OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Trecut prea de timpuriu la cele veşnice, Dan Horia Mazilu a fost unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai, probabil, ultimei generaţii de „vechişti“ desprinse din orizonturile slavisticii. Erudit îndeosebi într-ale culturilor est şi sud-est europene, profesorul Mazilu şi-a închinat întreaga activitate unei mai bune cunoaşteri – pentru filologi şi pentru publicul larg – a literaturii române vechi (care se întinde, la noi, pînă în preajma anului 1800). Dintre cărţile sale de referinţă dedicate scrisului vechi românesc, publicate de-a lungul a trei decenii, aş vrea să mă opresc, în continuare, la cea mai importantă dintre ele (pentru că le înglobează, în mare măsură, într-o nouă sistematizare, pe celelalte), masiva sinteză, cuprinzînd peste 1.500 de pagini, Recitind literatura română veche (publicată în 3 volume, la Editura Universităţii din Bucureşti, 1994-2000).

 

 

În efortul său susţinut de recuperare a valorilor medievalităţii româneşti, profesorul Dan Horia Mazilu a rămas fidel, în linia tradiţională a istoriografiei noastre literare – ilustrată, între altele, de lucrările unor Nicolae Iorga, N. Cartojan, Ştefan Ciobanu sau Al. Piru –, unei perspective culturale dominante în abordarea literaturii vechi. Demersul său critic este însă substanţial îmbogăţit şi modernizat, în raport cu cel al predecesorilor săi, prin racordarea atentă a cercetării istorice la metodele de studiu transdisciplinare proprii istoriei ideilor sau/şi istoriei mentalităţilor (domenii cărora profesorul le-a dedicat, în exclusivitate, cărţile scrise în anii din urmă). În acest sens, prima secţiune a lucrării sale (vol. I, 1994) reprezintă o restituire minuţioasă a orizonturilor ideologice, instituţionale sau de mentalitate ale perioadei investigate. Autorul distinge între mai multe straturi culturale desfăşurate, mai mult sau mai puţin structurat, în răstimpul dintre secolele al XV-lea şi al XVIII-lea: medievalitate, renascentism, umanism, baroc. Prezenţa acestor paradigme culturale în epocă este desluşită, cu erudiţie, într-o multitudine de manifestări vizibile sau, uneori, doar bănuite: instituţii (şcoli, scriptorii, tipografii, biblioteci), îndeletniciri intelectuale (lecturile, „prescrierea“, traducerile, „îndreptările“, retorizarea, divinaţia), gusturi, modele şi atitudini dominante, sensibilitate şi mentalitate (viziunea teologică, isihasmul, „eroizarea“, polemicile confesionale, „folosul de obşte“, mania politică etc.). Tendinţa lui Dan Horia Mazilu înspre o „europenizare“ forţată a culturii româneşti vechi, prin identificarea, în spaţiul românesc, a unor evoluţii întru cîtva paralele celor din Apus, a fost adesea criticată în mediile intelectuale de la noi, şi nu fără o oarecare îndreptăţire. Cert este însă că „provocările“ profesorului Mazilu – indiferent dacă le acceptăm ca atare sau nu – au cel puţin meritul de a deschide cercetării literare zone incitante de investigaţie, prea puţin băgate în seamă pînă acum, de pildă, problematica (mărturisind ipotetice înrîuriri baroce) referitoare la ezoterism, ocultism, hermeneutică şi divinaţie, răsfrîntă asupra preocupărilor cărturarilor noştri din secolul al XVII-lea sau al XVIII-lea.

 

 

Partea a doua a cărţii (vol. II, 1998, şi vol. III, 2000) este consacrată unei extrem de elaborate analize a producţiei literare româneşti de pînă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Criteriului cronologic, dominant în tradiţia istoriografiei literare de la noi, îi ia locul acum cel genologic, materia investigată fiind reordonată în acord cu sistemul genurilor literare. În interiorul fiecărui gen analizat sînt urmărite mutaţiile specifice, modificările funcţiilor textului, survenite de-a lungul diferitelor epoci istorice. Dan Horia Mazilu se opreşte, cu deosebire, la „re-construirea“ orizontului intrinsec al operei, fără să piardă însă din vedere posibilele ei semnificaţii desluşite în modernitate de către un cititor real al textului. Cîmpul de investigaţie este considerabil extins, genuri noi pentru istoria literară românească pătrunzînd în raza de observaţie a cercetătorului („cosmografiile“, „însemnările de călătorie“), altele dobîndind abia acum (sau cu un precedent în cărţile anterioare ale profesorului) un statut coerent şi bine definit. Este vorba, mai întîi, de „hagiografie“ – gen fundamental pentru spiritualitatea tradiţională a epocii vechi, dar adesea „ocultat“, din motive ideologice, în istoriile literare din perioada comunistă –, apoi de „literatura parenetică“ – capitol consistent, care nu se limitează la o analiză minuţioasă a capodoperei (cap de serie a genului: Învăţăturile lui Neagoe Basarab...), ci tratează şi despre bogata descendenţă a acesteia: de la scrierile lui Matei al Mirelor şi Petru Movilă pînă la „sfaturile“ lui Nicolae Mavrocordat şi traducerea lui Nicolae Costin din Antonio de Guevara – şi de „proza oratorică“ – avînd cuprinsul bifurcat în două secţiuni distincte: „oratoria sacră“ şi „oratoria laică“.

 

Un spaţiu întins este dedicat, pentru fiecare gen în parte, literaturii „minorilor“ – ale căror texte sînt, în unele cazuri, pentru prima dată, supuse unei analize istorico-literare –, acreditîndu-se ideea existenţei, cel puţin pentru veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea, a unui climat cultural relativ bine articulat şi consistent. Limbajul critic al lui Dan Horia Mazilu, aparent greoi, cu turnuri de frază uşor arhaizante, inversiuni numeroase şi inserţii parantetice neobişnuit de lungi (parcă prelungiri, peste veacuri, în „spaţiul“ comentariului, ale stilisticii unor autori comentaţi, precum Miron Costin sau Dimitrie Cantemir), degajă un aer de artificialitate conotată ludic, care îngreunează lectura, obligîndu-te, astfel, s-o adînceşti.