OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În împrejurări diverse, mult mai rare decît mi-aş fi dorit, am bătut la poarta domeniului lui Arghezi din Dealul Văcăreştilor, intrat în legendă sub denumirea de Mărţişor. Domeniu poate e mult spus, sună a moşie şi n-ar fi cazul. Era o gospodărie bine aşezată, o livadă cu zeci de copaci fructiferi, frumos rînduiţi pe mai multe şiruri, dincolo de care se vedeau locuinţa propriu-zisă, felurite anexe, iar, mai în fund, dacă aruncai privirea, puteai zări un început de vie, pe buza unei coaste. De la poartă pînă la casă nu era cine ştie ce distanţă, dar trebuia să aştepţi sosirea gazdei, precedată de o ceată de cîini nu prea prietenoşi. Stăpînul îi potolea cu vorba, fără să-i alunge cu tot dinadinsul. Îi lăsa să se zbenguie pe aproape, cu un aer protector şi, de fapt, nu se ştia cine pe cine protejează. Arghezi se adresa fiecăruia pe nume, cu un ton de alint, în timp ce dulăii răspundeau dînd din cozi, bucuroşi de atenţia acordată, dar fără a slăbi din ochi musafirul, vizibil pregătiţi să-l ia în primire, la cel mai mic semnal de încuviinţare din partea stăpînului.

 

Dacă vremea era frumoasă, conversaţia cu poetul se ducea în natură. Erai poftit pe o băncuţă de lemn, aproape de intrarea la parterul casei. Gazda trăgea un scaun şi se oferea să te servească din roadele grădinii. Cînd apărea şi doamna Paraschiva, soţia, oferta se traducea copios în practică. Durata vizitei depindea de înţelegerea prealabilă. În mod curent, scopul era dinainte stabilit, telefonic – de obicei, pentru a prelua un text inedit –, în consecinţă, autorul te abandona momentan, cît dura să aducă din birou plicul pregătit. Nu pleca, însă, fără a te preveni că e înţelept a sta ţintuit locului, orice mişcare atrăgînd riscul să intri brusc în atenţia paznicilor patrupezi, tolăniţi care pe unde se întîmpla, într-o poziţie de pîndă. Fireşte, luai în serios recomandarea.

 

Într-un rînd, venisem să-mi predea o colaborare promisă pentru revista Steaua de la Cluj, fără precizări prealabile, dacă va fi o poezie sau o tabletă. Cu plicul în mînă, Arghezi arborase un fel de zîmbet triumfător şi s-a grăbit să mă lămurească, să mă facă, de fapt, complicele faptelor aflate la originea textului în cauză. A scos din plic dactilograma şi a început să-mi citească versurile cu vizibilă adresă polemică, trădată chiar din titlu: Ne supra crepidam. E o referinţă la meseria cizmarului, un îndemn de a se menţine în limitele competenţelor dobîndite, avînd astfel asigurată respectabilitatea priceperii de a confecţiona măcar o pereche de sandale. Cu alte cuvinte, fiecare să-şi vadă de meseria lui. Concizia expresiei suna ca un avertisment cu întinsă arie de aplicaţie într-o vreme a ignoranţei triumfătoare, cînd destule calfe în te miri ce meşteşug, nici măcar meşteri calificaţi, dar supuşi de încredere ai puterii totalitare, deveneau responsabili învestiţi cu funcţii decizionale în domenii unde nu aveau nici un fel de pregătire.

 

Cazuri de promovare pe criterii strict politice existau cu duiumul, de pomină chiar în sfera culturii. Din firava capacitate de conectare la problemele specifice domeniului rezultau abuzuri flagrante. Pare greu de imaginat, totuşi un oarecare cizmar, la tinereţe, putea fi pus să dea lecţii de orientare în cadrul unui institut cu profil teatral. Între candidaţii la carieră actoricească se număra şi Mitzura, fata lui Arghezi. I s-a întîmplat ei înseşi să întîmpine dificultăţi din partea improvizatului estetician. Numele lui nu mai contează astăzi, moara uitării l-a trecut în nefiinţă. Numai cine citeşte poezia lui Arghezi şi a trăit realităţile acelor timpuri mai raportează înţelesurile transparente la un tip precis de activist frenetic. Pe cînd îmi citea versurile din Ne supra crepidam, poetul fierbea de furie şi, ca să-şi potolească indignarea, mi-a povestit cu amănunte absurdităţile debitate la cursuri de dascălul capabil doar să morfolească între dinţi un şir de sloganuri derivate din lozinca „dragostei de popor“. Sub imperiul supărării, glasul lui Arghezi devenea, parcă, şi mai piţigăiat decît era de la natură, mai ridicat cel puţin cu o octavă de cum se auzea curent. De aici, o anumită nepotrivire între vocea poetului şi slova aşternută pe hîrtie, cu riscul ca la lectură să se atenueze inflexiunile grave din atîtea incomparabile creaţii, cum ar fi De-a v’aţi ascuns… ori Duhovnicească, subtil detaşate, eliberate de constrîngerile cotidianului pentru a trezi disponibilităţi sufleteşti apte să recepteze – cu antenele lăuntrice diferenţiat rafinate – ecouri dinspre tainice tărîmuri:

 

Cum cerea o regulă elementară a politeţii, îndată ce poezia încredinţată de Arghezi a apărut în Steaua, m-am grăbit să aduc revista personal. Am revenit în livada Mărţişorului, oarecum familiarizat, mai puţin intimidat de prezenţa gazdei. Maestrul însuşi mi-a dat unele explicaţii, mi-a arătat acareturi, mi-a vorbit de atelierul care adăpostea, cîndva, mica tipografie unde robotea, întocmai unui lucrător din breaslă, la tipărirea Biletelor de papagal. Era gospodarul, în exerciţiul funcţiei, bucuros să vorbească despre roadele eforturilor lui, ca un zelos muncitor cu braţele, căruia de atîtea şi atîtea ori îi aduce prinos în paginile sale. Aveam parte de o lecţie în aer liber despre orătăniile curţii, despre albine, despre comportamentul cîinilor de pază, care luau parte la turul grădinii, despre grijile specifice în fiecare anotimp pentru cel preocupat de soarta livezii şi a brazdelor cu flori. În mozaicul de explicaţii, s-au intercalat, desigur, aluzii fulgurante la experienţele celui însemnat cu harul creaţiei. Arghezi traducea „har“ printr-o permanentă disponibilitate de a scrie. Rămînea circumspect faţă de invocarea suficientă a inspiraţiei. Considera şi pe artist asemănător truditorului de rînd.

 

Şi ca să coboare, intenţionat mai brutal, discuţia din sfere eterice, mărturisea fără să se sinchisească de efectul şocant: „vezi, dumneata, eu, cînd am în faţă hîrtia imaculată, mă reped la ea întocmai cîinelui de colo, cînd dă de c..at“. Aş fi vrut să-i pot contraria argumentul cam terestru, invocînd acurateţea manuscriselor, cu o scriere fără ştersături, impecabilă. Zîmbea şi mă asigura că habar n-am cîtă muncă de şlefuire ascund. De fapt, invocam argumentul textelor aşternute de mînă, în chip strategic. Doar, doar se va hotărî maestrul să-mi arate, cît de fugitiv, mostre din laboratorul propriu. Avea obiceiul să nu prea încredinţeze redacţiilor manuscrise, iar dacă se întîmpla să încalce acest consemn, insista să i se restituie originalul şi urmărea pînă-n pînzele albe redobîndirea intactă. Periplul prin grădină nu asigura chiar cel mai fericit fundal pentru un dialog aplicat, insistent. Avîntul peripatetic ceda ispitelor de a contempla în tăcere decorul natural somptuos.

 

La scara casei, aştepta maşina să-l ducă pe Arghezi în oraş, se făceau pregătiri de plecare. Mi-au atras atenţia nişte paporniţe de piaţă, pline cu cireşe, abia culese, care erau rînduite în portbagaj, sub atenta îndrumare a coanei Paraschiva. Maestrul m-a întrebat dacă sînt grăbit să ajung îndărăt la treburile redacţionale, dacă nu, m-a poftit să iau loc pe bancheta din spate şi m-a prevenit că maşina va face oarece ocoluri prin cartier, cu scurte opriri ici şi colo. Fireşte că am acceptat invitaţia şi, astfel, aveam să fiu martor la scene neaşteptate. Şoferul cunoştea dinainte harta deplasării şi a intrat pe străduţe laterale, oprind la poarta preotului de cartier, a învăţătorului şi, de fiecare dată, coana Paraschiva a coborît şi a predat cu mîna sa cîte o paporniţă cu mîndreţe de cireşe. În vremea aceasta, maestrul mă lămurea că sînt ofrande cuvenite vecinilor, care i-au fost aproape în anii cînd autorităţile comuniste nu au mai vrut să ştie de soarta sa. Totul se petrecea în cel mai firesc chip, cu saluturi afectuoase, fără a lungi mulţumirile, pe fondul unor vizibile relaţii de bună vecinătate, ca între gospodari respectabili, cu atenţii reciproce statornicite şi intrate în uzul vieţii curente. N-aş băga mîna în foc că se amestecau în aceste raporturi cine ştie ce considerente de ordin literar, chit că întreg cartierul se simţea părtaş la faima revărsată dinspre Mărţişor. Măcar dacă urmaşii celor de atunci vor fi avînd, astăzi, niscaiva emoţii, de cîte ori li se întîmplă să treacă pe la poarta „casei memoriale Arghezi“ şi văd peste gard, la liziera şirului de cireşi, mormintele alăturate ale poetului şi soaţei sale. Firesc ar fi să le vie pe dată, în memorie, finalul aceleiaşi poeme, mai înainte pomenite – Duhovnicească –, încărcate de grave întrebări şi de înţelesuri necontenit îmbogăţite, după firea fiecăruia: