Se împlinesc zece ani de cînd
Maria Banuş nu mai e printre noi. Nici nu apucaseră a se ofili
florile depuse la mormîntul proaspăt din cimitirul Filantropia
şi tendinţe anterioare de a-i minimaliza poezia se radicalizau
perfid. Pe moment, restricţionările circulau în regim de
ambiguitate. Un semnal de revizuire a plasamentului ierarhic din
panoplia literară îl dădea chiar pagina omagială din
săptămînalul Uniunii Scriitorilor (nr.31/1999), culminînd
cu regretul ipocrit că dispăruta nu s-a orientat către proză,
unde şi-ar fi putut fructifica înzestrările narative, prea
tîrziu revelate într-o suită de foiletoane publicistice
(Himera). Cumpăna aprecierii, înclinată capricios, lăsa
spaţiu de manevră oricui se credea îndreptăţit a semăna
confuzii asupra îndelungatului periplu poetic, dispus să-i
micşoreze dimensiunea, să speculeze indeciziile şi inegalităţile
parcursului accidentat. Nu trebuia mai mult pentru a da apă la moară
omisiunilor, uitării, scoaterii treptate din circulaţie.
Cîteva nedumeriri
Cu o grabă greu de anticipat, intrau
în acţiune strategii de tipul embargoului. În anul
următor decesului Mariei Banuş, Muzeul Literaturii Române
lansa O antologie a poetelor, generos ilustrată prin nume de la
Veronica Micle, Elena Farago, Claudia Millian, Otilia Cazimir, Magda
Isanos, înşiruite cronologic, pînă la exponente ale
contingentului de ultimă oră, născute în 1970-75. Între
numeroasele poete, convocate a ilustra măcar o fărîmă din
inspiraţia lirică proprie spaţiului românesc, s-a întîmplat
ca tocmai celei abia dispărute să i se răpească dreptul
verificării potenţialului în contextul confruntării, mai
departe, pe scara valorilor durabile. Faptul putea trece neobservat
ori atribuit strict distorsiunilor de gust din partea
antologatorului. Numai că intervenea – ca un făcut – un
procedeu similar în 2003. De astă dată, neaşteptata scoatere
din competiţie contraria mai grav aşteptările cititorului, căruia
îi cădea în mînă eleganta tipăritură scoasă
sub egida Editurii Compania: 100 din cele mai frumoase poeme de
dragoste ale românilor. În exigenta selecţie, nici urmă
de Maria Banuş, apărînd instantaneu nedumerirea. Să i se
atribuie, oare, românului de regulă sensibil, o totală
frigiditate la versurile din Ţara fetelor, notorii pentru frîul
liber al apetitului senzual ? Să dea el probă de o catastrofală
opacitate, din reflex de apărare contra oricărei imixtiuni, ce duce
la refuzul seducţiei de împrumut şi la ratarea şansei
îmbibării cu acea ingenuitate molipsitoare a regăsirii de
sine printr-o tresărire din registrul suavelor iubiri de odinioară?
Am cădea în suspiciuni inacceptabile, pe filiera sterilelor
manii ale persecuţiei.
Atunci, dacă nu intenţia garării pe
linie moartă a Mariei Banuş, ce explicaţie să dăm plasării ei,
de cum a trecut în nefiinţă, în afara mişcării
literare cît de cît semnificative? Foarte probabil, cele
două împrejurări, distanţate în timp şi sub
acoperirea unor firme diferite, s-au produs independent una de alta.
Însă un climat de aceeaşi factură le va fi favorizat. Încă
de pe cînd trăia, Maria Banuş acumulase destulă experienţă,
ca să detecteze factorii de coloratură discriminatorie, descurajată
de presiunea lor tentaculară asupra intimităţii sale fragile.
Caietele ei cu însemnări personale abundă în mărturii
dureroase. De la o vreme, pe măsură ce pierdea iluziile de
provenienţă ideologică – iar acest lucru destabiliza, în
ciuda precauţiilor, fidelitatea angajării doctrinare în
creaţie – era pregătită ca presa să-i aplice un tratament
prudent adaptat indicaţiilor abil dirijate. Ştia că secase izvorul
laudelor în raport cu angajamentul nelimitat, trebuia să uite
satisfacţiile plasamentului în trena privilegiaţilor,
devenise suficient să mai fie băgată în seamă, împăcată
subaltern cu ce mai pică.
Este elocventă reflecţia de la
începutul lui 1963, în aşteptarea reacţiilor la noua
carte Magnet: „Nimeni n-a scris încă nimic. Ştiu şi ce se
va scrie, în esenţă; pe eşichierul social-literar fiind
locul fiecăruia distribuit de făcători şi al meu fiind un loc
bunicel, dar care nu trebuie să aibă veleităţi supreme, rezervate
oamenilor cu o bună origine etnică, cu bune însuşiri de
contact social“ (aici şi în continuare, cf. suplimentului
revistei Observator cultural, 22-28 febr. 2007)
„Sînt tare lovită, tare îndurerată“
Aşadar, obsesiva, irevocabila „origine
etnică“, uitată din cînd în cînd, mascată de
rutină, edulcorată în banalitatea cotidiană, apoi
actualizată din te miri ce. Să mai vedem în ce ape se scălda
poeta, de bine, de rău ajunsă la apogeul toamnei: „Toate
ocupaţiile astea pulverizante nu pot decît atenua şi acoperi
uşor fondul de neagră demoralizare, prăbuşirea eşafodajului pe
care l-am clădit, timp de un sfert de secol pentru înălţarea
anumitor valori etico-politice, ce decad rînd pe rînd
(unirea noţiunilor etic şi politic nu e ea însăşi o
greşeală?). Evreii, soarta lor. Soarta copiilor noştri (cetăţeni
de gradul doi, într-o invizibilă şi atotputernică, nescrisă
legiuire). O picătură a făcut să se reverse paharul, mai bine zis
mi-a deschis cu adevărat ochii (împăienjeniţi de resturi, de
filamente de idealuri). Scoaterea mea, numai a mea (subliniere M.B.),
din programa admiterii în învăţămîntul superior.
Ştie toată studenţimea [...] Nu, nu sînt supărată. Sînt
tare lovită, tare îndurerată, nu pentru faptul în sine
– pentru tot ce presupune şi tot ce prevesteşte, pentru mine,
pentru ai mei, pentru mulţi. Am să anunţ, am să spun. Ei, şi ?“.
Conştiinţa împotrivirii inutile
ia proporţii paralizante, declanşează retroactiv senzaţia
epuizării în zadar: „Am sentimentul puternic al frustrării,
al păcălelii, al autopăcălelii, autoînfierbîntării.
Ce a rămas? Nişte poeme puhave, umflate, grandilocvente...“. Un
diagnostic lucid, amarnic exact. I-a luat-o, singură, înainte
profesorului Negrici, cel care se „joacă“, în 2003, mimînd
sprinten limbajul de lemn, ca să pară mai blîndă
marginalizarea Mariei Banuş, la rînd cu liota barzilor de
duzină, în absenţa minimelor contextualizări. E derutantă
trecerea peste situaţia precară a poetei somate de marii
inchizitori, în răsunătoarele „nopţi din iulie“, să se
lepede de „intimism“, pe cînd îşi savurau succesul
transplantării din Bucovina a mediocrului activist Frunză, cu
misiunea de a oferi lecţii de retorică partinică în versuri.
De ostracizare va avea parte Maria
Banuş şi în 2007, sancţionată de Ana Selejan, autoarea
panoramei documentare Poezia românească de tranziţie
(1944-1948). Deşi producţia poetică aferentă răstimpului
precizat între paranteze e silitor investigată, grupată pe
sortimente şi căprării, grila de lectură, aplicată uniform,
şterge reliefurile şi aduce la un numitor comun voci deplin formate
cu altele în formare. Rezultă, în consecinţă, o serie
de compartimentări arbitrare, puşi să stea alături veteranul
ilegalist Mihail Cruceanu cu hermetizanţii Ion Frunzetti ori Barbu
Brezianu. Un eşalon se cheamă al „convertiţilor“ şi îi
forţează să intre la grămadă pe Ştefan Roll şi Sanda Movilă,
după ce aceasta din urmă mai fusese plasată, ca nuca-n perete, şi
printre „evazioniştii“ Al. Lungu sau Radu Teculescu. Ce ar mai
fi de spus despre aşezarea pe acelaşi palier a insurgentului Geo
Dumitrescu şi a anacronicului A. Toma, flancaţi de Ştefania
Zottoviceanu-Russu, despre care repetă, mecanic, judecăţi livrate
de Al.Piru. Dintr-o cramponare calendaristică, Maria Banuş abia
dacă se mai zăreşte, expediată în dependinţele arhivistice
din coada serialului. (Poate s-ar cuveni a mă abţine, să nu hulesc
anexele, pentru mine evocatoare ale propriei juneţi, rătăcite
într-un dezmăţ colectiv de entuziasm ritmat pe nerăsuflate,
cu fragilitatea discernămîntului de la 18 ani neîmpliniţi).
Se invocă motivul anului cînd tipografia expedia în
librării volumul ei Bucurie (1949), numai că piesele cuprinse
aparţin structural perioadei imediat următoare lui 1944, risipite
prin presă, de la cotidianul România liberă pînă la
Revista Fundaţiilor Regale, rampă de lansare norocoasă pentru
leatul noilor intraţi în arenă, ca Dinu Ianculescu, Alexandru
Vona, Marcel Gafton, G.Mărgărit. Parametrii sînt mai
complecşi decît îngăduie un prim examen al situărilor
în epocă. Se va vedea, după publicarea integrală a
jurnalului Mariei Banuş, în ce condiţii dramatice motivul
„bucuriei“ dădea tîrcoale mai demult poetei şi cum
prindea să cristalizeze în alambicul crispărilor lăuntrice
cauzate de evenimentele premergătoare izbucnirii războiului.
Dosarul postumităţii ei merită activat
Evoluţia Mariei Banuş a înaintat
prin hăţişuri încurcate şi nu întotdeauna critica
şi-a bătut capul să le destrame. Excepţiile s-au chemat Eugen
Simion (Scriitori români de azi, III, 1984) şi Nicolae
Manolescu (prefaţa la volumul selectiv, Carusel, din „Biblioteca
pentru toţi“, 1989). Prefaţatorul reacţiona aproape consternat
în faţa cumulului, de pe atunci, de rezerve, minimalizări,
obstrucţii, făcute să discrediteze prezenţa poetei: „Nu există,
cel puţin în momentul de faţă, un consens în privinţa
faptului că Maria Banuş este unul din poeţii importanţi de
astăzi. Absentă de mai multă vreme din manualele şcolare, după o
lungă perioadă în care s-a bucurat de această onoare, poeta
nu pare să fie nici pentru critică un nume de referinţă
obligatorie. O vedem citată sporadic, deşi a publicat în
ultimii douăzeci de ani trei dintre cărţile de poezie cele mai
remarcabile. Fără s-o ignore, istoriile şi dicţionarele literare
îi acordă un spaţiu modic. Studiile ample care îi sînt
consacrate se pot număra pe degetele de la o mînă, iar
recenziile conţin mai multe rezerve decît aprecieri, lucru
destul de neobişnuit la o critică în general conciliantă“.
La lumina zilei, comentariul punea degetul pe o rană pentru care
poeta, afectată, căuta în van leacul în culisele
intermitentelor însemnări personale. Avea curajul rar pomenit
de a privi în faţă posibilul verdict al istoriei: „Dacă
viaţa s-ar fi sfîrşit ceva mai înainte, aş fi fost un
mic capitol al literaturii române în timpul stalinismului
cu un preambul adolescentin, Ţara fetelor (reflecţie aşternută la
28 X 1963). Ţinut într-un fel de carantină pe durata
deceniului scurs de la moartea Mariei Banuş, dosarul postumităţii
ei merită activat, fireşte apucînd lucrurile metodic de la
preambulul despre care poeta nutrea speranţa că nu va incomoda pe
nimeni. Ţara fetelor este în librării într-o ediţie
lansată la recentul tîrg de carte.
File răzleţite din Ţara fetelor
Sumarul plachetei din 1937 pare a fi
fost definitivat cu sufletul la gură. Ultimele piese poartă în
manuscris indicaţia că ar fi fost aşternute tîrziu, în
septembrie, la Zărneşti (Interior, Trebuie spus, Înviere) şi
aproape că e de mirare că au mai apucat procesul tipografic,
finalizat în decembrie. Luată de iureş şi copleşită de
perspectiva debutului, Maria Banuş a pierdut din evidenţă ori nu
le-a avut la îndemînă poezii ce se integrează armonic
întregului ciclu. Există şi posibilitatea să nu le fi
socotit suficient şlefuite. Reproducem două dintre compunerile
răzleţite, ocazionale inflexiuni de laborator.
Preludiu
Iar a adus vreun puf de salcie în
cîrcă
Zvon de castel desfundînd vis
dintre ape
Presimt zorile pădurii de clopoţei
sub hîrcă.
Iar o să duc pe umeri cobiliţele cu
cercei
Clătinînd aiurită cofele
doldora cu bursucii sălbatici.
Vaere descărnate dibuiesc aracii să-i
înhame, cîrcei.
Noroc. Strănutul dimineţii în
jgheabul meu de viţă lîncedă.
Să-i gîtui acum clopoţeii.
Agonia lor răcoroasă ca menta.
Mint. Adulmec cu nări arse, ca
totdeauna,aroma stătutelor gînduri, rîncedă
(Azi, noiembrie 1932)
Amintire
Cît e de-atunci ? Lasă-mi
mîinile mele,
Obrazul tău a vrut să fie strivit sub
obraz
Cum vrea iarba cîmpului cînd
mă simte venind de departe,
Cum vrea iarba cîmpului cînd
se culcă frumos pe o parte...
- Destul, dă-mi drumul. Mă duc să
ţopăi cu noaptea în cîrcă.
Mi-e fruntea udă de haz.
- Nu se poate. Adu-ţi aminte,
Zăplazul mirosea încă a
dimineaţă şi a vopsea.
De la tine-am învăţat să-nchid
ochii şi să suflu, zîmbind în pîlnia zorelelor.
Şi-ţi mîngîi între
buze pielea, mai străvezie decît pîlnia zorelelor...
- Nu-nţeleg. Dă-mi drumul. Nu vezi ?
Îmi tremură bărbia, de tare ce
rîd încolăcită ca un melc, pe duşumea.
(Azi, octombrie 1933)
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters