preluarea ei de catre poetul Ion Vadan, a initiat o serie de volume ce apar sub genericul „Poetii Urbei“. Coordonatorul colectiei este chiar proprietarul editurii. Presupun ca tot lui ii apartine textul care insoteste volumul antologic din poezia lui Ioan Moldovan. „Colectia de fata a fost gindita spre a-ti inlesni accesul la poezie, in special la o forma de poezie particularizata – aceea a unui oras anume. «Poetii Urbei», desi poate fi receptata drept o colectie restrictiva (prin arealul de lirism dispus geografic), nu isi propune sa formeze tipologii, nici sa inchege o unitate stilistica, ci sa mizeze pe deplina individualitate a poetului citadin.“

Ideea Editurii Dacia e salutara daca ne gindim ca orice carte (sau aproape orice carte de poezie) e o investitie in/de prestigiu si atit. Financiar, din cite ma pricep intr-ale editarii, publicarea poeziei duce la pierderi editoriale. Cu atit mai semnificativ e gestul editorului de a construi aceasta colectie care, iata, cu cartea lui Ioan Moldovan intitulata Interioarele nebune, a ajuns la, de data asta, norocosul numar 13. Trecind, dar tinind minte meritul Editurii Dacia de a publica, sub titlul „Poetii Urbei“, in genere autori semnificativi, ma intreb daca are vreo relevanta faptul ca Ioan Moldovan este un poet „al Oradiei“.
Ideea cu „poetii urbei“ nu e, pina la urma, o noutate. La Cartea Romaneasca a aparut intr-o vreme Colectia „Poetii orasului Bucuresti“. Mi s-a parut atunci provincial ca insasi Capitala sa dea semnalul unei anume izolari. La fel ca pentru Ioan Moldovan, nici pentru, sa zicem, Constantin Abaluta n-are nici o relevanta ca e „un poet al orasului Bucuresti“. Un anume climat de insularizare pare a fi introdus si de acest accent pus pe urbea de apartenenta a poetului. Si asta mai ales ca nu e vorba de autori care sa fie identificati de istoricii literari cu apartenenta la o anume poetica a locului. Mai mult, Ioan Moldovan este cunoscut drept unul dintre pilonii valului echinoxist, caruia ii mai apartin, printre altii, Ion Muresan, Aurel Pantea, Viorel Muresan, Traian Stef sau regretatul Augustin Pop – in poezie, Alexandru Vlad – in proza sau Alexandru Cistelecan, Stefan Borbély, Gheorghe Perian, Ion Simut sau Virgil Podoaba – in critica.

Volumul antologic Interioarele nebune este o colectie a ceea ce crede autorul ca ar fi mai reprezentativ din opera lui. E, deci, o antologie de autor. Selectia e una semnificativa si un studiu mai atent ar putea incerca sa observe nu doar ce retine Ioan Moldovan din cartile sale, ci si ce lasa deoparte. Cartea selecteaza, in ordine, poeme din Viata fara nume (1980), Exercitii de transparenta (1983), Insomnii linga munti (1989), Arta rabdarii (1993) si Tratat de oboseala (1999). Exista si o addenda de inedite reunite sub titlul viitoarei, probabil, carti a lui Ioan Moldovan, Interioarele nebune. Este si nu este astfel o carte-sinteza a creatiei, venita in anul cind poetul a implinit 50 de ani. In opinia mea, Ioan Moldovan este un poet de prima marime, insuficient cunoscut si insuficient, inca, valorizat ca atare. Nu vreau sa pornesc pe urmele acestei situari injuste a poetului in poezia romana contemporana. Sint, probabil, mai multe motive pentru care inca Ioan Moldovan nu are cota pe care o merita. Poate ca insesi discretia, bunul-simt si blindetea poetului sa-l fi tinut cumva intr-un spatiu secund, departe de turnirurile aducatoare de – efemera? – glorie.

In Viata fara nume, Ioan Moldovan suprapune subtil secvente ale amintirii si ale cuvintului care incearca sa recupereze amintirea, totul pe un fundal marcat mitologic. Aceasta fixare in mitologic, care-l inrudeste pe Ioan Moldovan, ca poet, cu Liviu Ioan Stoiciu, e ilustrata, pe de o parte, de un anume „fundal“ al poemului, pe de alta parte, de optiunea pentru forma lunga a poemului, pentru constructia lui secventiala. Acest model formal se prelungeste si in a doua carte a poetului, Exercitii de transparenta. Moldovan, poetul din primele carti, e un neoexpresionist care, ajuns la maturitate, cauta timpul copilariei, inteles ca timp „tare“. Tensiunea poetica se naste din aceasta revenire in trecut, din (im)posibilitatea de a o transcrie in cuvinte si din situarea in prezentul „impotmolit“ al eului: „o alterare a lumii ce se indeparteaza/ memorizate cuvintele la ce folosesc/ la ce folosesc cuvintele// sa cobori in apele inspaimintate/ singele tau ar fi o oglinda/ acoperita de un sunet continuu// se mai poate cauta/ una alt timp/ in afara acestuia impotmolit“. Nu nostalgia e sentimentul care domina, ci o anume, dramatica, pierdere a individualitatii, a identitatii. A pastra memoria nu inseamna, ca la Ion Muresan, un alt poet inrudit cu Ioan Moldovan, o revenire catre spatiul originar al poeziei. Pentru autorul Vietii fara nume efortul de a memoriza e echivalent cu pastrarea identitatii. La acelasi etaj, al tentativei de pastrare a individualitatii, se situeaza experienta cotidiana a eului transcrisa in poemele din ciclul Cu tandrete, din malaxor. In malaxor, pare a spune poetul cu umor amar, nu e chiar atit de rau, iti mai ramin fragmentele de real, imaginile disparate ale existentei cotidiene, semnele ei, pe care poetul le poate interpreta ca nimeni altul: „tigari rasfirate pe talgerul balantei/ vinzatoarea le-a aruncat ca pe niste betigase/ astept sa spuna ceva ocult/ trei lei spune/ increderea in propriile puteri spirituale mi se clatina/ afara e lumina cu plesnet/ vigoare de dimineata/ pe sosea trece o caruta cu fin/ in fin doarme o femeie/ pe cuvintul meu/ i se vad talpile/ zeama rosie uscata/ cum o fi calcat fragii aceia visati azi-noapte?“.

In Exercitii de transparenta Ioan Moldovan mareste doza de ironie si autoironie, contestind cu naivitate trucata imagistica vietii de zi cu zi pe care „a ajuns“ s-o exprime poezia: „tata imi face semn ca vrea/ sa bea sa aduc deci galeata cu apa proaspata/ o iau/ prin gradini/ vad ciori terenuri de fotbal mahalaua frumos/ brumata norii nesimtiti in septembrie la cluj si imediat: ’mnezeule. Unde a ajuns poezia!“. Si daca poezia a ajuns sa exprime cotidianul, atunci cartile care urmeaza vor exprima tot mai mult un ideal al lui claritas. In relatie cu literatura antica pe care o evoca in primele sale carti, Ioan Moldovan isi va simplifica discursul poetic tinzind spre abordarea temelor „eterne“ cu mijloace lapidare. Aceasta tentativa face ca Moldovan sa aiba un drum invers fata de alti congeneri ai sai: nu catre o complicare a limbajului si catre o abstractizare a lui, ci catre o limpezime tot mai accentuata. Tocmai de aceea cred ca Arta rabdarii (1993), dar mai ales Tratat de oboseala (1999) sint cartile lui cele mai bune. Incepind cu volumul din 1993, poetul dezvolta o estetica a „mainimicului“, concept care desemneaza limitele individuale. Daca in primele volume eul se afla in cautarea identitatii pierdute, acum el ii intuieste strict „perimetrul“. Nu lamentatia mortii va deveni centrala in aceste carti, ci starile eului surprins de „noul sezon elegiac“. Modelul indepartat al acestei zone poetice a creatiei lui Ioan Moldovan este, asa cum apare si intr-o dedicatie, Bacovia. „Starile eului“ devin un amestec original si greu definibil de melancolie, deceptie, insingurare, indiferenta, scepticism. „Incet se scurge smaltul pe haine/ treci prin parcul municipal in fiecare zi – acelasi drum/ aceleasi lucruri/ un inventar sarac/ Ochii sint pungute cu galbenus amestecat cu rumegus/ Picioarele sint tot mai ingreunate/ Dar astazi am visat o zi nemteasca/ de cherestea solida/ Sosiile-mi nici nu mai misca de uitare/ Li s-a sfirsit si lor salbaticia/ S-a stins cruzimea, simtul atroce/ Ma uit singur in sus sa vad realul/ Ninge. Un ciine orb/ abia-abia ne mai tine pe toti in spinare.“ Originalitatea lui Ioan Moldovan in contextul poeziei romanesti vine, cred, din acest accent pus pe definirea complexa a eului, naucit de propria-i luciditate, de faptul ca incet-incet visul nu se transforma in cosmar, ci in permanenta, obsesiva stare de veghe. Melancolia, deceptia, insingurarea, indiferenta, scepticismul se nasc toate dintr-o luciditate pregnanta, dar cu atit mai obositoare. Ea surprinde „mainimicul“, limitele parca tot mai strimte ale existentei.

Ineditele din volum, proiect al viitoarei carti care se va intitula, probabil, chiar Interioarele nebune, prelungesc viziunea din Arta rabdarii si Tratat de oboseala. As adauga ca mare parte din ele accentueaza scepticismul eului, tot mai putin dispus sa accepte uzura cotidiana. Regasirea de sine pare, cu toate ca dictiunea devine tot mai sigura, mai precisa, tot mai greu de realizat: „Asa cam pe la miezul noptii m-apuca existarea/ in rest vint si pulbere, hamuri, saruri, socoteli/ imi ridic privirea sa transcriu// dincolo de prag vint si pulbere hamuri acre socoteli si/ noaptea umflata/ citeva minuni lumesti// Dupa calatoria asta la tamaduitor, dupa ratacirea de/ rigoare/ am coborit in aceasta lume/ plina de muste si de musterii“.