OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Debutul

 

Cu mici diferenţe de vîrstă, făcea parte din contingentul lui Marin Preda şi Petru Dumitriu, dar ei erau definitiv recunoscuţi de opinia publică, pe cînd Eugen Barbu abia atrăgea atenţia cu mici proze şi reportaje de o certă coloratură stilistică. Însuşi Titus Popovici, semnificativ mai tînăr, îşi avea de acum aureola proprie, cucerită cu romanul Străinul, apărut în 1955. În acelaşi an, lui Eugen Barbu i se publica, la Viaţa Românească, nuvela Munca de jos, urmată, la intervale apropiate, de fragmente din Groapa, romanul care avea să cucerească unanimitatea cititorilor şi a criticii în 1957. De la apariţia primelor fragmente pînă la tipărirea în volum, scriitorul debutant şi-a cam făcut veacul, cum se spune, prin redacţia Vieţii Româneşti. Dacă nu zilnic, măcar la două-trei zile urca cele cîteva trepte de la intrarea în sediul redacţional, fie pentru a relua dialogul cu Crohmălniceanu pe marginea secvenţelor din roman supuse judecăţii criticului, fie pentru a se întinde la taclale cu alţi membri ai redacţiei, a căror simpatie o cucerise de la primii paşi în localul din bulevardul Ana Ipătescu. Vizita începea la secţia de proză, unde s-a văzut lesne că era ispitit, cu precădere, să-i facă ochi dulci zveltei noastre colege Zizi Munteanu. Curînd, trecuse de statutul de oaspete, era considerat ca făcînd parte dintre „ai casei“, înconjurat cu real interes pentru prospeţimea paginilor încredinţate revistei, ca şi pentru bagajul experienţelor sale de viaţă, relatate atractiv, într-o manieră de perfectă sportivitate, adică fără orgolii de a se pune în evidenţă, deşi, pe undeva, în mintea lui, mijise ideea unei cariere de succes.

 

Făcea haz de întîmplări ale sale pe cînd era elev al Şcolii de ofiţeri de jandarmi, apoi antrenor la un oarecare club de rugby sau fotbal, apoi corector de noapte într-o tipografie, concomitent cu treceri pasagere pe la cenaclul „Sburătorul“ în faza sa ultimă, aproape de destrămare, după care va încerca să se acomodeze cu regimul redacţional de la ziarul Fapta, condus de un bătăios literat, Mircea Damian, mai mult gălăgios decît capabil să se orienteze în ambianţa tulbure a anilor 1946-1947. Încă de pe atunci, pretindea autorul romanului Groapa, ar fi început să aştearnă pe hîrtie capitole pregătitoare. Celor de la Viaţa Românească ne arăta pagini de manuscris încărcate de reveniri şi corecturi, un text muncit cu migală, înglobînd, pînă la definitivare, 10-12 variante. Poate că romanul, în totalitatea lui, n-a trecut prin atîtea modificări, dar autorul demonstra, cu prisosinţă, scrupul stilistic, o grijă evidentă pentru găsirea expresivităţii lingvistice, capabile să reliefeze atmosfera unui mediu social radiografiat mult mai pregnant decît predecesorii săi în descrierea mahalalei urbane, un George Mihail Zamfirescu, un Stoian Gh. Tudor. Eugen Barbu impunea categoric o izbitoare noutate psihologică şi verbală, deschidea perspective nebănuite spre o umanitate aspră, bîntuită de un tragism atavic, prea puţin îngăduitor cu firile contemplative, obligînd personajele să-şi strunească sensibilitatea. La rîndul său, prozatorul repudia orice exces liric, deşi în formula înzestrărilor sale intra o certă doză de predispoziţie spre poezie. În orice caz, dacă încercările lui în acest domeniu n-au dat rezultate notabile, se va dovedi ulterior un bun cititor de poezie, capabil să pună diagnostice exacte, cu condiţia să evite subiectivismul părerilor părtinitoare.

 

 

În aceeaşi clădire de pe Ana Ipătescu, nu departe de Piaţa Romană, unde se afla Viaţa Românească, îşi mai aveau sediul Gazeta literară (la etajul I), iar mai sus, într-un soi de mansardă, Tînărul scriitor. Relativ curînd, Eugen Barbu a început să bîntuie şi prin aceste redacţii, de unde s-a întors, la un moment dat, cu un apelativ curios: „componistul“. Pe Ady Fianu am auzit-o strigîndu-l astfel, cea dintîi. După cum pronunţa ea cuvîntul, părea o mărturie de afecţiune. Cu „componistul“ aveam să mă nimeresc în aceeaşi serie pe timpul vacanţei din vara lui 1956 sau 1957, la Casa de odihnă a scriitorilor de la Bălceşti, în zona colinară dintre Piteşti şi Rîmnicu Vîlcea. Acolo, oaspetele tradiţional era Miron Radu Paraschivescu, secondat de Saşa Pană, de Dumitru Corbea. Aproape concomitent cu Barbu, veniseră Tomozei, Dimos Rendis, actorul Septimiu Sever cu soaţa lui, prozatoarea Erastia Peretz, şi mîndreţea lor de băieţel. Grecul Rendis avea reputaţia unui iscusit meşter de zmeie, pentru care adusese material suficient ca să confecţioneze mai multe exemplare. Le meşterea din hîrtie divers colorată şi în variate forme geometrice, le ataşa nişte cozi lungi şi ne învăţa să le mînuim concomitent, de parcă alcătuiau o escadrilă. Se înscriau într-o zburdalnică formaţie pe cerul limpede al verii şi, dacă prindeau înălţime, începeau să vuiască din cozi de răsuna întreg văzduhul deasupra satului întins mai la vale. Demonstraţia se curma mai totdeauna prin sacrificarea măcar a unuia dintre zmeie, care ateriza în copacii din pădurea învecinată, de unde n-avea cum să mai fie recuperat. Ca să ne consolăm, treceam la alt sport, îmboldiţi tocmai de Eugen Barbu, gata totdeauna de o „miuţă“ cu mingea împrumutată de la copiii găzduiţi în casă (băieţii lui „nea“ Costică Nisipeanu, băiatul lui Septimiu, cel al lui Dimos). Pe un petec de iarbă, driblam, trimiteam pase în cruciş, trăgeam la poartă, dacă mai ajungeam să punem piciorul pe balonul stăpînit cu netă autoritate de „componist“. Hărmălaia era mai abitir decît jocul propriu-zis. Nici nu ne trebuia mai mult, repede trădaţi de o condiţie fizică precară. Orice insistenţă implica riscuri, fiindcă apărea oboseala şi atunci Barbu ne cam „controla“ la ţurloaie. Vremea aceea a corespuns cu micile romane, în serie de trei, dedicate de Eugen Barbu sportului rege, fotbalului. Erau amuzante, scrise alert, străbătute de un soi de entuziasm fratern, comunicativ, antrenant, cum se comporta şi autorul în faza lui incipientă.

 

 

Dar, pe măsură ce l-a absorbit viaţa literară, a prins gustul măririi, a înţeles regimul necruţător al competiţiei şi, treptat, s-a prins în jocul compromisurilor. Sîcîit de critici meschine aduse romanului Groapa, a consimţit să demonstreze că poate fi pe gustul îndrumătorilor ideologici şi a compus romanul Şoseaua Nordului, brodat pe evenimentele din 1944, cînd s-au creat condiţiile pentru preluarea puterii de către comunişti şi instaurarea unui regim de obedienţă sovietică. Concesii după concesii s-au succedat, în hora acelui carierism împărtăşit de mulţi alţi confraţi. Talentul prozatorului a mai zvîcnit o dată la suprafaţă, în savurosul roman Princepele, copleşit însă de stufoasele volume din controversata suită Incognito, de verbiajul unor încercări teatrale, ca să nu mai pomenim căderile în senzaţionalismul de duzină al scenariilor pentru filme haiduceşti. Atras în combinaţii dubioase de culise, s-a izolat de breasla scriitorilor, punînd la cale chiar campanii împotriva confraţilor, pe cînd conducea revista Săptămîna. Instaurase un acerb monopol al consecvenţei partinice şi, de la asemenea post de veghe, denunţa închipuite abateri liberaliste. Sub influenţa anturajului tendenţios, apăra poziţii dintre cele mai dogmatice, dînd apă la moară diverselor excese, inclusiv celor gregar-naţionaliste.

 

Din cînd în cînd, la încrucişări întîmplătoare de drumuri, putea fi zărit pe Calea Victoriei, îndreptîndu-se agale spre redacţie, însoţit de un soi de scutier, care-i ducea servieta şi se recomanda, în caz că-i acceptai mîna întinsă, scurt şi definitiv: Vadim. Patronul acestuia păşea aulic, cu privirile aţintite undeva în zare, pe deasupra bieţilor anonimi întîlniţi în cale. Îşi pierduse talia de altădată şi căra cu el, cu dificultate, un abdomen enorm, diform. Mai grave erau diformităţile morale. A sfîrşit într-o jalnică eroare, acceptînd să patroneze fundarea orientării doctrinare de sorginte totalitaristă, cristalizată în paginile agresive ale României Mari. Zbuciumata trecere anterioară a „componistului“ pe firmamentul literaturii noastre poate legitima nostalgii irepresibile.