OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am citit acum cîteva luni Orbitor: aripa dreaptă (2007) şi am reajuns la el, cum îmi promisesem, după ce am reparcurs primele două părţi ale magnificei trilogii a lui Mircea Cărtărescu, Orbitor: aripa stîngă (1996) şi Orbitor: corpul (2002). Pe acestea le citisem prima oară atunci cînd au apărut – trebuie să recunosc, cam pe sărite –, în aşteptarea încheierii care, anticipam, avea să ducă la o relectură mai strînsă, mai atentă a întregului. Anticipam relectura pentru că fusesem de la început sedus de farmecul literar al textului – pagina lui Cărtărescu e totdeauna scrisă cu o eleganţă stilistică rară, cu o grijă pentru detaliul precis şi sugestiv, din care efortul s-a evaporat fără urmă, lăsînd loc unui amestec de firesc şi neaşteptat, de luciditate visătoare şi joc esoteric. Anticipam recitirea şi pentru că textul conţinea multe secrete, a căror dezlegare nu putea veni decît mai tîrziu, în lumina finalului. Trilogia, acum încheiată, ilustrează paradoxul cărţilor de felul lui Ulise de James Joyce sau Gravity’s Rainbow de Thomas Pynchon, care nu pot fi citite, ci doar recitite. La Cărtărescu, acest paradox e chiar înscris în text, sub forma noţiunii de „ilizibilitate“, insistent invocată de-a lungul întregii trilogii ca o caracteristică a manuscrisului autoreflexiv al lui Mircişor. Astfel de cărţi te farmecă şi te obsedează: le părăseşti intrigat, poate obosit, doar ca să revii la ele şi să te laşi din nou absorbit de „ilizibilitatea“ sau, aş zice eu, de „relizibilitatea“ lor fertilă. Oricum, ele introduc itinerarii circulare în biografia altfel lineară a cititorului.

 

Articolul de faţă nu se vrea mai mult decît o intrare într-un posibil dicţionar explicativ dedicat trilogiei Orbitor. Voi examina deci doar unul dintre zecile, dacă nu sutele de amănunte enigmatice care ar merita un tratament similar. Pentru orice cititor atent şi competent al romanului e evident că una dintre marile sale teme recurente e, într-un fel sau altul, legată de ideea cercului (de la ciclu biologic la ciclu cosmic, de la mandale la vortexurile sacre ale chakrelor, de la Muldahara falică la suprema „cunună de diamant“, Shahasrara). Un rezumat, o reducţie miniaturală, ludică şi poetică a acestei teme se găseşte în palindromul magic IN GIRUM IMUS NOCTE ET CONSUMIMUR IGNI, care e introdus într-un moment-cheie din Orbitor: aripa dreaptă, chiar înaintea întîlnirii erotice, adevărată hierogamie, între aristocratul polonez Witold şi evreica Miriam, străbunii mitici ai naratorului. Să notăm că iniţiala numelui celor doi e aceeaşi, „W“ nefiind decît un „M“ inversat. Palindromul, identic în lectură inversată, e scris în majuscule, fără spaţii între cuvinte şi cu litera „V“ în loc de „U“, într-o grafie comună în latina medievală, şi se poate traduce: „În cerc mergem noaptea şi sîntem incineraţi (consumaţi, devoraţi) de foc“.

 

Formula e plină de sugestii. Şi în original, şi în traducere, ea invită ideea de circularitate, de mişcare giratorie, infinit repetată într-un prezent etern. O apocalipsă ciclică. Dintr-un alt unghi, cele două jumătăţi egale ale frazei latine pot evoca simetria – bunăoară, a aripilor unui fluture (simbol pivotal în romanul lui Cărtărescu); iar conţinutul semantic al formulei poate duce cu gîndul la fluturi de noapte irezistibil atraşi de lumina unui foc care-i va incendia. Chiar şi în absenţa falenelor, ideea de atracţie mortală e centrală. Dar nu stă această atracţie în firea lucrurilor şi nu e ea compatibilă cu un fel de fatalism cosmic, cu sensul unei necesităţi acceptate? In girum imus nocte… , cînd apare pentru prima oară în romanul lui Cărtărescu, serveşte drept călăuză iniţiatică în labirintul grădinii din jurul Vilei Serbelloni: „Parcursul tău trebuia să treacă pe lîngă aceste litere într-o ordine anume, aşa încît, însumate în minte, ele să dezvăluie cuvîntul de ordine, cel mai minunat palindrom imaginat vreodată şi care-n plus anagrama, în lungul lui şir, toate numele constelaţiilor de pe cer“ (p. 323). A doua oară, peste doar trei pagini, misterioasa inscripţie se regăseşte pe marginea vasului de marmoră translucidă din sala barocă în care se va desfăşura fantasticul ritual hierogamic, pus la cale de Ştiutori: „De jur împrejurul buzei sale răsfrînte, un brîu de litere aurite refăcea marele palindrom din grădina labirintică, de parcă al doilea cerc al unei lumi magice s-ar fi închis acolo“ (p. 326). Urmează hierogamia, culminînd cu împreunarea mirelui cu mireasa, intens carnală şi extatică, după care Witold se trezeşte ca dintr-un vis, cu sentimentul că „se aflase pentru o clipă în focarul Ochiului atoateştiutor, în centrul Poveştii“.

 

N-o va mai vedea niciodată pe Miriam şi, după 16 ani, telescopaţi în două fraze, Witold va rosti cuvintele palindromului pe patul de moarte – „un şir lung de vocabule pe care felcerii berberi le luaseră drept delir“ (p. 345). Interesant, fraza imediat următoare anulează tacit cei 16 ani: „Iar Miriam, stră-stră-stră-bunica lui Mircea din partea tatălui, avea să-şi înceapă calvarul drumului spre răsărit…“ (ibid.). Palindromul latin, care a „înrămat“ episodul central al nunţii mistice, va reapărea pentru ultima oară, în cronologia interioară a naraţiunii, peste aproape două secole, în timpul Revoluţiei din decembrie 1989, cînd securistul Stănilă vede pe un bloc de cuarţ o „înşiruire absurdă“ de litere, pe care totuşi o notează, „căci ştia cîte ceva despre codurile secrete“ (p. 537). Dar e evident că el nu ştie – şi nu poate şti – nimic despre acest cod magic şi poetic.

 

Lectura şi, mai ales, relectura sînt „expansive“. O carte te trimite – nu neapărat prin menţiune explicită – la altă carte, în logica borgesiană a infinitei intertextualităţi. Cercetînd istoria acestui palindrom în biblioteca din cyberspaţiu, am descoperit că el a fost folosit drept titlu al unui film făcut de Guy Debord (1978). N-am văzut filmul, dar la biblioteca noastră universitară am găsit volumul care conţine scenariul: In girum imus nocte et consumimur igni (Gallimard, Paris, 1999). Guy Debord, personalitate excentrică a stîngii franceze paramarxiste, e cunoscut ca iniţiatorul şi animatorul mişcării „situaţioniste“ din anii 1960-1970 şi ca autorul, între altele, al unui eseu polemic la adresa societăţii de consum, La société du spectacle (1967). S-a sinucis în 1994. Scenariul filmului, bazat pe ideea stoică a „eternei reîntoarceri“ (cu totul neaşteptată la un revoluţionar anarhizant ca Debord), constă într-o înşiruire de reflecţii şi citate din surse eteroclite (de la Ecleziastul biblic la Omar Khayyam şi Li Po, de la Bossuet şi Pascal la Clausewitz, Hegel şi tînărul Marx). Ultimele cuvinte ale scenariului sînt melancolic resemnate („La sagesse ne viendra jamais“), iar în loc de obişnuitul „Fin“ citim „À reprendre depuis le début“, în consonanţă cu titlul palindromic.

 

După Debord, figură respectată în cercurile postmoderniste, cîţiva artişti de avangardă – compozitori sau plasticieni – au fost inspiraţi de In girum imus nocte… Fapt e că imaginaţia postmodernă e foarte sensibilă la asemenea jocuri verbale, care circulă de la un autor la altul, în contextele cele mai diferite. Şi apoi, In girum imus nocte… e un joc verbal în sine frumos, o scoică în care poţi auzi răsunînd valuri după valuri de asociaţii de idei şi de metafore. Poetul din Mircea Cărtărescu nu putea rămîne indiferent. Cu atît mai mult cu cît sensul palindromului folosit în ultima parte a trilogiei se potrivea de minune cu calitatea magică şi enigmatică a textului.