Nr. 752 din 12.12.2014

On-line - actualitate
Remember
Biblioteca observator cultural
Focus
Editorial
Eveniment
Actualitate
In memoriam
Polemici
Informaţii
Politic
Literatură
Societate
Eseu
Memorialistică
Arte
Rubrici
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2009   |   Iulie   |   Numarul 481   |   Recurs la memorie. Reviriment pe jumătate

Recurs la memorie. Reviriment pe jumătate

Despre noile ediţii ale romanului Pînza de păianjen de Cella Serghi

Autor: Geo ŞERBAN | Categoria: | 1 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Recurs la memorie. Reviriment pe jumătate

Deopotrivă îmbietoare prin înfăţişarea grafică, două oferte editoriale au readus în actualitate romanul Pânza de păianjen, cu care Cella Serghi se impunea atenţiei publicului în primăvara lui 1938. Volumul a fost inclus, mai întîi, în seria „Cărţile Tango“ (2008), într-o succesiune prestigioasă, alături de prozele reunite cîndva de Nina Cassian sub titlul Confidenţe fictive şi de suita versurilor ei numite Spectacol în aer liber. Nici nu apucaseră cititorii să ia act de prezenţa Pânzei de păianjen în circuitul librăriilor şi un alt tiraj era difuzat pe piaţă în cadrele (pe cît de orgolioase programatic, pe atît de discutabile moral, în urma preluării denumirii de „Biblioteca pentru toţi“, care aparţine patrimoniului nostru cultural; să se fi numit „Cartea pentru toţi“ şi nu mai încăpea imputare) colecţiei iniţiate de Jurnalul naţional.

Reeditările aproape simultane se incomodează reciproc. Pentru a evita asemenea situaţii există instituţia Copyro, menită să monitorizeze şi să reglementeze, în spiritul legislaţiei în vigoare a drepturilor de autor, aspectele imprevizibile ce ar risca să prejudicieze valorificarea corectă a moştenirii literare.
 

Situaţie privilegiată la „Sburătorul“

 
Cît a trăit, pînă în noiembrie 1992, Cella Serghi a vegheat la soarta Pânzei de păianjen cum s-a priceput mai bine. Preocuparea autoarei, ca romanul ei să beneficieze de condiţiile unei receptări fidele intenţiilor cu care fusese încredinţat hîrtiei, şi-a găsit exprimarea adecvată cînd a reconstituit geneza principalei sale creaţii, în evocarea Pe firul de păianjen al memoriei (1977). S-ar putea vorbi de un pasionant „roman al romanului“, puţin obişnuit în literatura noastră. Cu siguranţă, scriitoarea va fi fost îndemnată la acest demers, îngrijorată de „cariera“ presărată cu surprize a Pânzei de păianjen. Succesul primei ediţii i-a adus propunerea reeditării în 1946, la Editura Fundaţiilor Regale, dar după această dată asupra romanului s-a lăsat lespedea grea a interdicţiilor impuse de înverşunata cenzură a dictaturii proletare.
Deciziile abuzive împotriva cărţii veneau să obtureze, pe un timp indeterminat, orizonturile autoarei. Se poate imagina uşor prin ce marasm sufletesc a trecut, îndată ce i-a apărut în faţă spectrul opresiunii. Nu era de ici, de colo să te vezi anatemizată, după ce ani de zile fuseseşi în centrul atenţiei unui faimos cerc de literaţi. Cu ajutorul „agendelor“ ţinute scrupulos de E. Lovinescu, e posibil să dobîndim măsura exactă a situaţiei privilegiate dobîndite de Cella Serghi la „Sburătorul“, în urma excelentelor impresii produse de lectura Pânzei de păianjen. Prima notaţie făcută de pontiful cenaclului poartă data de 21 martie 1938: „Citesc pe Cella Serghi – excepţional“. Era într-o zi de luni. Joi avea să o şi cunoască personal pe autoare: „urîţică (sic!), fină, modestă“. Invitată la reuniunile duminicale, trece prin stări contradictorii: pe de o parte, pare intimidată de prezenţa Hortensiei Papadat-Bengescu, pe de altă parte înţelegea că nu va rezista persuasiunii lovinesciene. Pe 7 aprilie, îl însoţea pe critic la o expoziţie a pictorului Băncilă. Apoi îi ţinea, frecvent, companie în Cişmigiu, mergeau împreună la film, la teatru sau se expuneau în văzul scriitorimii cu ocazia raitelor comune pe la librăria Alcalay, după prealabile înţelegeri telefonice. Urmează, din partea criticului, preocupări pentru desăvîrşirea universului intelectual al scriitoarei, concretizate prin repetate împrumuturi de cărţi. Fireşte, intervin şi momente de „răceală“, însă atît cît să sublinieze compensaţiile ulterioare împinse, uneori, pînă la cota răsfăţului.
 
Lovinescu obişnuia să fie ţinut la curent cu oscilaţiile sentimentale ale participanţilor frecvenţi la cenaclu (dacă n-ar fi decît avatarurile menajului F. Aderca – Sanda Movilă), iar Cella Serghi nu avea cum să facă excepţie. Tolerant, părea chiar să-i menajeze intempestivele tachinerii, între două căsnicii, cu Dinu Nicodin, veritabil „dandy“ în cercul cenaclului, tentat de cancanuri şi frivolităţi. „Spăşită şi graţioasă“, nota Lovinescu la 20 februarie 1941, tuşat se vede de felul în care scriitoarea se pricepea să neutralizeze eventualul germen de gelozie, prezentîndu-se în strada Câmpineanu fie cu un buchet de garoafe, fie cu lalele ori violete, după anotimp. Romanciera cea juvenilă lua des masa în anturajul lovinescian şi, în orice caz, îşi potrivea astfel agenda încît să nu absenteze de la sindrofiile cuvenite sărbătorilor de Crăciun ori de Paşte. Destinatara atîtor curtoazii era firesc să se simtă stimulată. Pe ordinea de zi a cenaclului încep a fi incluse lecturi de fragmente dintr-un nou roman.
 

Confuzii şi temeri după 1945

 
Nefericirea a făcut ca definitivarea romanului să fie mult amînată, sub efectul agoniei şi al chinuitului sfîrşit al maestrului spiritual, în vara lui 1943. La durerea şi stupefacţia pricinuite de pierderea importantului reazem spiritual s-a adăugat deruta produsă de precipitarea evenimentelor istorice.
Catastrofala schimbare de regim politic a împins-o pe Cella Serghi în acelaşi vîrtej de confuzii şi temeri cu al altor mulţi confraţi. Viitorul se contura incert pentru marea majoritate, în vreme ce soluţiile, dacă şi cînd puteau fi identificate, depindeau de abilităţi individuale.
 

Pentru a spera într-o eventuală deblocare a situaţiei proprii, Cella Serghi a înţeles că nu are altă cale decît să se „alinieze“ directivelor ideologice şi să dea curs reţetelor prescrise de realismul socialist. Astfel, în bibliografia operei sale aveau să figureze titluri de convenienţă, precum Cîntecul uzinei (1950) ori, în acelaşi an, şi mai edificator, S-a dumirit şi Moş Ilie, pe calapodul unui clişeu impus de condeierii Scânteii (V. Em. Galan, Constantin Chiriţă şi alţii). Cantemiriştii, din 1954, furniza proba dificultăţilor de a concilia resursele autentice ale unui romantism netrucat cu entuziasmul de paradă, dirijat, îmbîcsit de retorism oportunist. La capătul unor perseverente eforturi de retopire a materiei brute, o proză înfiripată în laboratorul „Sburătorului“ (Cad zidurile) va deveni mai tîrziu o carte scuturată de clişee, totuşi nu de efervescenţa nuanţată şi culoarea psihologică etalate în Pânza de păianjen.

Mai sînt supravieţuitori ai perioadei respective de „glaciaţiune“ şi poate că aceştia îşi amintesc de apariţiile Cellei Serghi la Casa Scriitorilor. Corpolentă şi, totuşi, eterică din cauza unui zîmbet adresat nimănui, afişa o indiferenţă menită s-o protejeze împotriva interferenţelor inoportune. Prefera, probabil, să pară incomunicabilă, în loc să răspundă chestionărilor sîcîitoare cu privire la intemperiile abătute asupra şantierului ei de creaţie. Decenţă, discreţie şi alte resurse ale bunei creşteri le manifesta fără ostentaţie, impunînd şi altora un comportament similar. Amatorii de forţare a intimităţii se trezeau ţinuţi la distanţă, obligaţi să bată în retragere ori să se mulţumească mai departe cu fărîme din bîrfele depozitate în ciupercăriile intoxicante din culise. În consecinţă, nici n-a parvenit în topul profitorilor.
 

Avatarurile Pânzei de păianjen

 
După întregul şir de concesii înrobitoare, abia în 1962 i se va permite autoarei să revină asupra romanului drag inimii ei. Impedimentul principal îl reprezentau zecile de pagini de mitizare a Balcicului, indisolubil raportat la memoria reginei Maria (evident, orice referinţe monarhice s-au volatilizat pour toujours). Nu se ştie cît va fi durat pregătirea ediţiei respective în laboratoarele Editurii pentru Literatură (instalată în sediul de altădată al Editurii Fundaţiilor Regale). Uzanţa impunea „blindarea“ volumului cu o prefaţă menită să înlăture suspiciunile unor incompatibilităţi cu „linia“ politică. un asemenea text de protecţie i s-a cerut Georgetei Horodincă şi ea a înţeles să netezească terenul, pe cît mai eficient posibil, pentru ca romanul să primească din partea cenzorilor „bunul de imprimat“ privit ca o mană cerească. Prefaţatoarea consemnează explicit că s-au operat modificări ale textului în vederea „atenuării“ alunecărilor egotiste sau a erotismelor contrare moralei propovăduite, la ora cînd i se îngăduia autoarei să-şi vadă reeditat romanul. Unele dintre intervenţii agresează imediat ochiul. Chiar de pe pagina de gardă este suprimat un motto din Gide (evidenţiat şi în cartea de amintiri, de unde îl reproducem: „Cred că secretul tristeţii tale – căci eşti tristă, Laura – e că viaţa te-a împărţit, dragostea nu te-a dorit întreagă, ţi-a cerut să dai mai multora ceea ce ai fi vrut să dai unuia singur“), cu un înţeles clar pentru interpretarea comportării exuberantei Diana, aflată în centrul romanului. Apoi întregul început al romanului suferă intervertiri de paragrafe, care afectează fluxul stilistic. Chiar din punctul de pornire, fraza avea o tăietură clasică şi îşi punea amprenta, condiţionînd expresiv tonul confesiunii tinerei protagoniste: „Camera în care mă trezesc e salonul“. Păstrînd proporţiile, cuvintele se supun parcă ritmului regulator de metronom şi trimit la un început cu rezonanţe la fel de exacte: „Longtemps, je me suis couché de bonne heure“.
 

Pe parcurs, ori se extirpează fraze, ori sînt altoite cu lăstărişuri ce conduc spre frazeologia social-revoluţionară, abuzînd nepermis de exasperările bietului tată, continuu copleşit de sărăcie (pînă la a introduce în dialog aluzii la activităţi subterane, subordonate preceptelor transmise prin manifeste comuniste ilegale). Tatei i se pun în sarcină, uneori, rudimente ale limbajului din arsenalul luptei de clasă: „Plusvaloarea e hoţia pe care o fac puşlamalele care au capital pe pielea omului cinstit“. Deopotrivă de disonante sînt reflecţiile fetei despre consecinţele iluzoriilor eforturi prestate de părinte: „Plusvaluta e hoţia pe care o fac puşlamalele care au capital...“ sau „fiindcă nu avea alt capital şi fiindcă ştia că, orice ar face, munca lui sfîntă, truda lui cinstită va fi strivită de ticăloşi, avea din zi în zi mai mult păr alb, era din zi în zi mai adus din spate, mai violent, mai revoltat, mai mîndru“ (extrasele urmează textul preluat de Jurnalul naţional, paginile 188, 196).

Nu este respectată segmentarea originară a naraţiunii pe capitole, ca apoi să fie falsificat însuşi finalul, eludîndu-se semnificaţiile intenţionate de autoare prin invocarea sensului biblic al Învierii. Cortina cădea meditativ peste faptele personajelor, lăsînd deschisă eventualitatea absolvirii de zbuciumul asumării păcatelor lumeşti. Printr-o „lipitură“ forţată, în stil propagandistic, gravitatea sugerată a proceselor de conştiinţă era anulată, edulcorată, odată cu soluţia improvizată a opţiunii pentru o metaforă alegoric-optimistă, pe calapodul lirismului de duzină. În contrast strident cu tonalitatea imprimată iniţial romanului, a fost introdusă forţat o concluzie doar ca să cînte în struna ateismului de paradă: „simt că nimic nu mai poate opri primăvara din drumul pe care a pornit“. Rămîne regretabil că asemenea reziduuri continuă să pervertească textul oferit cititorului actual.
 
Fireşte, injoncţiunile de verbiaj asezonat marxist nu aveau cum să convină Cellei Serghi. De voie, de nevoie, le mai tolerează şi cea de-a IV-a ediţie, datată 1968, omeneşte explicabil prin sporul de tiraj acordat – de la 20.190 la 30.140 (cifrele conforme casetelor tehnice de la finele volumelor). Dar, în 1971, o va bate gîndul unui reviriment, prin restabilirea înfăţişării fluxului narativ cît mai aproape de forma debutului, vag revizuit în 1946. Cu noua ocazie editorială, îşi afirmă autoritatea deplină de decizie într-o postfaţă, ca indiciu că avem de-a face cu o versiune a romanului ne varietur. Totuşi, unele vicieri s-au perpetuat. Un minimum de examen al metamorfozelor editoriale suportate de Pânza de păianjen conduce inevitabil la episodul din 1993 – cînd apare o nouă ediţie a Pânzei de păianjen – şi la încercarea unui redactor experimentat al Editurii Cartea Românească, de pe timpul directoratului lui Marin Preda, de a repara lucrurile şi de a-i reda textului autenticitatea caracteristică unei „ediţii definitive“. Argumentele acestei întreprinderi, luate pe răspundere personală de Cornel Popescu, sînt expuse într-o lapidară notă introductivă şi au la bază observaţii din perioada cînd lucrase cu autoarea, în calitate de redactor-responsabil de carte, atît la definitivarea amintirilor (1977) cît şi la ediţia romanului, tipărită de Cartea Românească, un an mai tîrziu.
 

Încercarea de reabilitare a textului s-a petrecut după dispariţia fizică a Cellei Serghi, dar ar fi indicii că aceasta respecta intervenţiile ultime ale scriitoarei, pe un volum deţinut de Cornel Popescu, astăzi, trecut şi el în nefiinţă. În atare conjunctură, ca să nu se insinueze nici un fel de dubii, soluţia editorială optimă ar fi trebuit să fie întoarcerea la matricea debutului, mai ales că intrarea Cellei Serghi în lumea literară s-a produs cu recomandarea expresă a lui Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Camil Baltazar şi Liviu Rebreanu, care avuseseră sub ochi şi avizaseră textul încredinţat tiparului în 1938, extrem de încîntaţi că li se oferă şansa de a prevede o promiţătoare şi fertilă carieră scriitoricească.

E de reţinut că în trecut Pânza de păianjen promitea beneficii serioase condiţionate de tiraje record: 118.160 de exemplare – în 1973, 82.000 – în 1978. Îşi poate imagina cineva că s-ar putea repeta, oare, minunea?

 


Etichete:  Cella Serghi

Comentarii utilizatori

gresealaRaluca - Vineri, 3 Iulie 2009, 15:22

marea majoritate?
aveam pretentii de la un critic ce da dovada de un stil f elegant al exprimarii!

 
 
 
 
Cele mai citite articole
De ce prefer ţigări cu filtru?
Norman Manea despre Klaus Iohannis în presa internaţională
Premierul Victor Ponta anunţă conducerea Universităţii din Bucureşti că renunţă la titlul de „doctor în drept“
BIFURCAŢII. Un eveniment improbabil
Va rămîne Victor Ponta premier şi după Anul Nou?
Cele mai comentate articole
De ce prefer ţigări cu filtru?
BIFURCAŢII. Un eveniment improbabil
Premierul Victor Ponta anunţă conducerea Universităţii din Bucureşti că renunţă la titlul de „doctor în drept“
SOFTUL ROMÂN. La plus haute tour
Va rămîne Victor Ponta premier şi după Anul Nou?
Cele mai recente comentarii
salate bio
@Ilincuta
@Ilincuta
@mulgatoare de vaci
cap si minte omeneascã, fãrã coroanã cereascã?
 
Parteneri observator cultural
Suvenir de Bucuresti, editia de iarna