Autor: 
Categoria: 
Au trecut 40 de ani de la cumplita noapte cînd Praga era invadată de tancurile sovietice, răstimp aproximativ suficient ca două noi generaţii să-şi ocupe locul pe scena istoriei. Probabil că, din rîndurile lor, se vor recolta experţii interesaţi să beneficieze de deschiderea tuturor arhivelor şi să edifice lumea asupra confruntărilor de forţe de atunci, în dauna echilibrului internaţional, serios periclitat. Pînă una-alta, mai sînt destui martori în stare să depună mărturie despre împrejurările trăite şi despre raţiunea rezervei în reacţiile personale la evenimentele derulate, cu care, vrînd-nevrînd, au intrat în coliziune.
Chiar dacă amintirile nu pot concura
rigoarea documentelor, chiar dacă ele diferă şi vor fi născînd
controverse, merită luate în seamă. Sînt de trecut prin
filtrul memoriei, cu un presupus grad de calm impersonal favorizat de
distanţa în timp, multiple aspecte şi, în primul rînd,
precipitarea poziţiilor ultra zgomotoase adoptate la Bucureşti, de
natură să zăpăcească opinia publică. Mitingul frenetic din faţa
sediului conducerii supreme a partidului unic se dovedeşte, cu cît
trece timpul, o perversă performanţă din partea activiştilor
responsabili. Aşii mistificărilor au instaurat, în acea
conjunctură fierbinte, premisele delirantei susţineri a
genialităţii ceauşiste.
Capcana balconului
E de mult intrată în anale scena
balconului, cu discursul fulminant al celui ce era încurajat de
acoliţii obsecvioşi din preajmă să-şi închipuie că deţine
monopolul asupra destinului unui popor întreg. Printr-un joc al
coincidenţelor, balconul ascesiunii spre acapararea puterilor
discreţionare avea să fie hărăzit a consacra şi blestemul
prăbuşirii de pe culmile conducerii abuzive, incurabile, obtuze în
ultimul hal. Pe fondul evoluţiilor nocturne surprinzătoare, un fel
de molimă a orbirii părea să înceţoşeze cugetele, dispuse
a se lăsa anesteziate de frazeologia cu iz patriotard, capabilă să
ascundă pofta puterii personale absolute sub sloganurile
independenţei naţionale. Multe persoane au căzut în capcană,
extaziate de critica coram populo a agresiunii comise prin dictat
moscovit. Încă nu s-a stins mirarea pricinuită de atitudinea
anumitor intelectuali, furaţi pe moment de valul uralelor, cam
instinctual dezlănţuite, ca să dea fuga să depună cerere de
aliniere în armata partidului. S-a produs o comoţie a
discernămîntului critic, fără justificare nici atunci, dar
cu atît mai puţin astăzi. Motivaţii circulă cu duiumul. La
unii a funcţionat un spontan impuls naţionalist. Pe alţii i-a
ghidat predispoziţia la compromis, ţinută în frîu cu
chiu, cu vai, căreia găseau, în fine, momentul potrivit să i
se supună, fără remuşcări. Au fost şi entuziaşti sadea, ca
Paul Goma, treziţi la realitate după ce mai întîi
fuseseră iluzionaţi de vorbele mari debitate sforăitor de la
înălţimea balconului de pomină. Însă nu trebuia să
ai neapărat sămînţă de dizident ca să suspectezi
cacealmaua.
Megafoanele răspîndite în
piaţă asurzeau şi atrofiau spiritul. Totuşi, un pic dacă priveai
mai departe, la vecini, la fel de iritaţi de comportamentul
Kremlinului, contrar dreptului sacru al independenţei statale,
devenea imposibil să eviţi motivele de nelinişte, îndoiala,
amarnica neîncredere. Dinspre Belgrad, de pildă, abia dacă
răzbăteau laconice rezerve formulate prin intermediul agenţiei
oficiale de presă. Tito, care era departe de a ocroti orgoliile
politrucilor ruşi, a lăsat să treacă ore după ore şi abia după
aceea a formulat aprecieri drastice, dar nu în stilul
dezlănţuit dîmboviţean, pe cît de aprig la mînie,
pe atît de dubios, precar, la o minimă verificare, cu tainice
ascunzişuri, calculate strategic. Numai de dragul adeziunilor
populare, Ceauşescu s-a bătut cu pumnul în piept pe tema
liberelor opţiuni în politica externă, căci în
politica internă a rămas credincios dogmelor, preluate cu sfinţenie
din şcoala urmată cîndva la Moscova. Sconta, concomitent, pe
oarece efect la nivelul aşteptărilor Occidentului, vizibil mulţumit
dacă ceva scîrţîia în mecanismul „lagărului“
răsăritean, tolerant în schimb cu tendinţa Bucureştiului de
a menţine intactă „cortina de fier“. Nu numai că, aici, nu-i
trecea nimănui prin gînd să liberalizeze ceva în
structurile interioare, dar „strîngerile de şurub“
ideologice aveau să se înmulţească, pas cu pas, la
conferinţele pe ţară ale uniunilor de creaţie, parcă special
programate să stăvilească niscaiva influenţe ale atmosferei
relaxate încercate la Praga între partid şi lumea
artistică.
Apogeul la noi urma să se producă prin impunerea
primitivelor „teze din iulie“. Puteau fi ele prevăzute, ca să
nu spunem contracarate? Cînd intelectualii au dat buzna în
partid, devenea greu a mai conta pe vreo opoziţie consistentă, iar
gesturile individuale s-au dovedit incapabile să zdruncine cerbicia
autorităţilor. Dimpotrivă, pe lîngă şuvoiul delaţiunilor
bine dirijate de exponenţii Securităţii, s-a instaurat o practică
mişelească a duplicităţii, de care erau contaminaţi chiar fiii
credincioşi partidului. Şi acum mi-e silă de repetatele discuţii
purtate cu un membru al biroului organizaţiei de partid de la U.S.,
extrem de insistent în efortul de a mă convinge să completez
cererea de primire. M-am apărat destulă vreme cu argumentul că aş
fi creştin practicant, incompatibil ca atare cu adeziunea la o
orientare furibund atee. Mi-a rîs în nas: „Cum
adicătelea, nu cunoaştem atîţia membri de partid care îşi
botează copiii, fac nunţi la biserică, îşi duc morţii la
groapă cu preoţi?“ M-am prefăcut naiv: „Nu contest, dar ei ce
fac înainte de a călca pragul sfîntului lăcaş, au
grijă să ascundă carnetul roşu într-un sertar dosnic, spre
a nu pricinui posesorului complexe de conştiinţă vinovată?“
N-am aşteptat răspunsul lămuritor, a trebuit însă, cînd
am fost luat iar la întrebări, să furnizez replici cu adresă
ceva mai precisă: „Aş completa dosarul cerut, însă mi-e
peste poate să fiu «tovarăş» în organizaţie cu
turnătorii calificaţi, ale căror note informative au fost decisive
ca să fiu dat afară de la Viaţa Românească şi lăsat pe
drumuri peste şase ani (iulie 1958-octombrie1964). Liberaţi-vă de
povara secăturilor, a cozilor de topor, tot sînt vag eficienţi
profesional, şi vom sta de vorbă altfel“. Pledam să mă aflu în
treabă. Partidul continua să manifeste o teribilă obsesie a
triumfalismului numeric.
Şirul vizitelor de lucru căpătaseră,
după Praga, adevărat ritm de potop, cu manifestări greţoase de
slugărnicie faţă de aberantele „directive“ superioare, în
plan economic, administrativ, al învăţămîntului, al
sănătăţii. Sub aripa comunismului autohton se cuibăriseră
legionari, şantajişti... Ce mai contau nişte oportunişti sadea?
Mari maeştri ai duplicităţii se aflau pretutindeni. I-am văzut în
funcţie printre cadrele de la „Ştefan Gheorghiu“. De la catedra
aşa-zisei academii, un conferenţiar rîdea complice dînd
asigurări asistenţei din bănci că e permis a debita vrute şi
nevrute despre falimentul economic socialist, întrucît,
în ziua respectivă, se defectaseră microfoanele staţiei de
ascultare. Curat curaj de a răspîndi adevărul! Minciuna, sub
cele mai diversioniste forme, a erodat sistemul de la rădăcină
pînă la nimicire, pînă la cel din urmă gest disperat
propagandistic, din acelaşi arsenal otrăvit de suficienţă,
stupefiant de rudimentar, coborît la nivel de penibilă
bîlbîială, de care însăşi protipendada de
umplutură a funestului balcon avea aerul să fie sastisită. Unii
şi-au pus piciorul în ghips, alţii s-au pus pe lepădarea
cinică de Satana, dispuşi să-şi ofere serviciile echipei de
înlocuitori, gata să se înghesuie la praznicul de după
marea răsturnare din 22 decembrie 1989. Ecourile „primăverii de
la Praga“ deveniseră cu totul caduce pentru „elita“ politică
din capitala valahă, grăbită să uite orice i-ar fi diminuat
avantajele, pe moment şi ulterior.
Şi a fost ziua a doua, în stil moscovit
Nimic mai firesc, după imensa zarvă
din piaţa Comitetului Central de la Bucureşti, decît
„îngheţarea“ relaţiilor din perspectiva sovietică. Fără
a avea nevoie de multe explicaţii, ştiam la începutul toamnei
că delegaţia de scriitori din care făceam parte, împreună
cu Adrian Marino şi Eugen Simion, ca să susţinem un dialog la
Moscova pe chestiuni literare de actualitate, nu va mai întreprinde
călătoria. Lăsasem baltă eventualele preparative, cînd
brusc ni s-a comunicat reactivarea acordurilor culturale. Plecam
aproape în prag de iarnă. Pentru toţi trei era o premieră.
Emoţii fireşti la primii paşi pe pămînt rusesc, desigur
amplificate de recentele răbufniri de animozitate la nivel politic,
dar individualizate în cazul fiecăruia, pe măsura
reminiscenţelor de lectură. În locul aşteptatei
ospitalităţi, ne întîmpina, chiar de la descinderea în
aeroportul Şeremetievo, proba că nu prea eram doriţi.
Demonstrativ, am fost abandonaţi cîteva ceasuri bune, pînă
să fim culeşi oficial şi conduşi la hotel. Scuza prezentată era
şubredă de tot. Pretindeau gazdele a ne fi căutat, în
prealabil, la gară, informaţi eronat că am călători cu trenul.
Cum stăteau lucrurile, în realitate, aveam să aflăm de la
ataşatul cultural al ambasadei române. Nici vorbă de
colocviu, discuţii, contacte cu scriitori.
Să nu cumva să ne
aşteptăm a-i întîlni pe Evtuşenco sau Voznesenski,
celebrităţile acelei ore. Oficialităţile văd în noi nişte
intruşi şi vor voi să ne îndepărteze cît mai repede
din Moscova. În consecinţă, ni s-a oferit un program
turistic, suficient de generos. Mai întîi la Petersburg,
apoi la Tbilisi. O generozitate destul de imprudentă. Atît pe
malurile Nevei, cît şi în capitala Georgiei, am avut
nesperate condiţii pentru a sonda mentalitatea mult lăudatului „om
sovietic“, departe de clişeele curente. În vizită la
Institutul petersburghez de literatură, ni s-a făcut excepţia de a
deschide seiful unde se păstrau manuscrise ale lui Puşkin, ceea ce
am interpretat ca fiind mai mult decît un favor, o probă de
apreciere pentru atitudinea românească faţă de încălcarea
suveranităţii Cehoslovaciei. Peste tot în cercurile
intelectuale se vădea simpatia, solidaritatea cu Praga, dacă nu
pentru altceva, măcar drept consecinţă a faptului că acolo se
fundase reputatul „cerc lingvistic“, în mare măsură cu
concursul exilaţilor din Petersburg. Nestingheriţi, am bătut
Nevski Prospect de la un cap la altul, de la palatul amiralităţii
şi impunătoarea Catedrală a Sfîntului Isac pînă la
cimitirul unde îşi dorm somnul de veci compozitorii din
„grupul celor cinci“ şi celebrităţi ale literaturii – însuşi
Dostoievski, dacă-mi mai amintesc corect. Ne-am dus oriunde am vrut,
nu ca la Moscova, unde pe fiece etaj al marelui hotel „Ucraina“
(arhitectonic, o replică exactă a Casei Scînteii) ne simţeam
supravegheaţi, la orice mişcare, de o foarte vigilentă agentă a
ordinii şi disciplinei cu drag consimţite.
Deopotrivă revelatoare, chiar cu un plus de dramatism, urma să fie experienţa asumată la Tbilisi, sub raportul „armoniei“ excesiv trîmbiţate între diversele componente ale complexului statal sovietic. Din prima seară, ni s-a spus răspicat: „Noi eram sătui de cultură, cînd ei abia coborau din copac“. În favoarea vechimii erau convocate rămăşiţele de drumuri romane, ruine de basilici datînd din sec. al IV-lea, cînd începea procesul creştinării locuitorilor din spaţiile legendare ale Colhidei şi Iveriei, pomenite în scrierile despre căutătorii lînei de aur. Ruşii au trimis aici, mult mai tîrziu, guvernatori spre a menţine cu forţa stăpînirea căilor comerciale către Asia. Cum rezultă din rămăşiţele active de ură populară, nu puteau fi decît nişte zbiri. În toate nopţile şederii noastre la Tbilisi s-au auzit vacarmuri cauzate de bătăi cumplite, administrate, la adăpostul întunericului, poliţiştilor majoritari de origine rusă. Tocmai fiindcă a masacrat milioane de ruşi, în Gulag şi în război, georgienii nutresc un inepuizabil respect pentru memoria lui Stalin, în ciuda divulgării cultului personalităţii. E notoriu, astfel, că actualele agresiuni din zona Caucazului au vechi rădăcini, aduc cumva cu ce s-a petrecut la Praga şi ameninţă să se repete, dacă o condamnare unanimă nu se manifestă solidar şi prompt, pe întinsul lumii.
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters