Recurs la memorie. Alexandru Ciorănescu sau despre ţinuta cărturarului

Autor: Geo ŞERBAN | Categoria: Istorie literară | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Pînă la marea răsturnare din decembrie 1989, modelul de cărturar umanist, după ce nu mai trăia nici unul dintre mentorii mai multor generaţii, nici Tudor Vianu, nici G. Călinescu, rămăsese a fi reprezentat de Edgar Papu. Îi impresiona pe tineri prin universalismul ştiinţei sale de carte, ca şi prin blîndeţea firii, gata oricînd să intre în dialog pentru a împrumuta şi altora din substanţa întinselor lui lecturi. Comunicarea cu Edgar Papu era un exerciţiu intelectual benefic şi, de aceea, i se puteau trece cu vederea tîrziile concesii pe placul oficialităţilor, cînd se lăsase antrenat de valul protocronismului, convertit la obedienţă de linguşitori şi susţinători ai ceauşismului. De fapt, cazul acesta de abolire a spiritului critic încă nu e lămurit. Ar trebui să se cerceteze cît era cedare reală şi cît iezuitism abil pus în funcţiune de Edgar Papu, un fel de mască protectoare, vizibilă şi în alte împrejurări incomode din existenţa prudentului învăţat.

Înlăturarea totalitarismului a echivalat cu înseninarea orizonturilor în cultură, firesc efect al lichidării cenzurii şi al începutului de liberalizare în domeniul circulaţiei persoanelor. Chiar în februarie 1990, un grup compact de intelectuali din ţară participa, la Paris, la o întîlnire cu exponenţi ai exilului. Mulţi dintre cei ce au făcut atunci deplasarea îl vedeau pentru prima dată pe Emil Cioran, au putut să-i strângă mîna lui Paul Goma, s-au regăsit cu Mircea Iorgulescu, aşa încît manifestarea găzduită de fastuosul palat al Marii Adunări Naţionale franceze din Place Concorde căpăta un înţeles simbolic. Într-adevăr, era o invitaţie la concordie, se întindeau punţi de comunicare, ulterior consolidate prin reveniri acasă ale celor izgoniţi altădată de brutalitatea autoritarismului comunist. Nu mai departe decît vizitele succesive ale soţilor Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, care aveau să prilejuiască spontane manifestări de simpatie.

Fără a produce ecouri similare de popularitate, au trezit viu interes, în cercurile universitare şi scriitoriceşti, repetatele sosiri la Bucureşti ale profesorului Alexandru Ciorănescu, obligat cu decenii în urmă să se expatrieze şi să-şi stabilească centrul de activitate în perimetrul cultural hispanic. Şi nu la Madrid, ci la Santa Cruz, capitală a insulei Tenerife, nu cea mai întinsă din grupul Canarelor, scăldate de apele Atlanticului, în partea de sus a coastelor africane vestice. Se remarcă în atare alegere o robustă convingere despre raporturile dintre centru şi periferie. Aşa cum, la Bucureşti fiind, a desfăşurat o prolifică activitate în conformitate cu exigenţele marilor metropole culturale europene, îndepărtata insulă dintr-un mărunt arhipelag nu-l va izola de fluxurile de idei ale lumii largi şi nu-i va limita cîmpul de afirmare, în rînd cu alţi intelectuali ai exilului românesc, de talia lui Mircea Eliade sau Bazil Munteanu sau Alexandru Busuioceanu.

Pe parcursul anilor ’90, Alexandru Ciorănescu a revenit la Bucureşti în mai multe reprize. Locuia la sora sa, emerită chimistă, ca şi regretatul ei soţ, Costin Neniţescu, într-o casă centrală care respira soliditatea familiei şi care era oricînd deschisă admiratorilor tineri, dornici a se împărtăşi din experienţa profesorului de literatură comparată.

Era impresionantă întîlnirea sa numai şi pentru că fusese, la rîndu-i, discipolul unor celebrităţi în disciplina lui de studiu, precum Baldensperger, Paul Hasard şi Van Tieghem. Dacă se mai adăuga în contul profesorului nostru impozantul său număr de lucrări de sinteză ori enciclopedice, devenea aproape copleşitor să-i poţi vorbi faţă-n faţă. Niciodată crispat, niciodată copleşit de proeminentul loc ocupat în ierarhia academică europeană, dispus să converseze pe cele mai diverse teme, chiar să depene amintiri despre unul sau altul dintre contemporanii celebrii, să zicem Eugenio d’Ors sau Ortega y Gasset. Avea un stoc bogat de referinţe, cu atît mai mult cu cît tocmai îşi redacta memoriile referitoare la perioada de formare. Primul volum al Amintirilor fără memorie, tipărite la Bucureşti în 1995, fusese scris parţial chiar în casa unde aveam onoarea să fiu primit şi unde putusem să-l chestionez asupra fundamentelor carierei sale româneşti, temeinic aşezate încă de pe cînd debuta în paginile revistei Vlăstarul, o mîndrie a elevilor de la Liceul „Spiru Haret“. Nu o dată, colaborarea acestuia la revista ci-tată se învecina cu un text al lui Mircea Eliade sau Arşavir Acterian sau Alexandru Elian, pînă ce ştafeta va fi preluată de Barbu Brezianu sau Alexandru Paleologu. I-am produs o vizibilă surpriză, într-un rînd, cînd am adus în discuţie versuri de-ale sale publicate în preajma Paştelui din anul 1925. Cum nimeni nu le-a dat vreo atenţie specială ulterior, avem pe deplin justificarea de a scoate din uitare acea încercare poetică, intitulată Minunea:

„Se întîlniră în Ierusalim,

Pe vremea aceea cînd Isus murise,

două femei. De nume nu le ştim,

dar ştiu că una dintre ele zise:

«Surato, a-nviat Isus Christos».

«Eu nu cred, spuse cealaltă femeie,

să spui aşa minciuni nu stă frumos.

Cînd s-ar-nălţa palate din bordeie

or cînd s-ar face roşii aste ouă,

pe care tu le ai aici în coş,

aş crede».

Dar deodată amîndouă

Privind, văzură ouăle că-s roşii.

Şi-atunci cu faţa la pămînt căzură

Şi l-au slăvit smerite pe Isus,

Ce fu de oameni răstignit cu ură,

Dar a-nviat şi pacea le-a adus.“

N-am verificat dacă această poezie a fost reţinută în culegerea lirică de mai tîrziu, efectuată de autor. Însă tema Mîntuitorului în sine l-a preocupat şi, în volumul din 1944, Literatură comparată, se găsesc pagini dense despre „Isus în literatura dramatică“. Cercetarea era împinsă către trecutul îndepărtat medieval şi renascentist, cu referinţe culese din patrimoniul literar francez, spaniol, italian, ca să culmineze cu trimiteri la compoziţia dramatică a lui Nicolae Iorga, pătrunsă de evlavia pentru Isus. Alexandru Ciorănescu împărtăşea o asemenea evlavie, fără gesturi de bigotism, era evidentă credinţa din tendinţa lui constantă către împăcare spirituală şi adîncă toleranţă umană. De altminteri, ori de cîte ori venea vorba despre identitatea românească, găsea nimerit să asocieze specificitatea autohtonă cu străvechile tradiţii ale creştinismului.

Oricît de mult timp a petrecut departe de ţară, Alexandru Ciorănescu nu şi-a abandonat locurile natale. Dovadă stau eforturile depuse de el pentru a se asigura că vechea locuinţă a familiei, de la Moroieni, va căpăta statut de casă memorială. Elitele intelectuale i-au apreciat meritele şi au înţeles să-l răsplătească insistînd să i se acorde recunoaşterea publică pe măsură. A fost ales membru de onoare al Academiei Române, iar Universitatea bucureşteană i-a decernat titlul de doctor honoris causa, într-un cadru semnificativ, mişcător apogeu al unei cariere de strălucit cărturar, exemplar pentru capacitatea de afirmare a potenţialului creator românesc în context internaţional. Amfiteatrul mare al Facultăţii de Drept devenise neîncăpător pentru mulţimea admiratorilor, din toate generaţiile, veniţi să-l omagieze. În afara oficialităţilor academice, nu ştiu să fi fost prezent vreun exponent al lumii politice. Ba da, era de faţă Corneliu Coposu, cu alura sa de cavaler „sans peur et sans reproche“, însă dînsul nu ilustra puterea zilei. Poate tocmai de aceea pe chipul sărbătoritului a strălucit o lumină a mulţumirii, pe toată durata reuniunii restrînse de după festivitate.

Recomanda articolul prin: