Deopotrivă îmbietoare prin
înfăţişarea grafică, două oferte editoriale au readus în
actualitate romanul Pânza de păianjen, cu care Cella Serghi se
impunea atenţiei publicului în primăvara lui 1938. Volumul a
fost inclus, mai întîi, în seria „Cărţile
Tango“ (2008), într-o succesiune prestigioasă, alături de
prozele reunite cîndva de Nina Cassian sub titlul Confidenţe
fictive şi de suita versurilor ei numite Spectacol în aer
liber. Nici nu apucaseră cititorii să ia act de prezenţa Pânzei
de păianjen în circuitul librăriilor şi un alt tiraj era
difuzat pe piaţă în cadrele (pe cît de orgolioase
programatic, pe atît de discutabile moral, în urma
preluării denumirii de „Biblioteca pentru toţi“, care aparţine
patrimoniului nostru cultural; să se fi numit „Cartea pentru toţi“
şi nu mai încăpea imputare) colecţiei iniţiate de Jurnalul
naţional.
Reeditările aproape simultane se
incomodează reciproc. Pentru a evita asemenea situaţii există
instituţia Copyro, menită să monitorizeze şi să reglementeze, în
spiritul legislaţiei în vigoare a drepturilor de autor,
aspectele imprevizibile ce ar risca să prejudicieze valorificarea
corectă a moştenirii literare.
Situaţie privilegiată la „Sburătorul“
Cît a trăit, pînă în
noiembrie 1992, Cella Serghi a vegheat la soarta Pânzei de
păianjen cum s-a priceput mai bine. Preocuparea autoarei, ca romanul
ei să beneficieze de condiţiile unei receptări fidele intenţiilor
cu care fusese încredinţat hîrtiei, şi-a găsit
exprimarea adecvată cînd a reconstituit geneza principalei
sale creaţii, în evocarea Pe firul de păianjen al memoriei
(1977). S-ar putea vorbi de un pasionant „roman al romanului“,
puţin obişnuit în literatura noastră. Cu siguranţă,
scriitoarea va fi fost îndemnată la acest demers, îngrijorată
de „cariera“ presărată cu surprize a Pânzei de păianjen.
Succesul primei ediţii i-a adus propunerea reeditării în
1946, la Editura Fundaţiilor Regale, dar după această dată asupra
romanului s-a lăsat lespedea grea a interdicţiilor impuse de
înverşunata cenzură a dictaturii proletare.
Deciziile abuzive împotriva
cărţii veneau să obtureze, pe un timp indeterminat, orizonturile
autoarei. Se poate imagina uşor prin ce marasm sufletesc a trecut,
îndată ce i-a apărut în faţă spectrul opresiunii. Nu
era de ici, de colo să te vezi anatemizată, după ce ani de zile
fuseseşi în centrul atenţiei unui faimos cerc de literaţi.
Cu ajutorul „agendelor“ ţinute scrupulos de E. Lovinescu, e
posibil să dobîndim măsura exactă a situaţiei privilegiate
dobîndite de Cella Serghi la „Sburătorul“, în urma
excelentelor impresii produse de lectura Pânzei de păianjen.
Prima notaţie făcută de pontiful cenaclului poartă data de 21
martie 1938: „Citesc pe Cella Serghi – excepţional“. Era
într-o zi de luni. Joi avea să o şi cunoască personal pe
autoare: „urîţică (sic!), fină, modestă“. Invitată la
reuniunile duminicale, trece prin stări contradictorii: pe de o
parte, pare intimidată de prezenţa Hortensiei Papadat-Bengescu, pe
de altă parte înţelegea că nu va rezista persuasiunii
lovinesciene. Pe 7 aprilie, îl însoţea pe critic la o
expoziţie a pictorului Băncilă. Apoi îi ţinea, frecvent,
companie în Cişmigiu, mergeau împreună la film, la
teatru sau se expuneau în văzul scriitorimii cu ocazia
raitelor comune pe la librăria Alcalay, după prealabile înţelegeri
telefonice. Urmează, din partea criticului, preocupări pentru
desăvîrşirea universului intelectual al scriitoarei,
concretizate prin repetate împrumuturi de cărţi. Fireşte,
intervin şi momente de „răceală“, însă atît cît
să sublinieze compensaţiile ulterioare împinse, uneori, pînă
la cota răsfăţului.
Lovinescu obişnuia să fie ţinut la
curent cu oscilaţiile sentimentale ale participanţilor frecvenţi
la cenaclu (dacă n-ar fi decît avatarurile menajului F. Aderca
– Sanda Movilă), iar Cella Serghi nu avea cum să facă excepţie.
Tolerant, părea chiar să-i menajeze intempestivele tachinerii,
între două căsnicii, cu Dinu Nicodin, veritabil „dandy“
în cercul cenaclului, tentat de cancanuri şi frivolităţi.
„Spăşită şi graţioasă“, nota Lovinescu la 20 februarie
1941, tuşat se vede de felul în care scriitoarea se pricepea
să neutralizeze eventualul germen de gelozie, prezentîndu-se
în strada Câmpineanu fie cu un buchet de garoafe, fie cu
lalele ori violete, după anotimp. Romanciera cea juvenilă lua des
masa în anturajul lovinescian şi, în orice caz, îşi
potrivea astfel agenda încît să nu absenteze de la
sindrofiile cuvenite sărbătorilor de Crăciun ori de Paşte.
Destinatara atîtor curtoazii era firesc să se simtă
stimulată. Pe ordinea de zi a cenaclului încep a fi incluse
lecturi de fragmente dintr-un nou roman.
Confuzii şi temeri după 1945
Nefericirea a făcut ca definitivarea
romanului să fie mult amînată, sub efectul agoniei şi al
chinuitului sfîrşit al maestrului spiritual, în vara lui
1943. La durerea şi stupefacţia pricinuite de pierderea
importantului reazem spiritual s-a adăugat deruta produsă de
precipitarea evenimentelor istorice.
Catastrofala schimbare de regim politic
a împins-o pe Cella Serghi în acelaşi vîrtej de
confuzii şi temeri cu al altor mulţi confraţi. Viitorul se contura
incert pentru marea majoritate, în vreme ce soluţiile, dacă
şi cînd puteau fi identificate, depindeau de abilităţi
individuale.
Pentru a spera într-o eventuală
deblocare a situaţiei proprii, Cella Serghi a înţeles că nu
are altă cale decît să se „alinieze“ directivelor
ideologice şi să dea curs reţetelor prescrise de realismul
socialist. Astfel, în bibliografia operei sale aveau să
figureze titluri de convenienţă, precum Cîntecul uzinei
(1950) ori, în acelaşi an, şi mai edificator, S-a dumirit şi
Moş Ilie, pe calapodul unui clişeu impus de condeierii Scânteii
(V. Em. Galan, Constantin Chiriţă şi alţii). Cantemiriştii, din
1954, furniza proba dificultăţilor de a concilia resursele
autentice ale unui romantism netrucat cu entuziasmul de paradă,
dirijat, îmbîcsit de retorism oportunist. La capătul
unor perseverente eforturi de retopire a materiei brute, o proză
înfiripată în laboratorul „Sburătorului“ (Cad
zidurile) va deveni mai tîrziu o carte scuturată de clişee,
totuşi nu de efervescenţa nuanţată şi culoarea psihologică
etalate în Pânza de păianjen.
Mai sînt supravieţuitori ai
perioadei respective de „glaciaţiune“ şi poate că aceştia îşi
amintesc de apariţiile Cellei Serghi la Casa Scriitorilor.
Corpolentă şi, totuşi, eterică din cauza unui zîmbet
adresat nimănui, afişa o indiferenţă menită s-o protejeze
împotriva interferenţelor inoportune. Prefera, probabil, să
pară incomunicabilă, în loc să răspundă chestionărilor
sîcîitoare cu privire la intemperiile abătute asupra
şantierului ei de creaţie. Decenţă, discreţie şi alte resurse
ale bunei creşteri le manifesta fără ostentaţie, impunînd
şi altora un comportament similar. Amatorii de forţare a
intimităţii se trezeau ţinuţi la distanţă, obligaţi să bată
în retragere ori să se mulţumească mai departe cu fărîme
din bîrfele depozitate în ciupercăriile intoxicante din
culise. În consecinţă, nici n-a parvenit în topul
profitorilor.
Avatarurile Pânzei de păianjen
După întregul şir de concesii
înrobitoare, abia în 1962 i se va permite autoarei să
revină asupra romanului drag inimii ei. Impedimentul principal îl
reprezentau zecile de pagini de mitizare a Balcicului, indisolubil
raportat la memoria reginei Maria (evident, orice referinţe
monarhice s-au volatilizat pour toujours). Nu se ştie cît va
fi durat pregătirea ediţiei respective în laboratoarele
Editurii pentru Literatură (instalată în sediul de altădată
al Editurii Fundaţiilor Regale). Uzanţa impunea „blindarea“
volumului cu o prefaţă menită să înlăture suspiciunile
unor incompatibilităţi cu „linia“ politică. un asemenea text
de protecţie i s-a cerut Georgetei Horodincă şi ea a înţeles
să netezească terenul, pe cît mai eficient posibil, pentru ca
romanul să primească din partea cenzorilor „bunul de imprimat“
privit ca o mană cerească. Prefaţatoarea consemnează explicit că
s-au operat modificări ale textului în vederea „atenuării“
alunecărilor egotiste sau a erotismelor contrare moralei
propovăduite, la ora cînd i se îngăduia autoarei să-şi
vadă reeditat romanul. Unele dintre intervenţii agresează imediat
ochiul. Chiar de pe pagina de gardă este suprimat un motto din Gide
(evidenţiat şi în cartea de amintiri, de unde îl
reproducem: „Cred că secretul tristeţii tale – căci eşti
tristă, Laura – e că viaţa te-a împărţit, dragostea nu
te-a dorit întreagă, ţi-a cerut să dai mai multora ceea ce
ai fi vrut să dai unuia singur“), cu un înţeles clar pentru
interpretarea comportării exuberantei Diana, aflată în
centrul romanului. Apoi întregul început al romanului
suferă intervertiri de paragrafe, care afectează fluxul stilistic.
Chiar din punctul de pornire, fraza avea o tăietură clasică şi
îşi punea amprenta, condiţionînd expresiv tonul
confesiunii tinerei protagoniste: „Camera în care mă trezesc
e salonul“. Păstrînd proporţiile, cuvintele se supun parcă
ritmului regulator de metronom şi trimit la un început cu
rezonanţe la fel de exacte: „Longtemps, je me suis couché
de bonne heure“.
Pe parcurs, ori se extirpează fraze,
ori sînt altoite cu lăstărişuri ce conduc spre frazeologia
social-revoluţionară, abuzînd nepermis de exasperările
bietului tată, continuu copleşit de sărăcie (pînă la a
introduce în dialog aluzii la activităţi subterane,
subordonate preceptelor transmise prin manifeste comuniste ilegale).
Tatei i se pun în sarcină, uneori, rudimente ale limbajului
din arsenalul luptei de clasă: „Plusvaloarea e hoţia pe care o
fac puşlamalele care au capital pe pielea omului cinstit“.
Deopotrivă de disonante sînt reflecţiile fetei despre
consecinţele iluzoriilor eforturi prestate de părinte: „Plusvaluta
e hoţia pe care o fac puşlamalele care au capital...“ sau
„fiindcă nu avea alt capital şi fiindcă ştia că, orice ar
face, munca lui sfîntă, truda lui cinstită va fi strivită de
ticăloşi, avea din zi în zi mai mult păr alb, era din zi în
zi mai adus din spate, mai violent, mai revoltat, mai mîndru“
(extrasele urmează textul preluat de Jurnalul naţional, paginile
188, 196).
Nu este respectată segmentarea
originară a naraţiunii pe capitole, ca apoi să fie falsificat
însuşi finalul, eludîndu-se semnificaţiile intenţionate
de autoare prin invocarea sensului biblic al Învierii. Cortina
cădea meditativ peste faptele personajelor, lăsînd deschisă
eventualitatea absolvirii de zbuciumul asumării păcatelor lumeşti.
Printr-o „lipitură“ forţată, în stil propagandistic,
gravitatea sugerată a proceselor de conştiinţă era anulată,
edulcorată, odată cu soluţia improvizată a opţiunii pentru o
metaforă alegoric-optimistă, pe calapodul lirismului de duzină. În
contrast strident cu tonalitatea imprimată iniţial romanului, a
fost introdusă forţat o concluzie doar ca să cînte în
struna ateismului de paradă: „simt că nimic nu mai poate opri
primăvara din drumul pe care a pornit“. Rămîne regretabil
că asemenea reziduuri continuă să pervertească textul oferit
cititorului actual.
Fireşte, injoncţiunile de verbiaj
asezonat marxist nu aveau cum să convină Cellei Serghi. De voie, de
nevoie, le mai tolerează şi cea de-a IV-a ediţie, datată 1968,
omeneşte explicabil prin sporul de tiraj acordat – de la 20.190 la
30.140 (cifrele conforme casetelor tehnice de la finele volumelor).
Dar, în 1971, o va bate gîndul unui reviriment, prin
restabilirea înfăţişării fluxului narativ cît mai
aproape de forma debutului, vag revizuit în 1946. Cu noua
ocazie editorială, îşi afirmă autoritatea deplină de
decizie într-o postfaţă, ca indiciu că avem de-a face cu o
versiune a romanului ne varietur. Totuşi, unele vicieri s-au
perpetuat. Un minimum de examen al metamorfozelor editoriale
suportate de Pânza de păianjen conduce inevitabil la episodul
din 1993 – cînd apare o nouă ediţie a Pânzei de
păianjen – şi la încercarea unui redactor experimentat al
Editurii Cartea Românească, de pe timpul directoratului lui
Marin Preda, de a repara lucrurile şi de a-i reda textului
autenticitatea caracteristică unei „ediţii definitive“.
Argumentele acestei întreprinderi, luate pe răspundere
personală de Cornel Popescu, sînt expuse într-o lapidară
notă introductivă şi au la bază observaţii din perioada cînd
lucrase cu autoarea, în calitate de redactor-responsabil de
carte, atît la definitivarea amintirilor (1977) cît şi
la ediţia romanului, tipărită de Cartea Românească, un an
mai tîrziu.
Încercarea de reabilitare a
textului s-a petrecut după dispariţia fizică a Cellei Serghi, dar
ar fi indicii că aceasta respecta intervenţiile ultime ale
scriitoarei, pe un volum deţinut de Cornel Popescu, astăzi, trecut
şi el în nefiinţă. În atare conjunctură, ca să nu se
insinueze nici un fel de dubii, soluţia editorială optimă ar fi
trebuit să fie întoarcerea la matricea debutului, mai ales că
intrarea Cellei Serghi în lumea literară s-a produs cu
recomandarea expresă a lui Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Camil
Baltazar şi Liviu Rebreanu, care avuseseră sub ochi şi avizaseră
textul încredinţat tiparului în 1938, extrem de
încîntaţi că li se oferă şansa de a prevede o
promiţătoare şi fertilă carieră scriitoricească.
E de reţinut că în trecut Pânza
de păianjen promitea beneficii serioase condiţionate de tiraje
record: 118.160 de exemplare – în 1973, 82.000 – în
1978. Îşi poate imagina cineva că s-ar putea repeta, oare,
minunea?
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters