OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Domnule Oprea, prin prezenta vă informăm că moartea există. Şi nu doar cum susţineţi dumneavoastră, autorul oarecum confuz şi pe alocuri inexact al acestor rînduri. Noi o cunoaştem ca atare şi vrem de la bun început să vă explicăm că aceste cuvinte nu ne aparţin doar nouă, dar ne bucurăm de tăcerea care ne-a învăţat pe această lume a oaselor să trăim şi să iubim mai mult cuvintele pe care le-am fi putut spune. Însă eram prea mici. Vă scriem acum pentru a vă explica cum că moartea nu e îmbrăcată în negru, aşa cum se cunoaşte din poveştile pe care toţi subsemnaţii le ştim. Ci în hîrtii multe, plicuri, toate agăţate între ele cu capsatorul. Ele devin o pelerină.

 

 

Dar să vă spunem cu actele, domnule Oprea. Noi le vedeam peste umăr, chiar cînd ele erau scrise pe hîrtie, cînd se lipea plicul şi le lua registratorul. Le-am văzut şi în lumina ochilor alor noştri, atunci cînd au deschis scrisoarea de la care aşteptau măcar adevărul. Adevărul despre moartea noastră. Căci am avut cea mai crudă moarte: cea despre care nu s-a putut vorbi, despre care se ştie doar cîte ceva şi restul trăieşte în imaginaţie. Adeverinţe, formulare, adrese, tipizate. Toate ştampilate. Cum vă spuneam, Haina Morţii. Ele încă ne îmbracă. Se dovedeşte în unele că unii dintre noi nu există sau în altele se spune că nu am murit. Sînt multe şi le aveţi pe toate şi v-aţi înfiorat ca noi, cei de aici, căci îndeobşte ceea ce se face după lege, cu ştampilă, e moartea, iar noi, morţii, sîntem mai mulţi decît cei ce sînt vii. Acum să vă explicăm, domnule Oprea, şi cititorilor dumneavoastră, căci ne sînteţi simpatic. Atunci cînd ea vine dintr-o eroare, ca în cazul acelui băietan pe care l-aţi găsit la Sighet la 24 de ani după ce fusese lovit de maşina tovarăşului Nastasiu şi i s-a făcut autopsia corect, tăindu-i-se craniul în două ca un pepene, pentru a se dovedi că a trecut strada pe loc nemarcat, i se aplică tot o ştampilă. Căci legea rămîne lege, iar noi, cu toţii, am murit legal. Căci ce e moartea, dacă nu o adeverinţă? Iar noi o eroare? Drept care semnăm subsemnaţii:

Şase.

 

Scrisoare către un prieten

Aici stăm. Cu picioarele pe pămînt şi cu capul în nori. Într-o viaţă levantină, pe care un beţiv a descris-o perfect aşa în visul său despre trecut. Dar lucrurile se petrec altfel. Eu nu cred în vise şi am învăţat greu ce înseamnă şi cît de mică e de fapt adevărata putere a cuvintelor noastre în raport cu cinismul istoriei. Dar puterea istoriei nu pleacă toată cu noi în cer. Ne-a mai rămas puţin şi nouă. Aici, pe pămînt.

Eu nu cred că este drept, normal sau moral să se întîmple astfel. Putem, doar pornind de la fărîme, să judecăm, să gîndim, să ne închipuim că ne ospătăm regeşte, aşezîndu-ne la masa bogată a trecutului? Avem deci doar cîteva frînturi de viaţă, cele cîteva întîmplări care, de secole încoace, ne-au făcut istoria. Nu e cam puţin? O linişte care ne-ar îngheţa sufletele: fără puterea şi curajul imaginaţiei, istoria are acelaşi aer sterp al unei văduve de război. Fără această putere de a imagina, chiar cu riscul de a greşi uneori, ea rămîne, în sine, o notă de subsol în existenţa naostră. Cînd, de fapt, istoria nu poate fi altceva decît suprema artă de a negocia cu moartea şi de a-i smulge poveştile. Căci nu uit niciodată că insuşi Homer, părintele poeziei care a creat istoria, era orb şi singura mea putere este frica mea. Nu în faţa morţii, ci a felurilor de a muri. Şi asta e şi frica ta.

 

 

Fragmente din volumul

Şase feluri de a muri

de Marius Oprea,

prefaţă de Zoe Petre, colecţia „Ego-grafii“,

Editura Polirom, 2009