Începînd cu luna martie şi
pînă în octombrie, data desfăşurării in situ a
Bienalei de Artă Periferic de la Iaşi, Observator cultural,
partener media al evenimentului, publică în avanpremieră o
serie de texte teoretice care prefaţează această a VIII-a ediţie
a Perifericului, concentrată în jurul ideii artei ca dar.
Fragmentul de astăzi face o
introducere la zi în cadrul teoretic edificat în jurul
conceptului de dar. The Work and the Gift/Munca şi darul abordează
maniera în care munca şi gestul oferirii de daruri sînt
considerate drept fenomene opuse, fiecare în parte revelîndu-se
drept umbra celuilalt. Scott Cutler Shershow analizează predicţiile
gînditorilor politici legate de caracterul schimbător al
muncii sau de dispariţia ei, dezbaterile dintre antropologi şi
istorici legate de o economie arhaică a darului care ar preceda
capitalismul, la renaşterea căreia noi am putea asista astăzi,
disputele politice contemporane asupra bunăstării sociale şi a
carităţii, şi tentativele artiştilor moderni şi contemporani de
a destabiliza lucrarea de artă aşa cum o cunoaştem. Mulţumim
editurii Chicago University Press pentru permisiunea de a publica
acest fragment.
Mai întîi de toate, trebuie
să spunem, e destul de clar că resuscitarea larg răspîndită
a interesului intelectualilor pentru problema darului apare
aproximativ în aceiaşi ani în care mulţi autori încep
să identifice o criză istorică a muncii. Dezbaterea contemporană
(încă neîncheiată) din jurul problemei darului începe,
mai mult sau mai puţin, cu bine-cunoscuta lucrare a lui Marcel
Mauss, Eseu despre dar, a cărui influenţă enormă, exercitată
chiar şi astăzi, nu doar asupra antropologiei, ci şi asupra unei
clase largi de alte discipline, cu greu poate fi estimată. În
acest text celebru, bazîndu-se pe dovezi de ordin etnografic şi
lingvistic, Mauss argumentează teza că economia arhaică era
organizată, în diferite societăţi umane, nu în jurul
ideii producerii şi conservării resurselor sărace (asemenea
societăţilor capitaliste), ci, dimpotrivă, în jurul ideii
oferirii mutuale de daruri şi a cheltuirii ritualice – ca în
cazul faimosului potlatch. Aşadar, Mauss opune această economie
arhaică a darului la ceea ce Derrida numeşte „cele două
economisme..., mercantilismul capitalist şi comunismul marxist“
(Derrida, Donner le temps: la fausse monnaie), asertînd în
final că o nouă economie „este în prezent într-o
laborioasă gestaţie“, în care valorile şi practicile
străvechi vor renaşte (Mauss, Eseu despre dar). Lucrarea lui
Bataille asupra cheltuirii şi a economiei generale emerge, într-o
mare măsură, din studiul său asupra lui Mauss şi începe, în
mod similar, cu o istorie antropologică concentrată asupra manierei
în care „marile forme libere ale cheltuirii sociale
neproductive“, preponderente în culturile arhaice, au fost
treptat înlocuite de valorile economice restrictive ale
acumulării de capital, prudenţei şi calculului economic. [...]
De asemenea, este clar că, aşa cum
darul însuşi pare a se prezenta pe sine ca un Celălalt al
muncii, în acelaşi mod idealul oferirii generoase de dar se
prezintă acum pe sine, cel puţin anumitor gînditori, ca o
alternativă etică şi politică la socialismul marxist, mai ales
după căderea guvernelor socialiste din lume şi triumful
generalizat al principiului economiei de piaţă. Aşa cum scrie
James Carrier, „Odată cu aparenta cădere în dizgraţie a
cadrului conceptual marxist, cel maussian poate deveni alternativa
mult mai atractivă pentru cei ce continuă să fie interesaţi de
formele şi modalităţile de înţelegere economice, aflîndu-se
încă în căutarea unei puternice critici a vieţii şi
gîndirii economice din Vest sau de oriunde altundeva“. Or,
aşa cum argumentează Alan D. Schrift într-un mod chiar mult
mai specific, „recursul la dar ca temă de cercetare poate reflecta
o preocupare reînnoită pentru construirea de relaţii între
cetăţeni mult mai acceptabile din punct de vedere politic, ca
răspuns la atacurile recente neoconservatoare împotriva
noţiunii de bunăstare socială (social welfare)“. Astfel, ideea
oferirii de dar se prezintă pe sine într-o serie întreagă
de moduri radical diferite: ca baza ipotetică a culturii umane; ca
un Celălalt istorico-antropologic al „pieţei“ şi
capitalismului; ca semn sau expresie domeniului prezenţei-de-sine şi
a lucrării estetice cu totul separat de calculul utilitar sau ca
rubrică pentru o politică posibilă, în acelaşi timp
postmarxistă şi postliberală, fondată pe ceea ce Schrift numeşte
„etica generozităţii“.
Într-adevăr, chiar şi la cel
mai simplu nivel, ideea darului, în oricare dintre versiunile
ei, pare că poate fi abordată prin opoziţie. Actul de a oferi
darul se opune actului vînzării: o economie fondată pe
schimbul de daruri se distinge atît de comunism, cît şi
de economia de piaţă. Acelaşi lucru este valabil, aşa cum am
sugerat deja, pentru ideea muncii, care, într-un sens presupus
a fi propriu, este mereu distins, pe de-o parte, de eforturile
primitive încă neîncorporate în ansamblul
sarcinilor şi diviziunilor lumii în care trăim noi şi, pe de
altă parte, de Muncă, privită ca lucrare cu o teleologie proprie,
ca efort izvorît din iubire. În fiecare dintre cazuri,
asemenea distincţii sînt inseparabile de opoziţia dintre act
şi obiect. Termenul muncă (work) se referă atît la efortul
mental sau corporal în proces, cît şi la produsul
acestora, privit ca atare sau în termenii identităţii sociale
pe care o indică şi manifestă (cu alte cuvinte, munca în
calitate de vocaţie sau profesie a unei persoane). Un dar este în
mod similar atît un act, cît şi un obiect. În
acest caz, fiecare dintre aceste două sensuri defineşte reciproc pe
celălalt, fiind astfel inseparabile. În mod literal, orice
poate fi conceput ca un dar, dar nimic nu este dar prin esenţa sa:
un obiect devine un dar numai în cadrul actului de a oferi. De
aceea, în acest caz, atît actul, cît şi obiectul
darului trebuie să fie distinse de opusele lor. Actul de a oferi
trebuie distins de actul cumpărării sau vînzării; iar darul
trebuie distins de marfă sau salariu, de orice formă de remunerare
sau compensare. O anumită simetrie emerge astfel din relaţia
acestor doi termeni. Alteritatea darului (adică lucrul oferit în
schimbul altui lucru sau ca recompensă pentru o acţiune prestată)
se prezintă pe sine ca muncă; alteritatea muncii (adică munca ce
se împlineşte pe sine pentru că există, în mod
ipotetic, în afara oricărui calcul, profit sau compensare) se
prezintă pe sine ca un fel de dar.
Cu toate acestea, aşa cum am văzut
deja, diviziunile conceptuale prin care domeniul muncii este mereu
divizat sînt ambigue sau, mai bine spus, instabile. A face
curăţenie în casa cuiva sau a avea grijă de copiii cuiva
este o muncă în sensul propriu al cuvîntului? Şi dacă
privim astfel munca, să fi lipsit ea cu desăvîrşire din
culturile umane primitive? În cazul darului, totuşi,
presupusul sens propriu al cuvîntului pare, într-un mod
încă funest, să existe numai datorită pericolului iminent al
violenţei produse de către opusul său. Poate fi un dar oferit în
mod liber, fără aşteptarea gestului reciproc (survenirea gestului
reciproc ar reînscrie darul într-o economie a schimbului,
revelînd astfel darul ca fiind el însuşi o formă de
muncă)? Astfel de întrebări, aşa cum voi explica imediat mai
detaliat, urmăresc îndeaproape observaţiile etnografice ale
economiilor darului care, chipurile, precedă (sau coexistă cu)
economia schimbului de piaţă. Într-un mod chiar mai larg, aşa
cum demonstrează Derrida în mod riguros în Donner le
temps, un dar, în sensul strict al cuvîntului, necesită
mult mai mult decît absenţa reciprocităţii. Mai curînd,
„darul nu numai că nu trebuie reparat, dar nici măcar nu trebuie
păstrat în memorie, reţinut ca simbolul unui sacrificiu, ca
un act simbolic în general... Din momentul în care darul
apare ca dar, ca atare, ca fiind ceea ce este, în fenomenul,
sensul şi esenţa sa, el este angajat într-o structură
simbolică, sacrificială sau economică, structură care ar anula
darul“. De aceea, darul este „însăşi figura
imposibilului“, şi din acest motiv Mauss, în Eseu despre
dar, tratează de fapt despre „economie, schimb, contract“, adica
despre „orice altceva, numai despre dar nu”.
Asemenea concluzii fac posibilă o altă
recapitulare schematică a celor doi termeni centrali pe care îi
utilizez. Deoarece tentativa (negativă) de a gîndi sfîrşitul
actului muncii întîlneşte paradoxul unei munci care nu e
muncă, tot astfel tentativa (pozitivă) de a gîndi
posibilitatea oferirii de dar întîlneşte paradoxul
darului care nu e dar. Aceste două formulări sînt strîns
legate una de cealaltă, de această dată, cu o simetrie inversă.
Munca se prezintă pe sine în mod urgent şi imediat ca mijloc
pentru atingerea unui scop (al subzistenţei şi supravieţuirii) şi
doar într-un sens secundar, după ce aceste necesitătăţi
sînt întru totul depăşite, întrezărim
posibilitatea utopică a muncii ca libertate care se împlineşte
pe sine. Aceasta este, de fapt, traiectoria şi viziunea istorică a
proiectului marxist clasic. Darul, dimpotrivă, se prezintă pe sine
încă de la început ca fiind ceva absolut definit de
către propria sa autosuficienţă, un lucru care nu poate fi
solicitat sau apropriat, astfel putînd exista (dacă,
într-adevăr, există pînă la urmă) în sine
într-o finalitate absolută. Şi totuşi, de la un capăt la
celălalt al unei reţele discursive şi istorice încurcate,
darul pare, dimpotrivă, să fie mereu, în mod funest,
contaminat de obligaţie, revalorificat şi reînscris în
toate genurile de economie. De aceea, viziunea utopică a muncii ca
dar este inseparabilă de exemplul minimalizat al darului ca muncă.
Dar chiar şi concluzia aceasta,
totuşi, nu reprezintă ultimul nivel al structurii discursive pe
care încerc să o descriu. În discuţia noastră începută
cu textul lui Mauss şi în care Derrida şi ceilalţi au condus
gîndirea lui Bataille pînă la limitele sale şi chiar şi
dincolo de ele, darul se confruntă în cele din urmă cu un
Celălalt diferit. Darul nu se revelează pe sine ca fiind mereu-deja
o formă de muncă sau ca nimic altceva decît paravanul sau
masca unei economii de piaţă care, astfel, i-ar permite să fie
luată drept „naturală“ şi inevitabilă. Mai degrabă, atît
darul, cît şi munca reemerg, în chiar asemănarea lor
sau în conexiunea lor indisolubilă, ca mesageri, cel puţin,
ai unui set de relaţii întru totul diferit: o „punere în
comun a ceea ce nu mai este din categoria subiectivităţilor“
(Derrida şi Ferraris), o „alegorie a unui gînd... care se
susţine pe sine dincolo de pierderea subiectului“ şi „care
continuă atunci cînd subiectul său a fost cheltuit“
(Hollier). Ar fi vorba, aşadar, despre o muncă şi o oferire de dar
care sînt, în fiecare caz în parte, întotdeauna
numai o punere în comun (sharing). În acest sens, aşa
cum voi arăta treptat, promisiunea teoretică şi practică a
darului se prezintă pe sine nu ca o transcendere a marxismului, ci
ca împlinire a sa. Acest pas însă trebuie făcut nu în
direcţia revenirii la o etică străveche a generozităţii, ci prin
identificarea sau descoperirea unei comunităţi în care, aşa
cum şi-a imaginat mereu Marx, simpla generozitate devine destul de
irelevantă.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters