OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

 

Tineri şi mai puţin tineri, relativ de curînd adunaţi laolaltă în serviciul Editurii pentru Literatură, care fusese înfiinţată în locul şi chiar în localul fostelor Fundaţii Regale, îngrijeam ca literatura să-şi păstreze oarecare suflu original, într-o vreme de generală uniformizare sub presiunea ideologiei comuniste, a partidului unic, acaparator al puterii în stat şi al deciziilor asupra destinului tuturor categoriilor de cetăţeni. Epoca proletcultistă făcea ravagii, instaura un climat de diletantism şi suficienţă, ceea ce deruta pe mai toată lumea şi îi speria de-a dreptul pe scriitorii din generaţii mai vechi, puţin dispuşi să accepte calapodul unei gîndiri simpliste şi al reţetelor standard, impuse abuziv. Printre ei, Ionel Teodoreanu, care ezitase să urmeze exemplul de adaptare la noile comandamente, practicat, printre alţii, de un Cezar Petrescu, şi, prin urmare, nici nu-şi vedea cărţile retipărite, se complăcea să rămînă în afara circuitului, deşi abia trecuse de 50 de ani, cînd ar fi putut să scrie mult şi bine. Îşi accepta statutul de marginalizat şi avea aerul că nu-i pasă. Cel puţin aşa lăsa să se înţeleagă zîmbetul afişat generos, toată jovialitatea fiinţei sale, înfiinţate pe nepusă masă la un miting de 1 Mai, repet în 1952 sau 1953. Se mergea organizat la aceste manifestări de masă, în urma unor convocări pe liste, cu semnături, cu indicarea precisă a locului de adunare dis-de-dimineaţă, unde aveau să se formeze coloanele, prevăzută într-un amplu dispozitiv de deplasare pe traseul indicat cu stricteţe.

 

Luau naştere convoaie nesfîrşite, nişte uriaşi şerpi umani, zeci de mii de persoane, unde era lesne să te rătăceşti de ai tăi, să te amesteci cu participanţi de la alte instituţii, să te trezeşti sub flamuri şi lozinci pe panouri necunoscute. Tot şirul avansa lent, dura ceasuri întregi pînă se ajungea în dreptul tribunelor cu iubiţii conducători şi ai lor invitaţi, încît bieţii manifestanţi se vedeau nevoiţi să-şi omoare cumva timpul. Unii izbuteau să transforme silnicia, corvoada impusă într-un amuzament agrementat cu jocuri improvizate la fiece popas; leapşa, bîza, scurte miuţe fotbalistice. Ajunsese un fel de modă, o anume învîrtire colectivă în cerc pe o melodie tare simpatică, de sorginte folclorică cehă, pare-se: „joacă, joacă, joacă, băiete“. De pe toate străzile laterale, pînă ce masa de oameni să se angajeze pe Bulevardul Ana Ipătescu, de la Piaţa Romană spre Piaţa Victoriei, numai cîntecul acesta se auzea. În toiul hărmălaiei, cam fără cap şi coadă, noi, cei de la Editura pentru Literatură, ne-am trezit cu Ionel Teodoreanu în mijlocul nostru, pierdut de grupul scriitorilor. Nu s-a sinchisit, dimpotrivă, îl va fi mulţumit faptul că a fost repede identificat şi asaltat de curiozitatea noastră. Poate că era dispus să intre chiar în juvenilul nostru antren, dacă nu l-am fi tras mai la o parte, să o punem de un taifas, aşezaţi pe treptele de intrare într-o clădire oarecare.

 

Arăta splendid. Plesnea pe bustul lui atletic un jerseu subţire, petrecut pînă în gît. Ai fi zis că e fratele mai mare al lui Dănuţ, protagonistul cetei de adolescenţi din La Medeleni. Numai dacă te uitai mai de aproape la obraz, observai ridurile săpate de anii lăsaţi în urmă. Romanele lui, în orice caz cele mai izbutite, deci mai caracteristice, sînt străbătute de o bunăvoie temperamentală, în acord cu sufletul personajelor deschise la poezia tuturor anotimpurilor şi a tuturor florilor din copacii care dau în floare. Aşijderea era şi autorul lor. Nu îndrăzneam să-i punem întrebări, l-am fi scormonit noi cu privire la îndelunga lui experienţă a scrisului şi la mulţimea de confraţi alături de care şi-a văzut împlinite, mai mult sau mai puţin, idealurile artistice. Personal, mă rodea gîndul să-l descos despre perioada ieşeană a lui Călinescu şi despre un anume moment cînd opiniile lor literare s-au aflat în dezacord exprimat public. A fost, probabil, singura dată cînd Ionel Teodoreanu s-a formalizat în privinţa comentariilor unui critic la o carte a sa, răspunzîndu-i într-un pamflet de natură să contrazică proverbiala blîndeţe moldovenească. Părea că Ionel Teodoreanu fugea de notorietatea lui literară, a ocolit cu îndemînare subiecte ce-i puteau răni, o dată mai mult, orgoliul de scriitor scos din circulaţie, pentru moment.

 

 

A preferat să descarce sacul cu amintiri din lunga sa carieră de avocat. Ne-a plimbat prin tribunalele unde s-au judecat procese celebre, mai toate în jurul unor tenebroase istorii de amor. Refăcea, parcă s-ar fi petrecut ieri, mari pledoarii ale unor vestiţi maeştrii ai barei şi, ca prin hazard, aducea vorba despre propriile prestaţii, toate agrementate cu multiple implicaţii în literatura lumii. Se vede că era o tradiţie ca avocaţii, apărători sau acuzatori, să facă apel, în favoarea clienţilor lor, la cazuri descrise în cărţi celebre, începînd, fireşte, cu Dostoievski. Nu paragrafele de legi ni le lămurea, ci substanţa umană a împricinaţilor şi marele spectacol desfăşurat de juraţi pentru a descîlci psihologii şi a-i scoate din impas pe cei ce nu meritau totdeauna osînda prevăzută de Codul Penal. Luat de retrăirea scenelor de altădată, înfierbîntat, se trezea în vorbitor toată verva oratorică posibilă, pe cînd asistenţa sta cu sufletul la gură să nu piardă nici un amănunt. Ne întrerupeau extazul oamenii de ordine, convocaţi anume ca să îndemne lumea din marş, să nu lase a se căsca goluri prea mari între şirurile de manifestanţi. Ne mai ne deplasam cîteva sute de metri, iar intervenea o pauză, iar abuzam de verva oaspetelui nostru neaşteptat. În loc să fie un calvar acea defilare obligatorie, găsiserăm ocazia să facem din ea un episod de neşters în amintire. Culmea este că episodul avea să se repete la prima demonstraţie de identică amploare. Ionel Teodoreanu locuia atunci prin apropiere de Piaţa Romană, încît n-a fost nici o dificultate să stabilim întîlnirea. Probabil i-a plăcut cum i-am sorbit de pe buze relatările, poate spera să vină şi pentru el timpuri mai îngăduitoare din punct de vedere editorial şi să fie, eventual, invitat chiar să treacă pragul instituţiei unde ne înde-plineam rosturile de redactori.

 

Dar nu eram cumva nedrepţi să-i atribuim scriitorului intenţii premeditate, vreun interes dinainte calculat? Ştiam, atunci, prea puţine dintre reacţiile contemporanilor, a părtaşilor la perioada interbelică, pentru a-i percepe exact semnificaţia comportamentului, dezarmanta lui sinceritate funciară. Peste ani abia, aveam să găsim unele indicii în mărturiile lui Mihail Sebastian. Fusese, iniţial, un critic destul de sever al literaturii teodoriene, cu reticenţe tranşante faţă de abundenţa metaforică, în dauna consistenţei epice. Îl credea victimă a propriei sale „prejudecăţi de romancier“. Aceasta, în 1929, comentînd Turnul Milenei. În ianuarie 1936, Sebastian va scrie despre Lorelei, aproape în termeni deopotrivă de severi: „E un fel de ceaţă lirică ce se ridică între cititor şi carte, un fel de negură sentimentală care şterge conturul povestei, atenuează liniile personajelor, amestecă episoadele, confundă planurile şi reduce tot romanul la un fel de tablou confuz, fără perspectivă“. Peste mai puţin de o lună, avea să-l întîlnească la un tribunal provincial, să petreacă alături de el ore de relaxare şi comunicativitate, de natură să ateste superioritatea omului Ionel Teodoreanu, deloc ranchiunos pe criticul neîndurător. Descoperea un convorbitor excepţional, un fin disociator pe margini de cărţi, capabil a justifica argumentat ataşamentul faţă de Baudelaire sau preţuirea pentru epica lui Galsworthy. La capătul zilei, avea de-acum un prieten mai mult în personajul pe care îl descoperea cu încîntare şi căruia nu se codea să-i elogieze registrul variatelor înzestrări de a priza realitatea într-o manieră directă, nesofisticată, cu o vervă de esenţă „unică“. Peste alte cîteva luni, în august 1936, se regăsesc pe timpul vacanţei la Ghilcoş, găzduiţi la aceeaşi pensiune, amîndoi obsedaţi de scrieri în curs, dar disponibili, totuşi, taifasului. În Jurnal, Sebastian se arată încă o dată fascinat de confratele cu care schimbă opinii de „laborator“. Caracterizarea este şi mai revelatoare: „camarad încîntător“. Este exact ceea ce am simţit şi noi, tinerii, gata să-l sechestrăm pînă ce îşi va fi epuizat sacul cu poveşti, dacă scriitorul era în stare vreodată să răstoarne întreaga comoară a experienţei lui de viaţă, asezonată pe semne şi cu frînturi ale unei fantezii în permanentă efervescenţă.