OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În vara aceea a anului 1947, s-au petrecut mai multe lucruri, care se legau între ele încît povestea merită continuată. Am revenit de cîteva ori în strada Dogari 36, unde Saşa Pană îmi deschisese larg uşa bibliotecii sale, cu permisiunea să parcurg pe îndelete colecţiile revistelor de avangardă, din perioada interbelică. De la o dată la alta, amabilul amfitrion pregătea material nou de consultat, cu aceeaşi meticulozitate cu care întreţinea, într-o stare impecabilă, bogata arhivă personală adunată pe parcursul anilor. La sfîrşitul „şedinţelor de lucru“, ca să zic aşa, nu urma niciodată despărţirea bruscă. Măcar pentru cîteva minute, se înfiripa un mic tur de orizont al actualităţilor, cu precădere asupra ultimelor publicaţii. În oraşul de provincie, reşedinţă a liceului pe care mă pregăteam să-l absolv, nici vorbă nu putea fi de o evidenţă a tipăriturilor la zi. Aşa că, prin Saşa Pană, am luat act de existenţa Revistei literare, apărută relativ recent, în continuarea săptămînalului Orizont. Vorbea cu însufleţire despre componenţa echipei redacţionale adunate în jurul lui Miron Radu Paraschivescu, avîndu-i alături pe Nina Cassian, pe Vladimir Colin, Petre Solomon, Paul Cornea, Radu Lupan, despre preocuparea de a promova tineri colaboratori şi, în acest scop, despre iniţiativa originală de a ţine, în fiecare joi după-amiaza, reuniuni redacţionale publice. Erau, de fapt, invitaţii pentru lecturi şi discuţii, ca într-un adevărat cenaclu. Locul de întîlnire – sediul redacţiei din strada Latină numărul 8. La imboldul lui Saşa Pană, am adăugat acest reper în agenda de adrese curente. Agenda şi-a pierdut funcţionalitatea de mult, dar şi astăzi, cînd am prilejul să intru pe strada Latină, dinspre marele bulevard, la intersecţia cu Calea Moşilor, constat, nu fără emoţii, că a rămas intact imobilul de la numărul 8. Pe ecranul memoriei răsar, spontan, scene înregistrate la apogeul verii lui 1947.

 

Exista, la etajul clădirii, un hol destul de spaţios, unde încăpeau cîteva zeci de scaune. Poate nici nu se ocupau totdeauna. Participau aproape aceleaşi persoane. Mai toate se cunoşteau dinainte, legau firesc discuţii, forfoteau printre rînduri, pînă ce fiecare decidea lîngă cine să ia loc. Atmosfera se umplea de un freamăt colectiv, contagios, care făcea să treacă neobservată stinghereala celor veniţi ocazional. Mă număram printre ei, mînat de curiozitatea de a descoperi în asistenţă cel puţin pe unii dintre autorii poeziilor sau prozelor din cuprinsul Revistei literare. Treptat, i-am identificat pe Miron Radu Paraschivescu, pe Nina Cassian, pe Marin Preda. Surpriza surprizelor avea să fie oferită de apariţia lui Ion Barbu. S-a creat o îmbulzeală în preajma lui, încît nici nu i se mai zărea silueta. Doar capul leonin, cu puţinul păr din jurul cheliei zburlit ca o coamă, cu sprîncenele stufoase şi o mustaţă abundentă, impozantă. Poftit pe un scaun în faţă, s-a aşezat cu spatele bine sprijinit de spetează, cu capul oarecum lăsat pe spate, ca şi cum ar privi tot înspre înalt, într-o postură marţială. Din şuşoteli, am dedus că prezenţa maestrului echivala cu un eveniment.

 

De o bună bucată de vreme nu mai încredinţase tiparului nici o poezie. Dar, de astă dată, abandonase rezerva voluntară, acceptînd să-i apară în Revista literară vestitele strofe Protocol, concepute a servi de emblemă heraldică unui club al admiratorilor lui Mateiu Caragiale. În revistă, strofele au fost însoţite de comentariul lui Miron Radu Paraschivescu, el însuşi împătimit preţuitor al Crailor de Curtea-Veche. Nu era chiar o iniţiativă năstruşnică a constitui un club al fanilor. Nucleul entuziaştilor susţinători ai unui statornic cult pentru trioul năzdrăvan Pirgu, Paşadia, Pantazi număra nume sortite notorietăţii în sferele literaturii, precum Radu Albala, Taşcu Gheorghiu, Adrian Rogoz, Barbu Cioculescu, urmaţi de prozatorii zisei „Şcoli de la Tîrgovişte“, ca şi de poeţii de mai tîrziu Leonid Dimov ori Şerban Foarţă, legaţi prin fire, mai mult sau mai puţin vizibile, de vîna „mateină“. Între cei dintîi, unii îşi probau afinitatea prin capacitatea de a recita, oricînd, pe de rost, pagini întregi din Mateiu Caragiale şi de a descrie cu exactitate locurile cu arome de vechime din cotloanele tainice ale oraşului, unde se petrec aventurile „crailor“ din roman. În ceea ce mă priveşte, impresia primei întîlniri în public a poetului Ion Barbu a fost atît de puternică încît am continuat, un timp, să-l urmăresc, aproape ca un detectiv, pe unde aflasem că circulă. Se ştia că frecventează cafeneaua Capşa şi că avea loc rezervat în permanenţă chiar în dreptul vitrinei dinspre Cercul Militar. Pe atunci, vitrina era protejată de o bară de alamă, fixată în zid, la anumită distanţă, cît ţinea faţada clădirii. Cîte un trecător pe Calea Victoriei se putea sprijini de ea, cu braţele, destul de comod, şi din această poziţie să scruteze pe cei instalaţi la mesele din interiorul cafenelei. Iniţiaţii cunoşteau înseşi orele cînd aveau obiceiul să-şi facă turul pe la Capşa Victor Eftimiu, Camil Petrescu, Nicolae Carandino şi, se înţelege, poetul Jocului secund.

 

L-am pîndit, asemeni altor gură cască, şi am lustruit cu coatele bara metalică, doar-doar voi zări din nou profilul de efigie al lui Ion Barbu. Mi-a surîs norocul, o dată sau de două ori. Părea a nu se sinchisi că e observat. Instalat comod pe canapeaua îmbrăcată în pluş roşu, se apleca înainte cu palmele făcute căuş pe capul încovoiat al nelipsitului baston, fixat vertical între picioare. Îşi rezema bărbia pe dosul mîinilor şi privea condescendent intrarea unora în scenă, ieşirea altora. N-avea aerul că aşteaptă pe cineva să-i ţină de urît. Pur şi simplu, nu se plictisea cu sine. Tocmai calmul afişat era de natură să intimideze, dacă vreun intrus ar fi dat buzna să-i tulbure meditaţia solitară. Devenea o impietate şi prelungirea poziţiei de spion, din afară. Mă vedeam obligat, aşadar, să bat în retragere, în semn de autentic respect pentru spiritul demiurgic ce-i transfigura chipul şi-l situa la altitudini greu accesibile oricui. Alte ocazii nu s-au mai ivit să-mi apară în cale, iar de angajat vreun dialog direct, nici pomeneală. Totuşi, eram redactor la Viaţa Românească, în 1956, cînd i s-a publicat poezia Bălcescu trăind şi cînd a făcut o vizită redactorului-şef de atunci, Ovid S. Crohmălniceanu. Din păcate, am prins de veste prea tîrziu, revirimentul se consumase. M-am mulţumit să ascult, în mai multe reprize, relatări depănate de Tudor Vianu despre tinereţea lor studioasă petrecută în Germania, cu un Ion Barbu prins în vălmăşagul petrecerilor studenţeşti frenetice, neobosit cuceritor şi voluptuos al eternului farmec feminin, în ipostazele cel mai puţin convenţionale. Să nu uit, o scenă de pomină, petrecută prin 1953, la Institutul de Istorie Literară; într-o şedinţă publică, venind vorba despre eminenţa poeziei lui Ion Barbu, ţinută în acea vreme sub obroc, G. Călinescu a aţintit degetul arătător spre adjunctul său, Mihai Novicov, exponentul dogmatismului oficial inchizitorial, l-a săgetat cu privirea şi i-a prezis: „vei sta în genunchi în faţa lui“. Simbolic, a avut dreptate, numai că dreptatea s-a împlinit concret, prin reeditările cuvenite, abia după ce poetul a închis ochii în 1961, cu sufletul desigur apăsat de mîhnirea abuzivei ostracizări prelungite excesiv.