OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Este în curs de tipărire, la Editura Polirom, o amplă ediţie a scrierilor lui Nicolae Steinhardt, proiectată pe întinderea a cel puţin 20 de volume. Un asemenea efort recuperator presupune un stadiu avansat al investigaţiilor de ordinul istoriei literare, în măsură să pună în vileag întregul traseu al formării şi al ajungerii scriitorului la edificarea Operei deplin înzestrate spre a îndreptăţi preţuirea publică. Asupra felului cum se înfăţişează la judecata posterităţii Nicolae Steinhardt, a făcut explorări minuţioase universitarul George Ardeleanu. Rezultatele rîvnei sale s-au concretizat recent într-un studiu monografic de peste 500 de pagini, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, apărut la Editura Humanitas.

 

De pe coperta impunătorului op, fotografia autorului examinat de George Ardeleanu exprimă o stare lăuntrică robustă, cumva în contrast cu făptura fragilă, după vrerea naturii. Chipul îi este zîmbitor, în priviri se ghiceşte încîntarea lucrului dus la împlinire, încît mîna dreaptă, tocmai eliberată de travaliul scrierii, e abandonată, parcă, în voia lenii pe masă. Fruntea înaltă, ochii senini, barba încărunţită, degetele relaxate, un ansamblu de elemente se constituie martore ale nobilei stări contemplative. Ar putea fi imaginea cuiva pregătit să atingă pragul de sus al dialogului cu eternitatea. Cu condiţia de a nu-l bănui de păcatul trufiei. Autorul faimoaselor însemnări de esenţă autobiografică, sub titlul Jurnalul fericirii, nici în faţa succesului masiv înregistrat nu s-a lăsat copleşit, n-a abandonat ţinuta modestă corespunzătoare preceptelor sale de comportament. Se bucura evident să afle că un text ori altul ieşit din laboratorul propriu are ecouri, dar nu-i sta în fire să dea vreun semn de fală peste măsură.

 

 

Păstrez, totuşi, amintirea unei împrejurări, cînd am reuşit să-l scot din rezerva cuvioasă. Eram pe stradă, mergeam spre redacţia revistei Secolul 20 cu colegul meu Alexandru Baciu, şi la răspîntia Căii Victoriei cu Ştirbey Vodă ne-am intersectat, neaşteptat, cu Nicolae Steinhardt, care tocmai se despărţea de Arşavir Acterian. O fracţiune de timp am schimbat saluturile cuvenite, apoi am urcat mai departe pe Calea Victoriei alături de Nicolae Steinhardt. Jinduiam de mult după un asemenea prilej, să-i pot mărturisi fostului colaborator de nădejde la Revista Fundaţiilor Regale cît de vii impresii păstrez din lectura contribuţiilor sale, în perioada 1945-1947. Ne aflam la peste 20 de ani distanţă şi-i puteam relata cu precizie puncte de vedere cu privire la comentariile sale despre Gide, despre Malaparte. Fireşte că a vrut să afle cînd şi cum am parcurs paginile cu pricina din revista de mult trecută printre tipăriturile aflate pe lista neagră a cenzurii.

 

I-am explicat situaţia norocoasă de care beneficiasem ca redactor la Editura pentru Literatură, în anii 1953-55, marcaţi de ravagiile prăpădului proletcultist. Această editură îşi avea sediul în fostul local al Fundaţiilor Regale, situat la colţul străzii Orlando cu bulevardul, moştenindu-i nu numai mobilierul, dar şi o excelentă bilbliotecă documentară, unde se aflau absolut toate tipăriturile apărute sub egida susţinerii monarhice, inclusiv colecţia integrală a ilustrei reviste. Am avut astfel posibilitatea s-o consult pe îndelete şi să adăst nu numai la rubricile de exegeze şi cronici, dar şi la puzderia notelor de la finele fiecărui număr, acolo unde Nicolae Steinhardt era iarăşi copios prezent într-o vecinătate selectă, flancat de Tudor Arghezi, Alexandru Rosetti, Camil Petrescu, Petru Comarnescu, Felix Aderca, Oscar Lemnaru, Ovidiu Constantinescu, Ion Caraion.

 

Fiindcă tot eram pe Calea Victoriei, mi-a venit în minte, din senin, o tabletă în care Nicolae Steinhardt se declara contrariat de felul mediocru al prozatorilor noştri de a fixa semnificaţia acestei artere emblematice în trecutul şi evoluţia spre modernitate a capitalei. Ca să fie elocvent, făcea comparaţie cu situaţia din alte literaturi: „Londra lui Dickens e foarte adeseori sumbră, dar pe străzile ei circulă un Micawber, un Pickwick, un Mataloni. La John Dos Passos, New Yorkul e groaznic, dar e măreţ. Pe aceeaşi linie, Alfred Doblin a zugrăvit un Berlin halucinant, viu, atrăgător, intens şi el. Maupassant priveşte Parisul sceptic şi dezamăgit, dar Sena şi localurile de suburbie de pe malurile apei nu sînt lipsite de o dulce melancolie. La Jules Romains, cel puţin, Parisul domneşte; e personajul central, fiinţa care trăieşte ca nimeni alta, multiplă, unică, minunată“. Deliberam pe stradă, referinţele mele la text nu aveau exactitatea de acum, cînd m-am întors la colecţia Revistei Fundaţiilor Regale pentru a evita aproximaţiile justificate de trecerea atîtor ani de la momentul reconstituit.

