OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Adrian MAJURU
Legenda Khazara
Editura Caligraf, Colectia „Biblioteca fantastica“, Bucuresti, 2007, 80 p.

Literatura fantastica a fost din ce in ce mai mult ocolita de scriitori si, in cele din urma, chiar parasita de-a binelea. Se mai poate vorbi totusi de rare tente si tuse de fantastic si se mai practica asa-numitul realism magic, inca la mare pret. In rest, fictiunea de acest tip nu prea se mai asorteaza noii lumi noi. De aceea, Adrian Majuru pare, si chiar este, un caz special in acest context. Daca nu ocultam insa anumite date biografice, lucrurile sint limpezi: este istoric, si nu unul oarecare, ci un scormonitor. In plus, un pasionat nu doar de istorie, specialitatea sa, ci, in egala masura, de literatura. Se stie cit de mult a tot cautat si a cercetat Bucurestiul, scriind cu cerbicie si publicind, fie in presa, fie in volume substantiale, tot ce a putut descoperi nu doar din punct de vedere istoric. In plus, scrierile lui arata cit de mult incearca sa se abata pe drumuri mereu noi si tot mai variate: de la sociologie, psihologie, etnografie, folclor si pina la antropologie.

Acum arunca pe piata ceea ce se apropie mai degraba de o speculatie, daca privim istoric. Este vorba de o proza fantastica, o reconstruire fictiva a unei legende, pornind de la niste atestari istorice, deci de la un posibil adevar istoric: Legenda Khazara. De altfel, cartea are doua sectiuni, puse in ordinea importantei pe care le-o atribuie autorul. Adica intii povestea, deci literatura, si apoi un mic studiu in care sint punctate cele citeva insemnari-document pe baza carora Adrian Majuru scrie legenda khazara. Mai mult, porneste de la ceea ce el insusi numeste „o disputa istoriografica“, o teorie sau mai multe, greu de clasat: „Penetrarea unor mici comunitati khazare in Transilvania prin vastul proces de transmigrare prin Europa Centrala si de Sud-Est a populatiei din fostul imperiu al Khazariei este amintita intr-o serie de lucrari. Punctul de plecare al acestui studiu a fost, de fapt, o expresie preluata de Arthur Koesler dintr-o lucrare precedenta: «O legenda romaneasca ne vorbeste de o invazie – in aceasta tara – a unor evrei inarmati la o data necunoscuta».

Precedenta lucrare este de fapt o impresionanta opera in patru volume, publicata in 1957, la New York, A Social and Religious History of the Jews, semnata Baron S.W. Cum aceasta carte imi este inaccesibila in Romania, nu au ramas pentru identificarea acestei legende decit putinele repere istorice si etnografice publicate in limba romana. O posibila interpretare a acestei invazii a unei armate evreiesti in Evul Mediu timpuriu, armata a evreilor khazari indubitabil, ar fi putut fi ancorata in spatiul vestic al Transilvaniei unde au penetrat cindva, in secolul al X-lea, tribul cabarilor de origine khazara. Acest controversat si delicat subiect al istoriografiei romanesti contemporane formeaza continutul primei parti a studiului de fata“. A doua parte a studiului este o cercetare a al lui Lazar Saineanu despre o asa-zisa „controversa etnografica“, de data aceasta, care emite la rindu-i ipoteza prezentei „cazarilor“ pe teritoriul Romaniei si delimiteaza zonele si perioada.
Pe aceste studii, plecind de la ipoteze istorice, Adrian Majuru isi construieste povestirea fantastica Legenda Khazara, pe care simte nevoia sa o sustina teoretic publicind in volum, la sfirsitul ei, si cele doua studii. Ar fi prea indraznet, dar m-am intrebat, totusi, daca nu cumva Majuru incearca sa lanseze legenda pe piata mai degraba ca pe un fel de reconstituire care sa reziste la un moment dat ca o descoperire pur si simplu. Mai ales ca o numeste cu buna-stiinta legenda.

Inainte sa spuna legenda propriu-zisa, de fapt sa explice miezul ei spiritual, ca sa nu spun filozofic, autorul nu se poate abtine sa nu teoretizeze chiar si in povestea propriu-zisa, disimulind dialogul intre personaje: „Indiscutabil exista o istorie a documentului scris pentru naivi si novici si o istorie care se desfasoara in afara documentului scris, prin asociere de simboluri si confruntari de idei“. „Ce legatura ar putea exista intre o legenda neverificata, asadar ipotetica, si subteranul social?“ „Aici este cea mai interesanta incercare pe care un istoric ar trebui sa o dezvaluie cu ajutorul simbolurilor in istorie. El are la indemina experienta a nenumarate veacuri de istorie scrisa, adica de marturii ramase de la aceia care au invins.“ „Cred ca cel mai inalt rafinament istoric consta in posibilitatea nativa de a decoda fragmente din vechimea indepartata prin filtrul simbolurilor contemporane.“ Teoretizarea nu este tocmai cel mai fericit mod de a introduce sau de a pune in abis elementul-cheie, pentru ca sparge prea brutal poezia legendei de pina atunci, dar se explica prin vocea istoricului care trebuie afisata intr-un fel sau altul. Dar sa nu pierdem din vedere miezul legendei propriu-zise: „O asemanare intre legenda si povestea reala istorica ar fi puterea unor popoare care au dobindit calitatea de a trai istoria ca pe o disimulare. Dispar aparent din istorie precum o ratacire/roire prin desertul veacurilor pentru a reveni in peisajul istoric al virstelor, sub invelisul unui nou simbol, ale carui elemente nu pot fi decupate de novicii stationari in istorie“. Si mai apare ca o alta cheie ideea de „substituire“.

Pe acest miez se construieste intreaga poveste pe care nu voi incerca s-o reconstitui. Ea se poate citi pentru parfumul ei asa cum este, facind abstractie de tot esafodajul teoretic. Este scrisa in ton liric si recupereaza intreaga recuzita a romantismului eminescian. Personajele, traind in timp real si in paralel, trec din vis in realitate si invers; de fapt, este vorba despre aceeasi confuzie romantica a visului cu realitatea. Apare ca motiv si element de transgresie oglinda. Apare si nebunul, cu toata incarcatura lui de personaj literar, de la marca de ales pina la inteleptul mascat; pagina douazeci si cinci, de altfel, poate fi scoasa din context ca un minitratat despre nebunie, o alta preocupare a lui Adrian Majuru. Apare, de asemenea, motivul gemenilor, al dublului. Ideea ca istoria, realitatea este o aparenta, o iluzie. Apar si elemente de magie neagra. Daimonul si sufletul pereche. S.a.m.d.
Ceea ce e de remarcat este faptul ca, dincolo de rupturile teoretice putin prea brutale in poezia textului, fiecare element nou-introdus poate fi considerat, la rindu-i, o mica poveste in nuce din care se pot dezvolta alte si alte povesti. Cartea e ca un fruct cu multi simburi care pot germina oricind si pot dezvolta un nou fruct. Oricum, un Majuru atit de liric nu am citit pina la aceasta Legenda Khazara.