Să fi fost iarnă, să fi fost vară?
După atîta amar de vreme, culoarea anotimpurilor s-a estompat
în amintire. Ca printr-o pîclă, mă văd bătînd
la uşa biroului, ocupat de Eugen Schileru în scurtul răstimp
cît a exercitat răspunderi peste imperiul de cărţi de la
Biblioteca Academiei. Îi solicitam semnătura pe vreun buletin
de cerere ca să pot consulta un volum ori o publicaţie, dosite
într-un depozit recent înfiinţat pentru tipărituri puse
sub obroc pe criterii ideologice. Nu ştiu să fi refuzat cuiva
aprobarea. Cel mult, mai întindea vorba cu solicitantul,
iscodindu-l asupra motivaţiei cererii sale. Era un pretext, de fapt,
pentru a se implica în cercetări aplicate de studiu, gata să
dea sugestii orientative, să împrumute şi altora din bagajul
vastelor sale lecturi. Îi jucau ochii în cap de plăcerea
descoperirii unor piste inedite deschise vagabondărilor livreşti.
Şi ţinea minte, încît, dacă te întîlnea
peste cîteva zile, putea să reînnoade firul discuţiei
de unde fusese întreruptă. Contrazicea, astfel, înfăţişarea
de persoană mai totdeauna distrată. Cel puţin pe stradă, cam
această impresie o lăsa. Umbla de obicei cu gulerul cămăşii
răsfrînt peste haină, iar dacă îmbrăca, după timp,
un fîş ori loden, uniforma anilor cînd ne înţoleam
de la cooperativă, pe cartelă, îşi ridica gulerul la ceafă,
cu un aer de juvenilitate fără griji. Anii treceau, avea să devină
profesor universitar, intelectual cu renume, dar nu abandona acea
ţinută de sportivitate şi de cordialitate camaraderească.
Un traseu personal
Adoptase un mod inconfundabil de a
purta nelipsitul ghiozdan doldora de cărţi. Îl ţinea cu
ambele braţe la spate, din care cauză, ca să contrabalanseze
greutatea, înainta cu bustul uşor aplecat înainte. Păşea
legănat, rar, cu privirile ahtiate mereu să bage de seamă, să
cumuleze observaţii despre atîtea dintre aspectele trecătoarei
existenţe, cărora se simţea îndrituit să le dea un rost.
Însă nu prea era singur şi, prin urmare, nici nu se putea
lăsa în voia speculaţiilor. Se găseau oricînd
însoţitori, mai ales dintre studenţii dornici să
prelungească voluptatea confruntărilor de la orele de seminar.
Chiar aşa: distinsul profesor acapara atenţia şi devoţiunea
învăţăceilor prin harul de a transmite mai departe pasiunea
schimbului de idei, trase din frecventarea cărţilor păstrate
constant la îndemînă, în ghiozdanul permanent
burduşit, indiferent spre ce ţintă s-ar fi îndreptat
cărturarul, pierdut în vălmăşagul anonim al străzii.
Cine-l vizita acasă avea dificultăţi să avanseze, în
încăperile căptuşite cu rafturile înalte ale
bibliotecii personale, printre adevărate metereze din opurile
stivuite în toiul asalturilor de zi şi noapte ale locatarului,
înverşunat explorator după alte şi alte perspective proprii
peste întinderile patrimoniului spiritual universal.
Faima lui Eugen Schileru se
constituise, treptat, în publicistică, prin recenzii şi
febrile comentarii de carte nou intrată în librării, pe la
mijlocul anilor 1930. Atunci sosea în Bucureşti, împreună
cu Dolfi Trost, tineri înzestraţi literar, dornici să se
afirme dincolo de limitele oraşului lor natal, Brăila, de unde
evadase cu puţin mai înainte şi Mihail Sebastian. Toţi se
temeau de riscurile provincializării. Dar Brăila, deşi în
pierdere de prestigiu după decăderea economică a portului, mai
păstra, în ambianţa sa, urmele acelei efervescenţe de esenţă
cosmopolită, în urma revărsării de bunuri şi oameni încă
de pe vremea corăbiilor sosite din toate colţurile lumii. De aici,
tradiţia deschiderilor de orizont, vizibilă în organizarea
urbei, în eficienţa întreprinderilor comerciale cîndva
la mare trecere şi, mai durabil, în seriozitatea
învăţămîntului. De pe băncile liceului local „Nicolae
Bălcescu“ au ieşit notorii animatori ai vieţii noastre
intelectuale, dacă n-ar fi să amintim decît pe agitatul
ideolog Nae Ionescu, pe profesorul de logică Anton Dumitriu, pe un
analist devotat producţiei literare de talia lui Perpessicius sau un
împătimit al vieţii teatrale cum era Nicu Carandino.
Reputaţiile dobîndite prin rîvnă au impulsionat
generaţii după generaţii. Eugen Schileru s-a înscris într-o
asemenea succesiune prolifică de cărturari emeriţi. Anii
studenţiei şi imediat următori l-au găsit într-o căutare
înfrigurată a traseului personal. Mînat de o curiozitate
intelectuală ce avea să se dovedească inepuizabilă, nu şi-a
cantonat prematur interesul într-o singură direcţie. Pe lîngă
domeniul literar, teatrul, filmul l-au captivat deopotrivă, şi
toate acestea au asigurat o platformă documentară solidă cînd
va opta, profesional, pentru cariera de critic plastic.
Încă la începutul
perioadei de după război, îşi asuma răspunderile unei
„cronici a ideilor“ în paginile săptămînalului
Democraţia condus tocmai de Anton Dumitriu, iar concomitent
colabora prodigios la Veac Nou cu lapidare exegeze literare, plus
abundente traduceri din lirica universală. Din timp în timp,
mai semna la Tinereţea sau la cotidianul liberal Viitorul. S-ar fi
zis că se risipea, dar în realitate Eugen Schileru se conforma
unor impulsuri lăuntrice de a interveni, pe multiple planuri, întru
edificarea opiniei publice. De aici, primordialitatea acordată
dialogurilor cu tinerii, şi nu doar în sălile de cursuri ale
institutului de arte plastice, unde era unul dintre cei mai căutaţi
modelatori de inteligenţe. Avea darul comunicării socratice, drept
care punea oriunde de o conversaţie savuroasă, la cafenea, în
deplasări pe stradă, fie şi în serile prelungite de
învolburat coloviu bachic în vreo cîrciumă de
circumstanţă, avînd totdeauna de pus la bătaie noi puncte de
vedere şi, mai ales, modalităţi din arsenalul cel mai recent al
receptării fenomenelor estetice.
Sublima paradigmă a condiţiei de intelectual
Avea din fire un neastîmpăr al
spiritului şi un fel voios de a echilibra opinii divergente, încît
izbutea spontan să facă prozeliţi. Invita parcă la imitaţie,
deşi nu s-ar fi pretins model în ruptul capului. Unul dintre
discipolii săi aleşi, Andrei Pleşu, ajunsese, mai la începuturile
sale, într-un memorabil serial de artă la televiziune, să-i
preia, mimetic, înseşi modulaţiile vocii. Era cuceritor şi
te lăsai cu încîntare prins în avalanşa
argumentaţiilor lui Ninel, cum i se spunea în cercul de
apropiaţi. Atît de mult ţinea la aceşti martori ai
exuberanţei sale dialectice, încît le căuta prezenţa,
poate excesiv, sacrificînd pe altarul vervei ocazionale un timp
de lucru ce se cuvenea, profitabil, consacrat scrisului. Nimeni
dintre cei ce puteau avea prerogative să-l disciplineze n-a încercat
a-l statornici mai decisiv la masa de lucru. Şi a fost o pierdere,
de care toţi şi-au dat seama numai cînd s-au trezit înaintea
ireversibilului: Eugen Schileru dispărea timpuriu dintre fidelii săi
emuli, în 1968.
După ce n-a mai fost, s-a constatat că
lipsea prestigiului unanim cucerit printre contemporani suportul
necesar de susţinere pentru mai tîrziu, asigurat prin cărţi
edificatoare. Din texte culese pios de ici şi colo, Andrei Pleşu
căuta să reanime acel interes public pe deplin justificat,
alcătuind o antologie potenţial edificatoare (Preludii critice,
Editura Meridiane, 1975). La începutul ediţiei postume, cîteva
cuvinte justificative veneau să fixeze parametrii zădărniciilor ce
au marcat destinul mentorului strălucit. Însăşi evocarea
mişcătoare se constituie din ecouri asumate ale lecţiilor de
altădată, superior memorabile: „Eugen Schileru care, nu o dată,
îşi trecea vremea abandonîndu-se unor dionisiace extaze,
părea să contemple timpul de pe înălţimi mai curînd
apolinice. Trăia şi lucra ca şi cum ar fi avut dinainte un răgaz
fără margini, un şes veşnic şi indefinit în a cărui
întindere te simţi mereu la început de drum, oricîtă
cale ai fi bătut (...)
Cînd a murit, avea doar 52 de
ani. N-a avut nevoie de mai mult, pentru a deveni o sublimă
paradigmă a dificilei condiţii de intelectual. Căci drama
condiţiei acesteia, şi deopotrivă gloria ei, stă tocmai în
funciara ei precaritate faţă de rigorile timpului exterior, faţă
de imperativul datelor fixe, al programărilor irevocabile, al
prudenţei planificatoare. Prin opera, ca şi prin viaţa sa,
intelectualul este, de regulă, un imprudent, un nechibzuit...“.
Mai era o doză de înclinaţie spre contemplativitate în
comportarea lui Eugen Schileru, de unde aparentul slab randament sub
raportul efortului constructiv. Dar privite laolaltă, expunerile lui
ocazionale, textele disparate au o soliditate, o omogenitate a
demonstraţiei în orice domeniu ar fi intervenit. Prestaţiile
sale critice iradiază energic, dincolo de specializarea ultimă în
perimetrul artelor plastice. Ajuns la apogeul profesoratului, se mai
întorcea odată către pasiunea tinereţilor, literatura,
prefaţînd cu mare subtilitate o selecţie din nuvelele lui
Thomas Mann. De poezie nu s-a despărţit niciodată.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters