OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Înainte de a-l întîlni personal pe Ion Marin Sadoveanu, aveam să mi-l apropii prin mijlocirea cărţilor. Dar nu cărţi de-ale sale, ci de-ale altora. Făcusem timide tentative de a-l zări măcar, la sediul cotidianului Naţiunea, în paginile căruia deţinea o rubrică fixă: „Drama şi teatrul“. Înainte ca aceste încercări sporadice să dea roade, ziarul a fost desfiinţat, în toamna lui 1949. La acea dată, Ion Marin Sadoveanu avea în urmă o prestigioasă carieră, mai ales ca om de teatru. Înregistrase un adevărat triumf odată cu apariţia romanului Sfîrşit de veac în Bucureşti, la începutul lui 1944. Nu prea a apucat să se bucure de succesul romanului, căci totul în jur fierbea, sub presiunea ofensivei militare ruseşti dinspre Răsărit, asociată cu intensificarea bombardamentelor anglo-americane pentru lichidarea rezistenţei germane pe teritoriile noastre. Peste numai cîteva luni, Bucureştii şi, în genere, lumea românească se confruntau cu schimbarea în forţă a regimului de guvernămînt. De aici, temeri, nelinişti, îndoieli, suspiciuni. Nu e vorba atît de apele tulburi ale politicii celei noi pentru cei mai mulţi, cît de nesiguranţa statutului social pentru oricine va fi fost antrenat, într-un fel sau altul, în vîltoarea evenimentelor. Ion Marin Sadoveanu îndeplinise, în perioada războiului, funcţii oficiale, colaborase la presa vremii, reprezenta o notorietate în viaţa culturală, fără excese de zel în susţinerea autoritarismului antonescian. Totuşi, în atmosfera de primeniri radicale de după 1944, s-au găsit motive pentru a fi privit cu rezerve, cel puţin la începutul procesului de înscăunare a aşa-zisei democraţii populare. Resursele sale de venituri au scăzut simţitor, încît s-a trezit nevoit să apeleze la anticari pentru a-şi încropi sumele necesare bugetului curent.

 

M-am lăsat convins în două rînduri şi păstrez intactă amintirea procurării acelor volume, aflate cîndva pe masa de lucru a lui Ion Marin Sadoveanu. Am vrut să i le restitui peste ani, însă mi-a respins propunerea, sub cuvînt că împrejurarea de a intra eu în stăpînirea lor a ţinut, evident, de o şansă, pe care nu înţelege să mi-o retragă. Într-adevăr, mă considerasem nespus de norocos să dau peste Omul sfîrşit al lui Papini, în traducerea lui G. Călinescu, de la 1924. A trecut mai bine de o jumătate de secol şi n-am mai întîlnit niciodată acea ediţie, intrată în rîndul rarităţilor, cu atît mai mult cu cît n-a făcut obiectul vreunei reluări, nici măcar în corpul celor 15 volume de Scrieri din moştenirea călinesciană.

 

Deosebit de norocos am fost şi cînd mi s-a ivit ocazia de a cumpăra Jurnalul intim al lui Lev Tolstoi: două volume, în traducere franceză, supravegheată de Vladimir Pozner. Este o tipăritură apărută la Paris în 1926, extrem de îngijită, cu numeroase ilustraţii după gravuri comandate anume. Exemplarele ajunse la Bucureşti fac parte dintr-o secţiune limitată a tirajului, marcate ca atare în numărul 302 – Editions du Trianon. Ca o ciudăţenie, intraseră în biblioteca scriitorului nostru, pe rînd, cum atesta personal, chiar pe pagina de gardă: primul volum, la 7 iulie 1926 – al doilea, la 8 ianuarie 1927. Urmînd procedeul lui Ion Marin Sadoveanu, am avut grijă să notez data preluării norocoase a ambelor tomuri: 4 februarie 1950. S-au păstrat impecabil pînă astăzi, legate în piele roşie, cu iniţialele I.M.S. la baza cotorului. În interiorul celui de-al doilea volum sînt cîteva fişe de lectură, după toate probabilităţile, însemnări pregătitoare pentru vreun articol publicat cine ştie pe unde şi cînd de Ion Marin Sadoveanu. Le-am considerat un semn de bun augur, ca un promiţător preambul ce avea să mă conducă în preajma scriitorului. La mijlocul anilor ’50, obţineam din partea sa colaborări pentru revista Steaua de la Cluj. În cîteva rînduri, discuţiile pregătitoare s-au purtat la domiciliul scriitorului, unde ajungeam străbătînd micul şi cochetul Parc Ioanid. Locuia la etajul unui bloc invadat de verdeaţă, din care cauză spaţiul interior nu prea era luminat de soarele zilei şi, în consecinţă, părea oarecum deficitar sub raportul ventilaţiei aerului. Încăperile erau năpădite de un puternic miros al unui parfum la modă pe vremea bunicilor, produs de o firmă celebră altădată: Patschuli. Era o aromă puternică, amăruie, pe care Ion Marin Sadoveanu o trăgea după sine pe oriunde trecea. Probabil că se fixase asupra acestui parfum din tinereţe, din timpul fotografiilor care-l arată cu monoclu, cu un fular alb de mătase în jurul gîtului, cu borsalină boierească pe creştet. Rămăsese consecvent alegerii de demult şi ţinea, astfel, să-şi conserve o netăgăduită distincţie, fie şi cu riscul de a părea uşor anacronic. Dacă îl priveai cu atenţie, înţelegeai cît de mult din propria-i ţinută – numai aparent cam fudulă, sigură de sine, conştientă de tot farmecul intelectual pe care persoana sa îl răspîndea –, din dinamica minţii şi retorica rafinată fuseseră cu mărinimie transferate în zestrea personagiilor de prim-plan ale romanului Sfîrşit de veac în Bucureşti.

 

 

Rafinamentele îmbrăcăminţii se potriveau unui comportament stilizat după reguli adoptate de generaţia surprinsă, în plin proces de educaţie, la izbucnirea Primului Război Mondial. Traiectoria personală interfera coordonate comune unei întregi pleiade, cu exemplare strălucite formate în universităţi apusene. Dacă-i privim în fotografiile acelei epoci pe Vianu, Blaga, Philippide, observăm că ţinuta lor e aproape identic de sobră, cu o uşoară tentă spre eleganţă dandy, fie o batistă-fantezie la buzunarul de sus al vestonului, fie o cravată papillon. Cam butonaţi, preocupaţi a produce o impresie remarcabilă în afară. Dar, între ei, ştiau să se destindă straşnic. Cel puţin aşa re-zulta din istorisirile lui Ion Marin Sadoveanu, cînd se lăsa confruntat cu legendele de tot felul în circulaţie. Unele, cauţionate de poetul Ion Barbu. Vorba ceea: „gura lumii slobodă!“. Cu excepţia lui Blaga, se făleau cu statutul de convivi redutabili la tinereţe. Reuniunile lor bahice îşi aveau un sediu stabil, undeva prin Obor, feriţi de indiscreţii, după cum se fereau, la rîndu-le, să ţină socoteala demarcărilor curente între zi şi noapte. Îi puteau prinde zorile, pradă tînguirilor tarafului de lăutari ori seduşi de unduirile vreunei dansatoare mult prea pricepute în ritmurile ţigăneşti şi nu numai... Pe parcursul relatării, se întîmpla ca I.M.S. să cadă melancolic pe gînduri. Ai fi zis că intenţiona să se scuture de trecutele păcate, oarecum în contradicţie cu credinţa habotnică afişată la senectute. Romancierul devenise bisericos şi nimeni n-ar avea dreptul să-l judece ipocrit.

 

Dobîndise convingeri deduse din lecturi solide în sfera dogmaticii sacre. În biblioteca personală avea volume rare de istorie şi ştiinţă a religiilor. Au intrat în cuprinsul donaţiei testamentare de cărţi lăsate întru uzul confraţilor de la Uniunea Scriitorilor. Dar, vai!, de cum s-a pus în aplicare legatul său generos, întregul lot de volume – cîteva sute – au nimerit în dulapuri sigilate, în aşteptarea unei catalogări ce ar fi permis consultarea publică. Stau de atunci, triste, sub cheie. Martori fideli le veghează: biroul în stil florentin şi fotoliul cu aspect de jilţ popesc, astăzi la discreţia unora şi a altora, probabil fără ca măcar să le bănuiască provenienţa memorabilă. Biete obiecte, cîndva în posesia unui personaj ilustru. De-ale istoriei isprăvi, cînd mai măgulitoare, cînd mai mişeleşti!