 

Recitesc astăzi opiniile asumate de Steinhardt în 1947 şi constat că, în destule privinţe, corespund reflecţiilor oricărui observator actual, sesizat de haosul urbanistic. Mă văd îndreptăţit, prin urmare, să reproduc mai departe gîndurile lui Nicolae Steinhardt: „...Bucureştiul e inegal şi adesea urît. Blocurile stau ţepene, izolate, cu scări de serviciu şi ziduri goale în bătaia vîntului, expuse privirilor, ca decorurile văzute din culise, uriaşe apariţii impudice, a căror murdărie n-o scuză şi n-o accentuează frumuseţea. Străzile cu căsuţe pierdute în iarba grădinilor sînt tăiate de case de raport în beton, construite la repezeală, aruncate la întîmplare. Unele se ucid pe altele, grădinile par ridicole, casele de raport par şi mai groaznice. Cît despre clădirile noastre publice, sînt mai toate disproporţionate. Într-o cameră, ştie oricine, că mobila n-are voie să depăşească anumită mărime impusă de capacitatea încăperii. Dar pe planul oraşului, acest adevăr elementar e uitat. Se va spune că Bucureştiul e foarte întins. Dar clădirile lui sînt, în marea lor majoritate, mici. Deci, un edificiu public oricît de interesant din punct de vedere arhitectonic (Palatul telefoanelor) sau de amplu (Ministerul Economiei Naţionale), dacă nu păstrează proporţia cu restul caselor, e inadmisibil. Clădiri publice, cu adevărat adaptate oraşului în care se află aşezate, rămîn: Ministerul de domenii, Casa de depuneri sau Ministerul lucrărilor publice. Aceasta e realitatea. Restul e literatură urbanistică“.

 

Nu ne văietăm şi în zilele noastre de abuzul aprobărilor date pentru bezmetice turnuri ce depăşesc Palatul telefoanelor de la 1930 şi ceva? Unul umileşte catedrala armenească, altul s-a înfipt impudic în coasta Catedralei catolice „Sf.Iosif“, vreo două copleşesc silueta Muzeului Ţăranului Român împreună cu edificiul elegant conceput de Iorga pentru a adăposti Institutul de Istorie, şi sînt probe că asaltul pirateresc împotriva armonioaselor proporţii ale capitalei continuă. Ochiul de estet inflexibil al lui Nicolae Steinhard detectase abuzul şi el a fost tare mulţumit să verifice că părerile lui, deşi strecurate modest în spaţiul publicistic, se menţineau la ordinea zilei.

 

 

Dacă aveai norocul să fii prezentat de o persoană de încredere cărturarului Nicolae Steinhardt, puteai mai departe să-l abordezi fără inhibiţii, îl găseai oricînd dispus să stea la taifas despre ale literaturii şi nu numai. Interesul său intelectual cuprindea o arie de referinţe din cele mai diferite domenii, chiar şi privitoare la chestiuni economice, o pasiune a tinereţii lui efervescente. De pe atunci, în ambianţa agitaţilor ani interbelici, cultiva îmbrăţişările largi de orizont şi toată formaţia lui academică, trecută prin filtrul sorbonard, ar încuraja asemuirea cu multilateralul comentator al confruntărilor din lumea spiritului, capabil să ofere un model pentru generaţiile în formare, seducătorul şi rafinatul Alain.

 

Se întîmpla, cînd îi fusesem recomandat la răscruce de drumuri, să fie angajat tocmai în alcătuirea unei selecţii şi traduceri din literatul francez. Lucrarea era programată şi a şi apărut, în 1973, la Editura Minerva, în colecţia „Biblioteca pentru toţi“, pe întinderea a două volume compacte. De la început, operaţia dificilei antologări fusese contractată pe din două cu Alexandru Baciu. Cine s-a convins de structura complexă a personalităţii lui Nicolae Steinhardt şi-a dat seama imediat că partea sa de contribuţie la alcătuirea ediţiei va fi fost covîrşitoare, începînd cu definitivarea sumarului şi încheind cu migăloasa şlefuire a versiunii româneşti, acolo unde întorsături ale frazei şi un lexic de melodioasă mlădiere cronicărească, pe alocuri, confirmau straşnica lui împotrivire la predilecţia modernă pentru absorbţiile neologistice. Decît să repete franţuzescul „peripeţie“, îi era mai la îndemînă o vorbă din zona periferiei autohtone, precum dandana, frecventă sub condeiul său, înclinat să actualizeze exprimări cu iz de populară vechime, de felul lui „a se sihăstri“ sau „a fi oştit“, derivat din oştire, armată.

 

În ciuda evidenţelor, Nicolae Steinhardt a refuzat orice departajare, încît realizarea trece, pentru cine consultă volumele, în mod egal pe seama vredniciei colective, conform indicaţiei de pe pagina de gardă, care se conformează ordinii alfabetice şi consemnează mai întîi numele lui Alexandru Baciu. În intervalul premergător, cînd fostul meu coleg de redacţie nu era solicitat excesiv de treburile curente ale pregătirii numărului viitor, profita de răgazul ivit să-şi programeze, la Secolul 20, şedinţe de consultări cu Nicolae Steinhardt. Fiind de faţă, de cele mai multe ori, intram sau nu în discuţiile lor, dar observam progresele laborioasei conlucrări. Pînă la chestiunile delicate ridicate de găsirea celor mai grăitoare echivalenţe în transpunerea românească a ideilor lui Alain, lui Nicolae Steinhardt i se părea mereu că ar mai fi de adus îmbunătăţiri în armonizarea paginilor ce urmau să asigure antologiei un caracter reprezentativ. Pleda cu o fervoare de parcă ar fi fost la mijloc îndreptăţirea propriului demers scriitoricesc. Insistenţa, atitudinea vădit părtinitoare, ce mai tura-vura, nu făcea decît să dea în vileag interferenţe, raporturi subterane între năzuinţe personale şi perspective deschise de reflecţiile francezului. Departe de a miza pe o anumită potrivire a titlurilor, Jurnalul fericirii, nu în conjuncturile istorice evocate, dar în substanţa ideatică, poate stimula consideraţii paralele cu Părerile despre fericire ale lui Alain (émile Chartier). E de identificat un întreg registru comun de disociaţii etice, estetice, filozofice, despre zbuciumata viaţă de aici ca şi despre cea a odihnei eterne, despre milă, despre răbdare, despre bună-cuviinţă, despre şirul recomandărilor cu care îşi încununa predica posibilul maestru spiritual al lui Steinhardt, într-un fel de „manual de morală practică“, am fi ispitiţi a spune, conceput să cucerească minţile şi sufletul cititorilor prin insistenţă asupra supremei opţiuni omeneşti: „Fericirea e o virtute“, „Fericirea e mărinimoasă“, „Meşteşugul fericirii“, „Sîntem datori să fim fericiţi“.

 

Va fi neîndoielnic, relativ curînd, că tot dintr-o afinitate personală, N. Steinhardt a dus la capăt, la fel de conştiincios cum procedase cu Alain, o altă traducere: Cicero şi prietenii săi de Gaston Boissier. Profesorul francez, emerit clasicist, îşi precizează intenţiile în subtitlu: „Studiu asupra societăţii romane din vremea lui Cezar“. Traducerea apărea ceva mai încolo, în 1977. Însă, avînd în vedere, probabil, antecedenta postură de martor entuziast la geneza antologiei Alain, Studii şi eseuri, traducătorul a găsit cu cale a mă pune la curent, încă din faza de proiect, cu noul său angajament. Mi l-a recomandat atenţiei pe Boissier şi, după ce am cules minime informaţii, abia mă miram că Steinhardt s-a fixat la o carte care data din 1902. Poate l-am dezamăgit fiindcă nu m-am grăbit să împrumut volumul, să-l parcurg şi să-l comentăm pe îndelete. Îmi găseam o scuză în dorinţa de a nu-l distrage de la o muncă începută, solicitantă în sine.

 

 

Pe urmă, la drept vorbind, înaintea altor preocupări, treceau firesc strădaniile concomitente ale lui Steinhardt de a debuta în formula de comentator literar original cu un volum selectiv, alcătuit din contribuţii mai vechi şi mai noi. Culegerea, mult mai restrînsă decît şi-ar fi dorit-o Nicolae Steinhardt, se va chema Între viaţă şi cărţi, şi va apărea la Editura Cartea Românească în 1976. E un mozaic de însemnări, reflecţii ocazionale, incursiuni în perimetrul literar românesc, dar şi străin. Popasurile asupra unor cărţi ori autori se succed destul de eteroclit; stau în vecinătatea paginilor Arthur Enăşescu şi Henri Barbusse, Ion Alexandru lîngă Jean Cocteau, Balzac alături de Sion cel cu Arhondologia Moldovei. Contează agerimea celui ce disociază şi stabileşte afinităţi de lectură dintr-un unghi emancipat modern. Omogenitatea o asigură, între altele, degajarea eseistică. Criticul dispune de depozitul unei memorii prodigioase şi, oricînd, îşi permite a face trimiteri la un cuvînt de spirit, un paradox al cuiva care să se potrivească, un adagiu sau o butadă, de natură să coloreze argumentaţia, s-o nuanţeze. Tot citînd o notorietate sau alta, e ispitit să producă el însuşi formulări concise, cu dorinţa de a reverbera în conştiinţa cititorului – de pildă: „creator şi plictisit sînt termeni contradictorii“ ori „sub nici un cuvînt, cînd e la adicătelea, nu se admite turcirea“. S-a înţeles că e un consemn la păzirea demnităţii persoanei, a naţiunii, după caz. În plin comentariu la zi, uneori, se insinuează amintirea, ceea ce amplifică norocos ecoul textului.