OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

inainte de a face parte din ultima serie de studenti, norocosi pentru ca mai apucau sa beneficieze, catre sfirsitul anului 1949, de aparitiile la catedra ale profesorului Calinescu in amfiteatrul „Odobescu“, s-a intimplat minunea de a-l vedea in carne si oase pe podiumul Salii de conferinte Dalles, unde fusese anuntat ca va vorbi despre Eminescu.
Nu numai ca am fost de fata, dar am stat la doi pasi de conferentiar, putind sa-i urmaresc, minut cu minut, mimica extrem de mobila, fiecare gest, intonatia incomparabila. Din cauza imbulzelii extraordinare a doritorilor sa asiste, am fost impins de multime pina intr-o margine a scenei, unde am ramas tintuit la zid.

Dalles a fost un reper de viata spirituala selecta
Exista si in prezent Sala Dalles, dar si-a pierdut infatisarea initiala. Acum isi duce zilele in anonimat, ascunsa de priviri sub un bloc imens de locuinte, la parterul caruia se vad doar vitrinele cu ispititoare albume de arta oferite spre vinzare la standurile Librariei Noi. Cit tine, astazi, libraria era spatiu de acces, cu peluze de iarba si flori, cu aleea asfaltata spre cladirea pe frontispiciul careia tronau litere mari, in relief, DALLES, la distante egale, ritmate in raport cu coloanele ce sprijineau fatada si-i imprumutau un aer de templu grecesc.

Constructia oarecum in semicerc, usor arcuita catre interior, avea un singur nivel, de o inaltime bine proportionata, atit cit sa confere suplete ferestrelor de cristal si o verticalitate impozanta. Desi venise relativ recent sa imbogateasca arhitectura moderna a Bucurestilor, a devenit repede un reper de viata spirituala selecta. Aici si-au consolidat faima de conferentiari Ion Marin Sadoveanu (in domeniul literaturii dramatice), Petru Comarnescu (in perimetrul artelor plastice), Emil Ciomac (in sfera muzicii). Aici au sustinut recitaluri memorabile pianistul Rudolf Kemph, violoncelistul Pablo Cassals, insusi George Enescu, despre care ne-au ramas comentariile din presa vremii, semnate de Cella Delavrancea, de Anton Holban sau Mihail Sebastian. Tot aici isi are inceputurile traditia tirgurilor de carte, initiate la mijlocul anilor ’30, sub auspiciile regelui Carol al II-lea, prezent totdeauna la inaugurarea urmata de sarbatoarea autografelor acordate de Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Rebreanu, Arghezi, Ion Pillat. Poate si Calinescu a semnat, aici, dedicatii pe seria volumelor de expertiza critica asupra operei lui Eminescu, aparute, in acea perioada, la Editura Fundatiilor Regale. Acele analize au ajuns clasice in cel mai scurt timp, incit vestea ca reputatul lor autor e programat sa conferentieze chiar despre Eminescu a provocat o adevarata invazie in curtea de la Dalles.

Intrarea a fost luata cu asalt, geamurile usilor au sarit tandari, parterul si balconul salii de conferinte gemeau de lume.
Pe scena, cel mai discret decor posibil: o mica masa de scris si un scaun, pe care l-a ocupat, solemn, Mihail Sadoveanu. G. Calinescu, in picioare pe intreg parcursul expunerii, arunca din cind in cind priviri maestrului, parca spre a-i cere incuviintarea sa continue, daca va considera ca prezinta interes ceea ce spune. Vorbea liber, in fraze lapidare, pe un ton cind diminuat, cind urcind cu aproape o octava. Cu degetele de la mina dreapta mingiia buzunarul vestei din stofa, acolo unde s-ar fi putut banui ca tinea ceasul, desi lipsea obisnuitul lantisor de siguranta. De fapt, pipaia instinctiv teancul de mici fise, la care apela numai din scrupul pentru rigoarea referintelor la text.

Le fila intre degete, ca pe niste minuscule carti de joc, tragea cu coada ochiului spre Sadoveanu, de cite ori interveneau citate din poezii, stiute pe de rost de conferentiar, dar avea emotii in ce priveste modularea dictiei, vrind sa fie pe placul maestrului, greu de concurat in spunerea versurilor, cu o miscatoare incarcatura emotionala. Nimic discursiv in expunerea lui Calinescu. Nu era nici conferinta savanta, nici prelegere didactica; ideile se nasteau parca atunci, pe loc, intr-un flux facut sa-l transporte pe fiecare ascultator la altitudinile spiritualitatii, ale fantasmelor lirice cu ajutorul carora Eminescu proiecta punti intre omul pieritor si eternitatea cosmosului. Figura lui Sadoveanu, de o calma distinctie, lasa a se ghici adinca satisfactie, iar aceasta se transmitea asistentei, numai ochi si urechi.

Din senin, la un moment dat, linistea salii a fost sfisiata de gemete si icnituri alarmante, venite dinspre balcon. Vorbitorul, derutat, a facut o pauza cit a durat si rumoarea generala. Mai mult prin semne si susoteli, lucrurile s-au lamurit si totul a reintrat in normal. Fusese, probabil, o criza nevrotica, din cauza excesivei calduri cumulate sub tavan si a aerului rarefiat de marea aglomeratie. Calinescu a cautat si a reusit sa domine situatia, a desfasurat firul demonstratiei sale critice pina la capat, ca si cum nimic nu s-ar fi intimplat, totusi o urma de neliniste a influentat comportamentul sau final. in loc sa se lase asaltat de entuziastii ascultatori, cum toti se asteptau, s-a facut nevazut, profitind de plecarea precipitata a lui Sadoveanu. Momentan, am impartasit dezamagirea publicului abandonat, dar mai tirziu am gasit explicatii pentru retragerea strategica. Din memoriile lui Iorgu Iordan aveam sa aflu ca, la Iasi, i se intimplase, nu o data, lui Calinescu, sa fie boicotat in amfiteatrul studentesc de indivizi ostili orientarii lui democratice, confruntat cu agitatii zgomotoase, incit se vedea obligat sa abandoneze cursul. E foarte posibil ca incidentul de la Dalles sa fi redesteptat in imaginatia profesorului suspiciunea repetarii iesirilor huliganice de altadata. Ca nu a uitat si nu a iertat niciodata virulenta fanatismului legionar, probeaza destule elemente din tesatura epica a Bietului Ioanide. Asemenea motivatii launtrice trebuie cumpanite bine si avute in vedere, mai inainte de a emite judecati pripite, definitive despre oportunism, conformism, conjuncturalism si alte forme de perfida adaptare la viata politica, trecute de-a valma in contul lui G. Calinescu, fie din ignoranta, fie din rea-credinta.

Moscova, Kiev, Leningrad – un volum retras discret din circulatie
Nici n-a trebuit sa treaca prea multa vreme ca sa se constate iritarea produsa autoritatilor de verva oratorica a profesorului. Priza lui exploziva asupra tineretului studios a pus pe ginduri. inca de la lectia de deschidere (Sensul clasicismului) din februarie 1946, pentru cenzorii noului regim autoritar a fost vizibila dificultatea de a-l struni pe Calinescu si de a-l obliga sa oficieze in spiritul dogmei. I s-au incredintat publicatii (Tribuna poporului, Lumea, Natiunea) dar, pe rind, vor fi lasate sa sucombe. Era invitat sa colaboreze la Contemporanul, insa textele lui aveau parte, aproape regulat, de prompte puneri la punct din perspectiva ideologica. Situatia devenea cel putin ciudata in ochii oricarui martor al vremii. Pe de o parte, onoruri (academice, electorale), pe de alta parte, ingradiri, admonestari publice, oprobrii, chiar masuri punitive. Cine ar fi putut crede ca memorialul sau de calatorie Moscova, Kiev, Leningrad (1949), cu destule infiltratii jurnalistice de oportunitate, alcatuit din foiletoane initial inserate in Natiunea, devenea suspect la publicarea in volum si, ca atare, retras discret din circulatie. Paradoxul este ca nici pina astazi textul cu pricina n-a mai cunoscut vreo reluare editoriala. De altminteri, de o raceala demonstrativa avusese parte, ceva mai inainte, si exuberanta sinteza Impresii asupra literaturii spaniole, printre ultimele tiparituri sub egida Fundatiilor Regale. Ghilotina cruntei principialitati n-a intirziat sa intre in functiune. in toamna lui 1949, ilustrul istoric literar abia mai era tolerat sa se adreseze studentilor; i se ingaduia, de forma, sa faca doar introduceri biobibliografice, iar cursul efectiv, despre un scriitor sau altul, revenea cuiva din colectivul catedrei care se bucura de mai multa incredere. Despre Alecsandri, bunaoara, G.C. Nicolescu i-a instruit pe ciracii anului intii dupa ce, in prealabil, Calinescu furniza, intr-o ora, reperele documentare ale traseului urmat de scriitor.

Conditiile precare erau parate cu orgolioasa distinctie de profesor, desi in sufletul sau nu mica va fi fost furtuna nemultumirii, daca se are in vedere ca G.C.N. sustinuse corul negatorilor furiosi la aparitia monumentalei Istorii, in 1941. Fara a-si modifica tinuta, ceea ce inseamna ca era la fel de intempestiv cum era de fiecare data cind aparea in public, Calinescu a intrat in amfiteatrul „Odobescu“, incepindu-si expunerea inca inainte de a ajunge la catedra. isi insotea argumentarea cu gesturi voit elocvente, intre altele agitind exemplare din teancul volumelor pregatite la indemina. Voia sa ne familiarizeze cu infatisarea caracteristica unor „editii princeps“, numai ca din banci era imposibil sa distingi macar litera paginilor frunzarite. La inceput timide, au prins sa se auda murmure, apoi s-au intetit cererile de a permite pipairea efectiva a cartilor. Printr-o reactie concesiva, a dat satisfactie celor din primele rinduri, dar cind a realizat ca rarele imprimate migreaza spre fundul salii, vorbitorul a sarit, panicat, sa le recupereze: „nu-s pentru voi, nu-s pentru voi!“. De fapt, era si acesta un mod de a sublinia valoarea intrinseca a tipariturilor de epoca si de a ne obisnui cu rigoarea atentei lor ocrotiri. Se va mai fi repetat sau nu „spectacolul“, nu intereseaza. O profunda dezamagire generala s-a produs cind, la reluarea cursurilor dupa vacanta de iarna, profesorul nu s-a mai ivit, expulzat brutal, pentru multi ani, in afara spatiului universitar. Aparent, i se va rezerva onoarea de a conduce proaspat creatul Institut de Istorie Literara de pe linga Academia Romana.

Practic, era o noua manevra restrictiva, o diabolica promovare oficiala, pusa la cale spre a rapi „beneficiarului“ posibilitatea, enorm dorita de el, de a obtine statutul de mentor al generatiilor tinere.
in vreme ce la Facultate era inlocuit printr-o improvizatie lamentabila in persoana lui Ion Vitner, la Institut organigrama prevedea un adjunct deloc mai breaz, trezindu-se in coasta cu Mihai Novicov, evident insarcinat sa supravegheze stricta pastrare a normelor de partid. Cum l-o fi tolerat Calinescu, zi de zi, altii vor fi datori sa marturiseasca. Au existat prilejuri, totusi, cind si pentru cei din afara puteau fi elocvente raporturile la nivelul conducerii bicefale. Periodic, sediul Institutului (aproape de intersectia marelui bulevard cu Calea Mosilor, in preajma Pietei Pache Protopopescu) isi deschidea usile pentru a primi amatori de a lua parte la sesiuni de dezbateri colective. Anuntarea temelor, in prealabil, echivala cu o invitatie. Se propuneau schimbului de opinii aspecte oarecum legate de actualitate. Pe parcursul discutiei, Calinescu se pricepea sa extinda sfera de cuprindere, ca din intimplare, desi anumite licariri de satisfactie din priviri tradau tentatia premeditata de a pune la incercare perspicacitatea asistentei. La un tur de orizont propus in legatura cu poezia lui Cicerone Teodorescu, a impins lucrurile pina ce a ajuns la o definitie a hermetismului si, implicit, la modelul oferit de Ion Barbu, prost pastisat chiar de rau inspiratul emul in discutie. Ca venise pregatit pentru o „executie“ ca la carte, stateau dovada referintele comparatiste, bazate pe exemple culese din volume aduse de acasa.

La un moment dat, a recurs la versuri din Trakl, ca sa-i demonstreze autorului nostru de caznite „rondele“ cum ratase, din facilitate, simbolul poetic in versificarea lui despre soarta „dopului istet“. Invers decit saltaretele intelesuri cautate de Cicerone Teodorescu in abila plutire la suprafata, sensul poetic trebuia cautat, dupa critic, in drama de a fi interzise dopului buclucas atingerea profunzimilor. incercind sa salveze ce mai putea fi salvat din „onoarea“ rondelistului aflat pe atunci in gratiile oficialitatilor, Novicov a improvizat o pledoarie, aducind iar vorba despre Barbu. Atit i-a trebuit lui Calinescu: a prins sa vitupereze si sa acuze opacitatea interpretarilor meschine pe seama substantei lirice a „jocului secund“. Vrind sa inlature absurdele retineri care-l mentineau pe Ion Barbu la index, prevenea pe imprudent de fata cu asistenta inmarmurita de atita inflexibil spirit justitiar: „Va veni curind vremea sa stai in genunchi in fata lui“. intre zidurile Institutului, care aveau sa cada victime buldozerelor ceausiste, s-au proferat etichetari critice inca mai necrutatoare. La o dezbatere programata despre „tipic“ (erau la moda tezele meteoricului detinator al friielor dictatoriale moscovite, Malenkov), directorul Institutului s-a dezlantuit la adresa lui G. Macovescu, raportor al sedintei, facindu-l incompetent, pur si simplu, lipsit pina si de notiunile elementare ale unui absolvent mai rasarit de liceu.

Asta, fara menajamentele presupuse in cazul unui inalt functionar ministerial, cu vechi state in slujba partidului, protejat cadru universitar, intr-o cariera cladita pe premise jurnalistice cam la nivelul lui Al. Sahia, cel mult. Daca e de cautat si de ofilit profitorii regimului totalitar, ei se denunta, de la sine, in tagma celor ce au obijduit personalitati de talia lui G. Calinescu si ii stirneau furiile citusi de putin protocolare. Trebuie numai ca realitatile sa fie reconstituite in parametrii lor reali, evitind etichetarile pripite, repetate mecanic, adesea in necunostinta inlantuirilor de fapte, cu inselatoare, imprevizibile determinari.